Adrian Severin: ”Un cavaler singuratic nu poate rezista tot timpul împotriva tuturor” (I)

April 28, 2014

Chiar dacă nu va mai candida pentru un nou mandat de europarlamentar, rămâne un adept neclintit al europenismului. După un deceniu de activitate la Bruxelles, printre decidenți, hobbiști și lobbiști, după cocteilul amețitor al reușitelor, aprecierii externe dar și al trădării și abandonului, Adrian Severin a avut amabilitatea să ne împărtășească din experiența sa. Un interviu fluviu în două părți: Despre Uniunea Europeană (I) și despre criza din Ucraina și rolul României în acest context (II). Nu ratați mâine partea a doua a acestui interviu !

Singurul proiect pentru care merită luptat este cel european

- Pentru că tocmai vă aflați la finalul a încă unui mandat la Bruxelles, v-aș ruga să ne enumerați trei atribute pozitive și trei atribute negative pe care le considerați ca și caracteristici esențiale ale experienței de europarlamentar român…

Adrian Severin: – În retrospectivă și într-o abordare sintetică aș spune că trecerea prin Parlamentul european mi-a stins multe dintre prejudecățile pozitive pe care le aveam asupra Occidentului dar mi-a întărit convingerea că singurul proiect pentru care merită luptat este cel european. În plus, mi-a creat convingerea că principalele resurse de inteligență, curaj și voință pentru relansarea proiectului european se găsesc în estul iar nu în vestul UE. Nu știu dacă întrebarea dvs se referă la caracteristicile instituțiilor europene și ale activității lor sau la cele ale experienței unui europarlamentar român.

- Se referă la amândouă…

A.S.: – În ceea ce privește instituțiile, aș putea spune că aspectele pozitive și negative sunt fețe ale aceleiași monede. Parlamentul european are ca însușiri pozitive caracterul federal, rezultat al alegerii lui directe de către cetățeni, profunzimea viziunii și cutezanța discursului. Din păcate, incoerența proiectului federal la nivelul întregii UE au lăsat Parlamentul cu prea puține competențe. Aceasta în ciuda faptului că numărul acestora a crescut, în special după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Consecința perversă este că neavând putere suficientă, legislativul european nu are nici răspundere multă și de aceea degajează un discurs adesea nerealist și imprudent, comportându-se tot mai mult ca o organizație neguvernamentală, ca un preot secular care promite un paradis pe care nici nu l-a văzut nici nu îl poate livra iar nu ca un organism politic obligat să formuleze soluții concrete la probleme concrete. Cât privește Comisia Europeană, aceasta asociază competența tehnocraților cu birocratismul, europenismul cu oportunismul politic și respirația federalistă a discursului cu conformismul prudent al inițiativei politice. În toți anii petrecuți de mine ca europarlamentar, ani marcați de criza financiar-economică globală, de criza geo-strategică orientală și criza democrației interne, Comisia europeană a spus aproape totdeauna ceea ce trebuie și nu a făcut aproape niciodată ceea ce trebuie. Când a făcut ce trebuie a făcut-o de o manieră mediocră. Pe acest fond merită, totuși, menționat că birocratismul oportunist al eurocraților este creatorul și gardianul cel mai eficient al „națiunii cosmopolite” europene. El este o formă, fie ea cenușie și vicioasă, care crează fond european. Căci interesul autoperpetuării sale coincide cu interesul intrinsec ideii europene; anume acela de a crea o democrație transfrontalieră în care concursul de putere (cu excepția puterii culturale) dintre națiunile europene încetează. Aceasta în contrast cu Consiliul European care, deși superior în privința eficienței politice, rămâne ultima redută a egoismului național. De aceea el este și principalul responsabil pentru incoerența și ineficiența UE; dar mai ales pentru faptul că în UE concursul dintre națiuni nu a încetat și de aceea războiul nu este încă exclus, că UE nu este o federație de state națiune și o democrație trans-națională autentică ci directoratul câtorva națiuni care ambiționează să își impună modelul și interesele celorlalte, că „Europa-piață” nu ajunge a se transforma într-o „Europă-putere”.

- Și despre experiența dvs ca europarlamentar român, cu bune și rele, ce ne puteți spune ? 

