9 mai – Câteva rațiuni pentru o reconsiderare a Zilei Victoriei

April 28, 2015

Vladislav Inozemtsev – Moscow

Peste puțin timp, în Rusia urmează obișnuita sărbătorire a Zilei Victoriei (9 mai) – și aniversarea celor 70 de ani de la victoria Uniunii Sovietice împotriva fascismului. Pregătirile vorbesc de la sine despre importanța acestui eveniment. Se va organiza o fastuoasă paradă militară, se vor ține numeroase discursuri și vor fi felicitați din inimă cei câțiva veterani rămași în viață. Pe scurt, evenimentul va respecta o tradiție pe care în decursul acestor zile de primăvară Moscova le-a repetat de-a lungul anilor.

Șaptezeci de ani este o perioadă foarte lungă, dacă nu de natură istorică, atunci măcar din prisma standardelor umane. În cele din urmă, 70 de ani este media de viață în Rusia, ceea ce înseamnă că în curând nu vor mai fi în viață oameni care au fost în acel moment copii, și cu atât mai puțin veterani de la Marele Război pentru Patrie (Velikaya Otechestvennaya Voina). Chiar dacă le place sau nu rușilor, acea pagină dramatică din istoria țării lor s-a răsfoit deja.

Interesant este faptul că autoritățile sovietice au început să sărbătorească Ziua Victoriei de la mijlocul anilor 1960. Au avut câteva motive pentru a face acest lucru – pentru a-și manifesta respectul față de veteranii de război, dintre care mulți atingeau vârsta pensionării, pentru a aminti anumitor țări și întregii lumi despre ascensiunea statelor sovietice, în condițiile în care URSS-ul devenise principalul competitor în cursa înarmării și cursa spațială împotriva Vestului și pentru a menține societatea sovietică rusă drept exemplu  de unitate în fața lumii.

Astăzi, după o jumătate de secol mai târziu, adevărate motive  ale acestei sărbători nu mai sunt relevante;  toate sunt parte din trecut, în afară de câțiva veterani care au rămas pentru a primi pe data de 9 mai a fiecărui an niște atenții superficiale din partea autorităților; cu două decenii și jumătate în urmă Rusia a pierdut statutul de gigant militar și Uniunea Sovietică s-a destrămat. Nu numai însăși soldații, dar și întreaga populație sovietică din timpul războiului a ieșit din scenă.

În prezent, Rusia nu luptă împotriva fasciștilor reali care au fost în Germania, ci împotriva unor fasciști mai degrabă fictivi din Ucraina. În acest sens, s-ar putea  schimba radical accentul asupra semnificației acestei sărbători.

Marele război al patriei a reprezentat o tragedie imensă și de neuitat pentru poporul sovietic. Nici o altă țară nu a plătit un preț atât de mare în sensul de pierderi umane, pentru un război. Se estimează o medie de pierderi  de la cifra conservatoare de 20 de milioane până la 38 de milioane de vieți omenești. Cu toate acestea,  nici cu această cifră nu se estimează decât aproximativ  pierderile omenești rezultate direct și indirect din conflict, numărul real de cetățeni sovietici uciși ca și “dușmani” ai statului sau populații întregi care au fost relocate cu forța în alte regiuni ale țării fiind imposibil de estimat cu exactitate.

Și în prezent, când Germania din cel de-al doilea război mondial nici nu mai există în configurația ei precedentă, când soldații acelui trecut și contemporanii acelor vremuri lor au decedat în mare parte și lecțiile de tactică și strategie ale acelui război nu mai au aceeași relevanță, cea mai potrivită modalitate de a  caracteriza conflictul respectiv este  ca fiind – o tragedie umană enormă.

În mod deliberat am scos în evidență pierderile umane ale tragediei. Pe de altă parte, nu pledez în calitate de avocat pentru “rescrierea istoriei” și consider ca fiind imoral să diminuez acea contribuție a poporului sovietic, pe care acesta în totalitatea sa l-a avut pentru a câștiga victoria definitivă împotriva fascismului. Dar nu văd nimic nepotrivit în a face o distincție clară între sacrificiile din partea cetățenilor patrioți și “contribuția” adusă de lideri, care au fost incompetenți și indiferenți la suferința concetățenilor săi.

Greșelile pe care comandanții sovietici militari le-au comis, operațiunile militare neinspirate și evidenta lipsă de respect față de viața propriilor soldați – este un rezumat al “Cursei spre Berlin” al acestora pe data de 1 mai, indiferent de victimele implicate – toate acestea sugerează faptul că Ziua Victoriei trebuie sărbătorită cel mai bine nu prin slăvirea statului, ci prin a plăti pentru contribuția soldaților și celor care au luptat pe front în prima linie și aducând omagii civililor și patrioților nevinovați care au avut de suferit.

