ARHIVA Power&Politics World

3 motive pentru care Moldova ar putea deveni următoarea Ucraină

April 23, 2014

Sergey Markedonov – Moscow

Orice escaladare a violențelor în estul Ucrainei ar putea alimenta tensiunile din Republica Moldova, mai exact din regiunea separatistă transnistreană a Moldovei, și ar conduce la un comportament cu caracter destabilizator atât dinspre Moscova cât și dinspre Kiev.

Până recent, situația conflictului înghețat din Transnistria (RMN) părea mai degrabă o componentă periferică a politicii din Republica Moldova. În decembrie 2011 regimul de la Tiraspol a cunoscut o schimbare de leadership atunci când liderul Igor Smirnov, cunoscut pentru viziunea sa conservator extremistă și neîncrederea în Vest, a fost înlocuit cu mai tânărul și energicul Evgheni Șevciuk. În concluzie, după această schimbare mulți experți vestici și diplomați au început să vorbească despre posibilitatea unei soluționări pașnice a diferendului cu autoritățile de la Chișinău.

Totuși, ulterior aceste calcule s-au dovedit a fi eronate. Cu toate că noua administrație de la Tiraspol a demonstrat dorința de a se angaja într-un dialog cu Republica Moldova (din care Transnistria este considerată în mod oficial ca fiind parte), Transnistria nu a văzut procesul de negociere ca un lanț de concesii unilaterale. Pace pe malul Nistrului cu orice preț, în sensul de a ignora propriile interese nu a fost, de asemenea, o opțiune pentru Rusia, unul dintre garanții oricărei posibile soluționări a conflictului. Ca urmare, s-a preferat menținerea status quo-ului, fără progrese majore în cadrul negocierilor. Spre deosebire de cazul altor două republici separatiste – Abhazia și Osetia de Sud – Moscova nu a recunoscut independența Transnistriei. Este totuși de menționat că toate documentele oficiale emise de Federația Rusă pe acest subiect subliniază faptul că așa numita Republică Moldovenească-Nistreană este o parte a acestui conflict (nu doar un teritoriu sau o ”enclavă separatistă”) a cărei interese trebuie respectate și luate în calcul atunci când se va găsi o formulă de soluționare a divergențelor.

Criza politică din Ucraina, precum și evenimentele care au urmat și s-au soldat cu schimbarea statutului Crimeei au readus în actualitatea fierbinte întrebările privind Transnistria. Nu este prea greu de înțeles și de ce.

În primul rând, granița de est cu Ucraina a nerecunoscutei republici transnistrene se întinde pe nu mai puțin de 405 km. Aceasta înseamnă automat că, pe lângă Rusia, și Ucraina este/ar trebui să fie un garant al oricărei înțelegeri între părțile divergente. Oricum, după înlăturarea lui Victor Yanukovich, noul guvern de la Kiev s-a arătat îngrijorat de posibilitatea ca regiunea transnistreană să fie utilizată ca o ”platformă” de propagare a acțiunilor separatiste și a trecut la introducerea de restricții administrative cu privire la frontiera de facto. Moscova, în schimb, vede aceste acțiuni ca pe o ”blocadă” împotriva Transnistriei și ca pe o încercare de a schimba formatul actual al acordului de pace (sau cel puțin intenția de a face unele ajustări majore).

În al doilea rând, conflictul Moldo-Transnistrean este cel mai aproape (din spațiul euroasiatic) de frontierele NATO și Uniunii Europene.

În al treilea rând, starea de spirit a locuitorilor Transnistriei după aderarea Crimeei la Rusia s-a schimbat și s-au intensificat puternic vocile populației de origine rusă care cer un parcurs identic. Autoritățile de stat și cetățenii obișnuiți și-au adus brusc aminte de Referendumul din septembrie 2006, în care transnistrenii au votat pentru independență și integrare strânsă cu Rusia. La data de 16 aprilie 2014, Consiliul Suprem al RMN s-a adresat oficial ambelor camere ale parlamentului rus și președintelui Vladimir Putin cu cererea de a iniția procesul de recunoaștere ca stat a Transnistriei. Remarcâm însă că, în același timp cu euforia de la Tiraspol, poziția Moscovei pe acest subiect a rămas una precaută și echilibrată. Poate și pentru că cadrul de bază privitor la soluționarea situației regiunii separatiste din Republica Moldova a fost formulat la sfârșitul lunii martie, în cadrul unei convorbiri telefonice între Vladimir Putin, președintele american Barack Obama, și cancelarul german Angela Merkel.

