Adrian Severin: ”Important este ca drumul spre deznodământul conflictului din Ucraina să nu treacă printr-un război fierbinte” (II)

April 29, 2014

Redefinirea conceptului de națiune în noua ordine globală

- Pentru că am ajuns la evenimentele fierbinți din partea noastră de lume, aș dori să le acordăm atenția cuvenită. Avem de o parte galeria occidentală care amenință Rusia. Și de cealaltă parte avem o Rusie și ai săi ”oameni politicoși” care au demonstrat cum se pot eluda igenios tratatele internaționale fără amenințări și violențe, invocând la rândul ei încălcarea repetată a cutumelor internaționale de către Vest (sigur, asta nu îi conferă dreptate Rusiei, dar poate fi percepută la nivelul publicului larg ca o circumstanță atenuantă) . Ce urmează ?  Regândim bazele pe care se desfășoară relațiile internaționale ? Revenim la ”bunele practici” din timpul Războiului Rece ?

A.S.: Criza ucraineană este de fapt un episod al crizei în care se găsește ordinea globală; și asta nu de azi de ieri ci de la sfârșitul Războiului rece. Conflictele înghețate din Caucaz sau din Transnistria sunt și ele părți ale aceleiași probleme unitare și coerente. Ea poate fi formulată și ca nevoie de definire a statutului urmașilor URSS în ordinea globală post-bipolară. Ordinea Războiului Rece s-a bazat pe realitatea bipolarismului lumii. Pentru ca cele două centre de putere ale lumii – cel sovietic și cel american – cu blocurile aferente, să coexiste într-o relativă stabilitate și securitate, a fost conceput un întreg sistem de norme de drept internațional, instituții internaționale, instrumente politico-economice și alianțe politico-militare. La terminarea Războiului Rece, când unul dintre blocuri și, odată cu el, bipolarismul real au dispărut, era necesar, așa cum s-a întâmplat după fiecare conflagrație majoră din Europa, să se încheie un „tratat de pace”. Ordinea de drept anterioară nu se mai potrivea cu realitatea de pe teren, cu starea de fapt. Lucrul nu s-a întâmplat. De aceea echilibrele geo-politice s-au schimbat exclusiv în funcție de modificările apărute în raportul de forțe dintre actorii globali, regionali și locali. Cu alte cuvinte, dreptul forței a prevalat asupra forței dreptului. Despre asta este vorba în cadrul evenimentelor la care asistăm, iar nu despre cât de rău este Putin și cât de buni sunt Obama, Barosso, Merkel & Co sau invers. Revenirea la Războiul Rece este imposibilă pentru că nu mai avem de a face cu două blocuri așezate pe baze ideologice opuse. Ceea ce trebuie făcut este să trecem de la dezordine la ordine. Aceasta presupune negocieri și compromisuri. Mai devreme sau mai târziu ele se vor realiza. Important este ca drumul spre deznodământul obligatoriu al conflictului din țara vecină să nu treacă printr-un război fierbinte. Parcurgerea unui asemenea traseu ar fi devastatoare pentru toată lumea. Sper că principalii decidenți sunt conștienți de aceasta.

- Dacă se va ajunge la negocierea unui asemenea „tratat” ce teme ar trebui el să abordeze și să clarifice?