A.S.: – Voi începe cu aspectele pozitive. Parlamentul european, ca de altfel UE în ansamblul său, este un loc în care jocul politic se joacă pe mize mari. Aceasta spre deosebire de ceea ce se întâmplă în politica românească unde, cel puțin în ultimul deceniu, spațiul public a fost ocupat de hărțuiala politică. În al doilea rând, Parlamentul european este un loc unde, ca român dar nu numai, poți afla și poți compara. A afla înseamnă a culege și verifica informații esențiale cu privire la mersul lumii, la fenomenele economice, sociale și politice cu impact regional și global, la cauzele și sensul controverselor internaționale. Așa ceva nu se întâmplă în Parlamentul României. Motivul deosebirii este unul structural iar nu conjunctural. El ține de locul legislativului nu numai în sistemul instituțiilor politice dar și în mentalitatea publică asupra rolului acestor instituții. Peste tot politicienii, în general, și parlamentarii, în special, sunt antipatizați și disprețuiți. Aceasta reflectă criza generală a democrației și divorțul între conduși și conducători. Dacă la noi, însă, Parlamentul ca instituție, de-a valma cu membrii săi, este socotit un rău inutil, la nivel european parlamentarii iar nu Parlamentul, sunt socotiți a fi un rău necesar. De aceea o asemenea instituție este alimentată cu informație. Or, a fi informat înseamnă a ști, a ști înseamnă a înțelege, a înțelege înseamnă a prevedea iar toate aceastea la un loc înseamnă putere. De aceea europarlamentarii sunt politicește puternici sau cel puțin mai puternici decât parlamentarii români. Un atare plus de putere dă sens și energie acțiunii. În consecință, că vor sau nu vor, europarlamentarii români muncesc mai mult, mai temeinic și mai bine organizat decât colegii de acasă. Pe de altă parte, fiind mai bine informați, europarlamentarii români pot compara realitățile românești cu cele europene și globale. Așa se naște un paradox: când ne contemplăm la noi acasă ca români, ne detestăm, fapt care ne exacerbează spiritul autocritic în relațiile externe; când ne comparăm cu ceilalți în contact direct cu ei, ajungem să ne admirăm. Nu sunt cu nimic mai buni decât noi. Aș zice, chiar, dimpotrivă.

- Aveți și o explicație privind aspectele negative pe care le-ați sesizat ?

A.S.: – Da. În ceea ce privește Parlamentul european, în concret, lucrul are o explicație istorică. Până nu demult legislativul european avea puteri foarte reduse. De aceea, nu acceptau să devină europarlamentari decât oameni politici de mâna a doua și a treia. Cei buni, potenți și serioși rămâneau în politica națională. Competențele Parlamentului european au crescut semnificativ cam în același timp cu extinderea UE. Dacă modificarea calității europarlamentarilor din vechile state membre nu s-a putut produce imediat, noile state membre, fericite să fi scăpat din „lagărul sovietic” și să fi fost reprimite în familia occidentală spre care aspiraseră atâta, au trimis cam ce era mai bun. Cel puțin așa a fost la începutul prezenței lor în UE când instituția în care noile state membre din est puteau câștiga cel mai repede influență a fost PE. Știu că la noi percepția nu este aceasta dar aceasta este, oricât de incredibil ar părea, realitatea de pe teren. La noi fiecare vorbește disprețuitor, ținând seama și de preferințele politice, despre EBA, Daciana Sârbu, Gigi Becalli sau alții din același aluat, care nu ar fi la nivelul standardelor noastre pentru selecția în instituțiile europene. Ei bine, nici unul dintre aceștia sau alții pe care i-am putea numi nu au făcut o notă discordantă foarte supărătoare în contextul parlamentar european iar media de calitate a europarlamentarilor români, ca și a acelora din celelalte noi state membre, a fost peste media generală și cu atât mai mult peste media vechilor membri. O atare situație adaugă un element subiectiv discriminărilor obiective, în sensul de normative și instituționale, cărora le sunt supuși europarlamentarii români și cei originari din estul UE, în general. Concurența neloială care li se face europarlamentarilor români este pe cât de acerbă, pe atât de surprinzătoare pentru cel care ajunge în Parlamentul european cu convingerea că acolo este așteptat de „frații” europeni cu brațele deschise. Trebuie să fii cu șapte capete deasupra celorlalți ca să poți primi o anumită recunoaștere. Puțini sunt românii care ajung în „cercul interior” al Parlamentului european, de altfel și acela redus la câteva zeci de persoane. Mai puțini încă sunt cei care se pot menține. Odată ajuns acolo, te surprinde cinismul și duritatea cu care ți se spune că nu ești membru al familiei, precum și totala lipsă a spiritului democratic sau a transparenței și responsabilității. Aranjamentele prin care protagoniștii autoproclamați își împart puterea sunt odioase. Pentru mine a fost incredibilă scena în care Martin Schulz, pe atunci președinte al socialiștilor europeni, m-a întrebat urlând de furie – ”cum îmi permit intenția de a candida la succesiunea lui atâta timp cât se știe că el are propriul lui favorit” ? Această ieșire a avut loc înainte chiar ca eu să îmi fi exprimat vreo intenție, pe fondul discuției între diversele delegații membre ale grupului, în special polonezii și italienii, care se opuneau conducerii abuzive exercitate de Schulz. Trebuie să recunoașteți că pentru un europarlamentar român o asemenea atmosferă este șocantă.