Recent, în timpul anualei sale sesiuni de Q&A (Întrebări și răspunsuri) televizate din 17 aprilie, Putin a subliniat inadmisibilitatea blocării de către Ucraina a Transnistriei. De asemenea, el a subliniat că susține actualul format de negociere ‘5 +2’, care implică cele două părți aflate în conflict (Moldova și Transnistria), un intermediar (OSCE), doi observatori (SUA și UE), și două state garant (Rusia și Ucraina). În același timp, Putin nu a spus un cuvânt despre accelerarea procedurii de a recunoaște RMN pe un demers similar cu Abhazia și Oseția de Sud. Care sunt motivele pentru care liderul rus procedează așa ?

Astăzi, mulți experți și politicieni vestici acuză Rusia de revizionism în spațiul post-sovietic. Într-adevăr, prin anexarea Crimeii la Federația Rusă, Moscova a stabilit un precedent prin care o parte a unei foste republici sovietice poate adera ca parte a unei alte foste republici sovietice. Dar este vizibil clar că strategii de la Kremlin nu au aplicat același etalon pentru toate conflictele etno-politice și teritoriale din zona sa de influență. În timp ce Rusia consideră Abhazia și Osetia de Sud ca state independente și Republica Moldo-Nistreană ca o parte a unui conflict, în Nagorno-Karabah aderă la principiul integrității teritoriale a Azerbaidjanului. Nerecunoscuta republică Nagorno-Karabah nici măcar nu este considerată un participant în litigiul dintre Baku și Erevan. De asemenea, merită notat faptul că toți ”pașii revizioniști” ai Moscovei au fost făcuți numai după ce status quo-ul existent a fost fie încălcat, fie schimbat în mod esențial. Așa s-a întâmplat în 2004-2008 în Transcaucazia. Și s-a întâmplat din nou în februarie-martie 2014, în Ucraina.

În contextul dinamicii moldo-transnistreane, multe aspecte rămân vagi și neclare. La sfârșitul anului 2014, în Republica Moldova vor avea loc alegeri parlamentare, în care coaliția de guvernământ pro-europeană se va confrunta cu opoziția comunistă. Deși Partidul Comunist din Republica Moldova nu poate fi descris ca unul pro-rus în cel mai deplin sens al cuvântului (este suficient să amintim că planul Rusiei pentru pace și federalizare a Republicii Moldova din anul 2003 a fost respins de către ‘președintele roșu’ Vladimir Voronin), vom reține că se opune opune ‘românofililor’ și a pledat pentru semnarea accelerată a unui acord de asociere cu UE. Interesant, parafarea acestui document la Vilnius a provocat resentimente în Găgăuzia (o regiune autonomă din Republica Moldova), unde în luna februarie a acestui an a fost inițiat un referendum în favoarea aderării la Uniunea Vamală Eurasiatică.

Această declarație de intenție a Găgăuziei a fost uitată rapid de mass-media datorită turnurii evenimentelor din Ucraina și reluarea dezbaterilor mediatice despre problema transnistreană. Dar având în vedere anumite condiții și un anumit context, alegerea Găgăuziei ar putea fi semnificativă. În această situație, Moscova ar fi înțelept să nu se grăbească.
De asemenea, cel mai probabil, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova va fi o sursă importantă a euroscepticism, chiar și fără patronajul Kremlinului.
Desigur, situația din Ucraina va furniza motive serioase pentru re-evaluarea problemei transnistrene. Este dificil de imaginat modul în care lucrurile se vor aranja în sudul și estul țării. Între timp, orice agravare a situației și a acțiunilor separatiste în regiunile ucrainene, cum ar fi Odessa, Nikolaev sau Kherson ar putea determina Kievul să ia măsuri pripite împotriva Transnistriei. Dar, spre deosebire de Abhazia și Osetia de Sud, Federația Rusă nu are nici o frontieră comună cu Transnistria. Acest lucru complică foarte mult posibilitatea de manevră.

În acest sens, poziția Rusiei arată tot mai mult și mai mult cu cea a unui observator activ, care nu are capacitatea de a lua decizii dure ce ar putea modifica status quo-ul existent. Până în prezent, toate acțiunile directe și fără echivoc au creat riscuri secundare considerabile. Acesta nu înseamnă însă că multiplicarea combinațiilor periculoase este principala sarcină a liderului de la Kremlin, având în vedere relațiile deja tensionate dintre Rusia și Occident. Dar, în același timp, Moscova încearcă să trimită un semnal fără echivoc că orice încercare de a schimba situația de pe Nistru, prin reducerea la minim a intereselor sale sau prin intenția de a-i schimba statutul din procesul de pace este inacceptabilă, așa cum inacceptabilă este și orice abordare care ignoră poziția Transnistriei în sine, care – așa cum bine știm – este o parte a conflictului, nu un obiect de manipulare extern.

Original file (English) here