A.S.: Privind prin prisma tuturor celor întâmplate după dispariția blocului sovietic până în prezent, de la dezmembrarea Iugoslaviei la dezmembrarea Ucrainiei, de la autodeterminarea Kosovo la autodeterminarea Abhaziei, de la intervenția în Irak la intervenția în Georgia, de la ocuparea militară a Nagorno-Karabakh – nesancționată de Occident – la cea a Crimeii, sancționată, de la criza gazului rusesc la criza scutului anti-rachetă american, cred că se impune organizarea uneia sau unor conferințe internaționale care, printre altele să redefinească principiile egalității suverane, neamestecului în treburile interne și nerecurgerii la forță și să reglementeze de o manieră coerentă condițiile executării obligației de a proteja și a exercitării dreptului la intervenție aferent ei. Va trebui, de asemenea, actualizată lista condițiilor în care poate fi invocat dreptul la autodeterminare, ca și a acelora în care el se poate asocia cu secesiunea. Este urgent necesară disciplinarea internațională a drepturilor cultural-identitare în cazul națiunilor cosmopolite, precum și a raporturilor identitar-culturale dintre națiunile ex-imperiale și națiunile post-imperiale. Cu alte cuvinte, sunt de precizat limitele în care, spre exemplu, fosta națiune imperială rusă poate interveni în sprijinul minorităților ruse trăitoare în statele desprinse din vechiul său imperiu, precum și relația dintre drepturile culturale și obligațiile civice ale membrilor acelor minorități. În același context avem a redefini conceptul de națiune în ordinea post-modernă a lumii, precum și a fundamenta obligațiile cetățenești în statele civice și multiculturale, echilibrând astfel autonomia culturală, care separă, cu responsabilitatea civică, care unește. Relațiile internaționale trebuie secularizate, ceea ce implică acceptarea respectului diversității ca principiu fundamental al acelor relații și plecând de aici, stabilirea limitelor caracterului universal al drepturilor omului ori, invers, a limitelor variabilității acestora. Sunt de identificat principiile fundamentale ale cooperării defensive împotriva unor amenințări terțe, în spațiul de securitate vitală din proximitatea frontierelor naționale ale partenerilor. Este problema pusă de instalarea scutului american anti-rachetă în România și Polonia. În fine, criza economică globală a demonstrat nevoia reformării vechilor organizații economice și instituții finanțatoare internaționale.

- Admițând – aprioric – că Rusia își trece în cont partea estică a Ucrainei (fie prin anexare de facto – prin pași similari celor din Peninsula Crimeea, fie prin federalizare și ”protectorat” asupra republicilor loiale Kremlinului), cum va gestiona/vor gestiona (toți cei care s-au așezat la masa tratativelor la Geneva) situația în regiunile din vestul Ucrainei ?

A.S.: Nu este indiferent cum va prelua Rusia controlul asupra estului Ucrainei. Anexarea este una iar federalizarea Ucrainei este alta. Cred că menținerea unității Ucrainei impune, în condițiile actualului raport internațional de forțe, atât o anumită formă de federalizare cât și statutul de neutralitate. Întrebarea este dacă Occidentul este interesat de federalizare mai mult decât de partiție și dacă da, în ce măsură poate accepta o federație simetrică, adică una care să dea posibilitatea regiunilor federate să blocheze deciziile politice ale instituțiilor federale, mai ales în ceea ce privește politica externă? Desigur, principial este ca la aceste întrebări să dea răspuns Ucraina. De răspunsul dat depinde, însă, și natura relației geo-strategice dintre Rusia și Occident. De aceea toți cei aflați la masa tratativelor de la Geneva au interesul și legitimitatea de a participa la negocierea soluției. Nu trebuie să ne ascundem după deget de dragul corectitudinii politice. Revenind la problema federalizării Ucrainei, trebuie  observat că oricare ar fi formula adoptată, cel puțin pe termen scurt ea va fi susceptibilă să genereze tensiuni interne, la rândul lor apte a oferi motive de intervenție vecinilor mai puternici din est dar și din vest. De aceea, teoretic ar fi preferabil, poate, ca Ucraina să rămână pe teritoriile sale istorice pe care se poate aplica principiul naționalităților, respectiv al majorității etno-culturale, iar nu în granițele trasate de Stalin și Hrușciov, după criterii geo-politice. Evident, o asemenea opțiune este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibil de adoptat de către liderii politici responsabili și cu atât mai dificil de vândut populației. În consecință, alternativa la federalizare sau la un nou conflict de tip secesionist înghețat, va fi ocupația. Aceasta nu va fi recunoscută de Occident de jure dar foarte rapid va fi recunoscută de facto. În orice caz, Occidentul va trebui să își stabilească rapid o linie roșie a cărei depășire înseamnă războiul. După părerea mea această linie este linia Niprului. Cu alte cuvinte Bugeacul cu gurile Dunării nu pot intra în discuție, iar Transnistria trebuie evacuată de trupele rusești. Odată definită respectiva linie, evitarea confruntării militare și consolidarea liniei de demarcație prin negocieri presupun tocmai echilibrarea „scorului” sub aspectul capacității de reacție armată pe teren. Cu alte cuvinte, UE și NATO trebuie să își întărească prezența militară în Ucraina, la Marea Neagră și în statele baltice. De abia după ce toate acestea se comit trebuie stabilită poziția Occidentului euro-atlantic față de Ucraina occidentală. În această privință opțiunile sunt două: integrare totală sau asociere strânsă. Cel puțin pe termen scurt și mediu, formula din urmă îmi pare mai fezabilă, din punct de vedere obiectiv și preferabilă pentru multe dintre statele membre UE, din punct de vedere subiectiv. În schimb ar trebui procedat urgent la integrarea europeană a Moldovei.