Nimeni dintre cei care au crescut sau au trăit pentru o perioadă scurtă în Uniunea Sovietică nu vor uita data de 9 mai, indiferent pe care teritoriu al fostei Uniuni Sovietice trăiesc ei actualmente sau ce cale au urmat respectivele țări.  În prezent, când Rusia a adoptat/acaparat totalmente această sărbătoare –  putem observa că aceasta nu-i unește prea mult pe oamenii acelei foste puteri, ci este un măr al discordiei între liderii de moment ai acelor diverse state – dintre care, apropo, nimeni nu a avut cea mai mică implicare personală în acel război.

Și cred că dacă liderii ruși și-ar fi dorit cu adevărat să reconcilieze oamenii, ca dovadă a unui patriotism autentic și pentru a stimula interesul noilor generații cu privire la acel război și la cei care au făcut posibilă victoria, atunci s-ar face mai mult pentru a “personaliza” sărbătoarea într-un cu totul al mod. Ce înseamnă aceasta mai exact ?

În loc să se facă o paradă cu echipamentul militar în Piața Roșie în fața  tribunele pline cu persoane oficiale și șefi de stat adunați dintr-o colecție pestriță de țări minore (liderii de top ai lumii au declinat mai mult sau mai puțin public invitațiile), liderii de la Kremlin ar trebui ca în primă fază să constituie imediat o agenție de stat serioasă – cu transparență în fața publicului –  împreună cu Departamentul de Afaceri pentru veterani din SUA. Agenția respectivă a avut un buget de 152.7 miliarde dolari și directorul acesteia este membru al guvernului SUA.

În a doua fază,  ar trebui să colaboreze împreună mai mult asupra nedezvoltării (neperpetuării) unei amintiri nostalgice și vagi asupra acelui conflict, ca și asupra unei povestirii detaliate a evenimentelor curente de război. Acest lucru ne-ar ajuta ca fiind o sursă de reflecție și de mândrie pentru actuala și viitoarea generație de oameni, care locuiesc în țări participante în acel război și care au simțit greutățile și privările conflictului pe pielea lor.

O astfel de reparare a imaginii istorice este un proces potențial controversat și complex, dar este cea mai bună modalitate pentru a înțelege ce s-a întâmplat de fapt cu acei oameni cu atâția ani în urmă. Rusia nu ar trebui să slăvească (glorifice) acel război ca fiind propria sa istorie, sau să considere vina ca fiind exclusiv a altora (?); mai bine ar fi să colaboreze cu guvernele și organizațiile din societatea civilă  care aparțin tuturor fostelor entități sovietice, pentru a deschide un Institut de Civilizație Sovietică, care să aibă ca scop principal studiul istoriei din acea perioadă de existență comună, activitatea fiind sprijinită cu artefacte și documente cu origine din acea perioadă destul de îndepărtată.

Principiul suprem care ar trebui să guverneze activitatea acelei instituții ar trebui să fie participarea comună a specialiștilor și a reprezentanților din fiecare fostă republică sau țară sovietică.  Numai în acest fel s-ar putea reflecta (analiza) din mai multe unghiuri acea superputere trecută, s-ar sublinia unicitatea istoriei sale eroice și tragice și s-ar clarifica nu numai trecutul,  dar de asemenea s-ar contura ce lecții putem învăța de la părinții și bunicii noștri precum și ce greșeli ar trebui să evităm să mai repetăm pe viitor.

Atâta timp cât Rusia își menține dreptul exclusiv asupra istoriei sovietice, acea moștenire nu poate să reprezinte o adevărată sursă de patriotism. Iar pentru a îndeplini acest lucru, această istorie trebuie să devină istoria oamenilor acelor vremuri și nu a guvernelor actuale.

Dacă Rusia ar fi făcut mai devreme încercări de a adopta această atitudine, dacă și-ar fi mutat treptat accentul pe natura tragică a războiului și și-ar fi “reformat” memoria colectivă în acest sens, dacă s-ar fi pus mai puțin accent pe aspectele specifice rusești din acel conflict și mai mult pe contextul post-sovietic ca un întreg (ca o imagine de ansamblu), atunci nu s-ar mai fi confruntat cu mișcarea actuală de “de-comunizare” care chinuie fostele republici și state sovietice.

Întotdeauna războiul este o tragedie iar prin definiția sa, istoria reprezintă trecutul. Dacă ne aducem aminte de acea lecție în timpul ceremoniei de aniversare a acelei victorii glorioase, acest fapt poate îmbunătăți viața copiilor și a nepoților acelor soldați, care au murit cu zeci de ani în urmă pentru ca urmașii  lor să poată avea un viitor mai bun. În esență, aceasta ar trebui să fie motivația amintirii acelor evenimente, și nicidecum să fie o monedă de schimb pentru atingerea unor ambiții politice de scurtă durată. 

traducere: Anca Uric

Original file (English)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new