Confortul supunerii în locul curajului și opiniilor calificate nu este loialitate, ci trădare

- S-a tot vorbit (e drept, mult și neoficial) despre cum ar trebui să acționeze România în acest context și s-au emis numeroase opțiuni mai mult sau mai puțin diplomatice. Dvs cum credeti că e bine: să fim cuminți și să ne vedem de ale noastre activități pre-electorale pentru a nu crea dureri de cap partenerilor occidentali ? sau să găsim o cale de dialog cu Rusia (fără a ne dezice de opțiunile deja exprimate) ? sau ar trebui să fim mai cinici și să revendicăm ținuturile românești din Ucraina dacă tot e moment prielnic de împărțeală ?

A.S.: – După părerea mea răspunsul corect nu se găsește pe de-a întregul  în nici una dintre variantele de atitudine sugerate de dvs. Până acum conducătorii oficiali ai României au afirmat că noi vom urma linia aliaților noștri cărora astfel le vom fi loiali. Pentru mine a fi loiali față de aliați înseamnă a ține la ei mai mult decât ținem la simpatia lor. A urma servil linia aliaților înseamnă, însă, să ne plasăm în afara alianței formate împreună cu ei, dezertând de la îndatorirea de a contribui util la luarea deciziior ei. A alege confortul supunerii în locul efortului de a gândi și a curajului de a formula opinii calificate nu este loialitate ci trădare. Este greșit să spunem că noi facem ce se decide, de pildă, de către NATO pentru simplul motiv că și noi suntem NATO. NATO nu este aliatul nostru, ci alianța noastră. NATO nu ne apără pe noi ci prin NATO ne apărăm unii pe alții, adică ne apărăm împreună. La limită putem spune aliaților noștri: „noi vom face ce spuneți voi dar mai întâi ascultați ce credem noi!”

Similar se pun problemele și în relația cu UE. Cu atât mai mult cu cât UE nu este o alianță ci o federație. În sensul unei atari abordări, ca unii care cunoaștem mai bine psihologia rusească și suferim mai direct consecințele geo-politicii ruse, ar trebui, de pildă, să-i avertizăm pe aliații noștri transatlantici și pe federații noștri europeni că politica sancțiunilor preconizată de ei este nu doar sortită eșecului dar prezintă și riscul de-a ne împinge într-o confruntare militară. Sancțiunile economice sunt, de fapt, tot un act de război, săvârșit, însă, cu mijloace nemilitare. De regulă ele sunt accesorii ale acțiunilor militare. A ne limita să recurgem la accesoriu fără să avem în vedere principalul, este o eroare; mai ales atunci când o facem pur și simplu de frica principalului ori din cauza slăbiciunii de caracter care ne anihiliează combativitatea. Ar fi bine să le aducem aminte aliaților noștri căzuți în nevolnicie că atât primul cât și al doilea război mondial au fost precedate de „războaie” economice și comerciale. În primul caz în relația dintre Franța și Germania iar în al doilea în relația dintre SUA și Japonia. Atunci, prima consecință a fost că declanșatorul sancțiunilor a suferit consecințele economice negative înainte ca sancționatul să se resimtă de pe urma lor iar consecința consecutivă a fost că, spre a opri acest fenomen decurgând dintr-o politică menită a ocoli războiul, singura soluție a devenit recurgerea la război. Cu alte cuvinte, drumul pe care se voia evitarea războiului a dus tocmai la război. Fugind de război omenirea a alunecat în război căci supraestimarea eficienței „accesoriului” a împins-o în „principal”. La fel se poate întâmpla și acum. Nu are cum fi altfel. Aceasta trebuie să le spunem aliaților iar nu să îi asigurăm retoric de dragostea sau, mai degrabă, de obediența noastră.

Politica sancțiunilor – ineficientă, chiar periculoasă

- Sunteți, deci, de părere că politica sancțiunilor contra Rusiei este greșită și că România nu ar trebui să o susțină ?

A.S.: – Sunt, într-adevăr, de părere că politica sancțiunilor, mai ales în formula sa personalizată și graduală, aplicată în prezent, este ineficientă și chiar periculoasă. Admițând, prin ipoteză, că ea ar putea da rezultate, este evident că aceasta va cere timp. Rusia este prea mare și prea puternică spre a se prăbuși rapid. Nu trebuie să o confundăm cu Coreea de Nord sau cu Iranul; deși și în acele cazuri eficiența sancțiunilor rămâne îndoielnică. Or, dacă avem în vedere obținerea de efecte pe termen lung și dacă observăm evidența că în lumea de astăzi economiile sunt interconectate și interdependente, ordinea economică și piața, spre deosebire de puterea politică, fiind deja globalizate, trebuie să ne întrebăm cine este mai capabil să reziste unui „război” de uzură? La această întrebare răspunsul este evident: cel care este obișnuit să suporte mai bine răul, cel mai bine învățat cu suferința! Adică, rușii. Pe de altă parte, dacă printr-o altă ipoteză, am crede că în cele din urmă Occidentul va îngenunchea economic Rusia, rămâne întrebarea dacă o Rusie prăbușită nu va mări instabilitatea și insecuritatea lumii, precum și dacă nu cumva, la fel ca altădată, plătitorul de impozite occidental nu va trebui să dea din buzunarul lui și să își reducă nivelul de viață spre a ajuta la reabilitarea economică a colosului învins? Întrebările sunt, fără îndoială, retorice. Desigur că România nu trebuie și nici nu poate să boicoteze politica sancțiunilor. Oricum, vor fi destui cei care o vor face. Ea trebuie, însă, să își avertizeze aliații spunându-le adevărul asupra a ceea ce crede iar nu să le încurajeze lașitatea și rătăcirea.

- Și dacă spunem vom fi oare ascultați? Ce ar trebui să facem dacă nimeni nu ne ascultă? Ar fi o soluție deschiderea unui dialog paralel cu Rusia?

A.S.: Ca să fim ascultați mai întâi trebuie să vorbim. Din păcate noi am uitat să vorbim cu aliații. Vorbim doar cu oponenții și mai ales cu cei din țară; iar atunci când o facem este de o manieră primitivă, suburbană și fără legătură cu marile mize ale adevăratelor jocuri de interese. Că aliații ne vor asculta sau nu, este o altă problemă. Suntem datori, față de ei și față de noi, să încercăm. Unii spun că, de fapt, scopul sancțiunilor nu este capitularea Rusiei ci aducerea ei la negocieri. Până la urmă, tot la negocieri se va ajunge. Problema este dacă sancțiunile vor facilita sau îngreuna negocierile. De asemenea, o altă problemă, încă mai mare, este a drumului pe care se va ajunge la negocieri – adică printr-o confruntare militară clasică, directă sau indirectă, ori altfel – și al raportului de forțe între părțile care vor începe negocierile. Doamne ferește să ajungem a negocia de pe poziții de slăbiciune. Spre a evita o asemenea situație va trebui ales momentul cel mai potrivit și propuse formulele de înțelegere cele mai potrivite. Deocamdată Occidentul nu știe nici măcar ce să propună. Aceasta pentru că nu știe ce vrea; cu excepția revenirii la status quo ante, ceea ce pare impsobil în condițiile actualului raport de forțe. Aici România poate ajuta. În actualul context conflictual este prea târziu pentru deschiderea unui dialog paralel româno-rus. Nu sunt convins că rușii l-ar lua în serios dar sunt sigur că aliații, care acum trebuie să cânte pe o singură voce, ar lua-o drept act de trădare. În schimb, România, pe de o parte, nu trebuie să încurce mai mult lucrurile printr-un discurs belicos și „ințiative retorice” intempestive, iar pe de altă parte, poate facilita succesul viitoarelor negocieri, furnizând informații corect interpretate, proiectând și sugerând formule de compromis, și folosindu-și canalele și abilitățile diplomatice spre a transmite Moscovei mesaje pe care aliații nu le pot transmite pe alte căi ori spre a testa reacțiile rusești la eventuale inițiative occidentale.

Securizarea gurilor Dunării și a liniei Nistrului prin ”îndreptarea nedreptăților istorice

- Ce facem cu teritoriile românești din Ucraina? Este momentul să le revendicăm?

A.S.: La teritoriile ucrainene locuite de români trebuie să ne gândim tot timpul dar să nu vorbim de ele. Aceasta este parafraza unei înțelepte cugetări a lui Gambetta, referitoare la Alsacia și Lorena, care ni se potrivește perfect. A sări acum pe vecinul ucrainean, care în plus nu este cel vinovat de răpirea respectivelor teritorii, căci nici Stalin nici Molotov nu erau ucraineni, profitând de slăbiciunea lui, ar fi mai mult decât o crimă; ar fi un păcat. Iar pentru păcate sunt pedepsiți și urmașii celor care le-au comis, până la a doua și a treia generație, cel puțin. Pe deasupra, asemenea revendicări nu vor fi susținute nici de aliații noștri. Or, izolarea internațională este singurul lucru care ne mai lipsește. Apoi aceasta ar mai da și apă la moară nebunilor care au revendicări teritoriale sau similare față de România. Iată de ce problema trebuie gândită în termenii securității naționale românești, la rândul lor definiți în contextul și în concordanță cu interesele de securitate ale alianțelor din care facem parte. Pe acest fundal apare ca urgentă securizarea gurilor Dunării și a liniei Nistrului, respectiv a frontierei moldo-ucrainene. Lucrul se poate realiza tocmai prin „îndreptarea nedreptăților istorice” la care s-a referit domnul Putin spre a justifica anexarea Crimeii; ceea ce ar presupune un eventual schimb de teritorii între Ucraina și Moldova, urmat și facilitat de integrarea lor europeană în forme adecvate, nu neapărat identice dar aprofundate. Cât privește Bucovina de Nord, prioritare pentru politica românească ar trebui să fie garantarea drepturilor culturale ale românilor care trăiesc acolo, securitatea și stabilitatea generală a Ucrainei și calitatea legăturilor acesteia cu UE. Chiar dacă Ucraina nu ar putea, cel puțin pe termen scurt, să își găsească locul în instituțiile europene la egalitate cu ceilalți membri, pentru România este vital ca aceasta măcar să aibă și să gestioneze în comun cu UE toate celelalte resurse, instrumente, facilități, drepturi și obligații.  

Gândul cel bun și curajul cel mult

- Președintele Băsescu a declarat (previzibil, logic și conform statutului NATO) că nu se ia în calcul o intervenție a României în ajutorul Republicii Moldova, aceasta nefiind membră a Alianței Nord-Atlantice. Dar am putea să o ajutăm ”discret” să ia cele mai bune decizii. Totuși pentru asta ar fi necesar să știm cu acuratețe care sunt cele mai bune decizii pentru România în primul rând, nu ?

A.S.: Legarea unei intervenții românești în Moldova de calitatea României de membru NATO trimite cu gândul la o intervenție militară în cazul în care Moldova ar face obiectul unei agresiuni externe. O asemenea ipoteză este, într-adevăr, de exclus întrucât art. 5 din Tratatul de la Washington nu se aplică Moldovei iar România nu se poate implica, de principiu, în acțiuni de război cu terții fără a se pune de acord cu aliații. Ceea ce este singur este că într-un astfel de caz, România ar rămâne singură, aliații neavând nici o obligație față de ea. Nu are rost să discutăm prea mult despre asta. Că putem da sfaturi bune Moldovei, este, desigur, permis și oricând binevenit. Moldova este liberă să le urmeze sau nu. Mai degrabă cred, însă, că ar fi necesar să dăm imediat un sprijin economic cât mai substanțial Republicii Moldova în așa fel încât să se ajungă la integrarea economică a Moldovei cu România, precum și la realizarea unui spațiu comun de libertate, securitate și justiție. Astfel Moldova va putea deveni un membru de facto al UE înainte chiar de a deveni membru de jure. Aceasta ar fi contribuția cea mai directă și mai eficientă a României la consolidarea securității Moldovei, precum și a securității lor comune. Spre a ajunge acolo România ar trebui să știe, însă, așa cum bine spuneți, care sunt cele mai bune decizii pentru ea. Aceasta atât în relația cu Moldova, cât și cu privire la politica sa internă, precum și la politica sa în cadrul UE și NATO. Știe ea asta? Nu se prea vede. Se gândește măcar la asta? Preocupați exclusiv de hărțuielile politice interne și de personalizarea puterii, în condițiile derapajului națiunii române către o ordine neo-feudală, liderii politici actuali, în netrebnicia și nevolnicia lor, nu mai au timp de așa ceva.

- Pentru că vorbim de decizii, credeți că ar fi benefic ca Rep. Moldova să ia în calcul acceptarea ideii unei posibile federalizări și să recunoască independența Transnistriei ? Ar scoate-o asta din vizorul Rusiei ?

A.S.: În ceea ce privește federalizarea, nu știu ce este de federalizat într-o țară atât de mică precum Republica Moldova? De asemenea, nu văd nici o bază reală pentru o organizare de tip federal, decât numai dacă se dorește crearea de state în stat spre a se justifica apoi internaționalizarea unor conflicte interne convenabile diverșilor actori externi. Problema Transnistriei este una distinctă și mai complexă. Eu unul am afirmat-o de mult: Moldova are de făcut alegerea între europenizare și transnistrializare. Este dreptul exclusiv al moldovenilor de a o face, dar și răspunderea lor exclusivă față de propriul lor destin. România poate, eventual, ajuta. Inclusiv prin sfaturi „discrete”. Nu poate, însă, impune nimic și nici nu trebuie să încerce a impune ceva. Ceea ce ar fi de observat este că pe fondul actualelor evoluții din vecinătatea comună a UE și Rusiei, condițiile pentru o opțiune din partea Moldovei și pentru ieșirea din dilema mai înainte menționată sunt coapte. Aceasta face decizia mai simplă dar și mai urgentă. Să le dea Dumnezeu gândul cel bun și curajul cel mult!

interviu realizat de Gabriela Ioniță

One Response to “Adrian Severin: ”Important este ca drumul spre deznodământul conflictului din Ucraina să nu treacă printr-un război fierbinte” (II)”

Leave a Reply