Un proiect de reformare a UE abandonat pentru  hărțuială politică dâmbovițeană

- Cei de acasă cunoașteau aceste lucruri? Dacă da, cum au reacționat?

A.S.: – În principiu europarlamentarii nu primesc nici un sprijin din România. Cel puțin aceasta a fost experiența mea, inclusiv în perioada în care eram vicepreședinte al PSD. Motivele sunt mai multe. În primul rând trebuie spus că și România este discriminată. În mod programatic, în afara tratatelor și fără nici o justificare ea este menținută ca membru de mâna a doua a UE. De aceea este foarte dificil să fii europarlamentar originar din România. Deși un europarlamentar îi reprezintă pe toți cetățenii europeni iar nu numai pe aceia din țara lui de origine, este foarte important ca acea țară să fie influentă sau măcar respectată în UE. Din păcate nu este cazul României. Pe de altă parte, nici România nu are un proiect european. Nici Guvernul României nu îl are, nici partidele politice, nici societatea civilă. Noi vorbim despre UE ca și când nu am fi membri; ca și când ne-am situa în afara și chiar în subordinea ei. Ne comportăm ca o colonie a UE. Or, este foarte dificil să fii europarlamentar originar dintr-un stat membru fără proiect european și cu o atitudine subalternă. Împreună cu mai mulți europarlamentari reuniți în așa numitul „Grup Spinelli”, pornind de la eșecurile UE, am lucrat la redactarea unui nou proiect de Tratat european pe care să îl punem pe masa unei viitoare Conferințe interguvernamentale chemate să reformeze uniunea. S-a trecut apoi la prezentarea proiectului în diverse capitale. Nimeni nu a dorit să vină în România întrucât s-a zis că aici nu există interlocutori valabili subiectul nefiind prezent în spațiul public. Neavând conștiița că sunt chemați să participe la construcția și conducerea UE, ba aș zice chiar nefiind neinteresați să o facă, liderii români aspiră doar la protecția și mila Occidentului în general, ale UE în special. În timp ce eu mă străduiam să proiectez și să promovez o strategie care să ducă la obținerea postului de Președinte al PE de către un român, trecând prin funcția de președinte al Grupului socialist, Victor Ponta a negociat peste capul meu cu Martin Schulz, renunțarea la acest proiect în schimbul sprijinului în lupta politică internă cu Traian Băsescu. Evident Schulz a acceptat oferta, ulterior cei doi și-au dat mâna pentru înlăturarea mea dar când s-a pus problema luptei cu Băsescu, luptă în care, în orice caz, UE nu avea de ce să se implice, Ponta a fost lăsat în voia sorții și chiar dezavuat public. Candidatura mea pentru funcția de Înalt Reprezentant UE pentru Politica Externă și de Securitate a fost susținută, așa cum a consemnat presa europeană, de Polonia și Suedia iar nu de România. România a susținut, potrivit observației făcute de către chiar Președintele Barosso, pe candidatul susținut de Franța. Aceasta, s-a zis, în schimbul unei susțineri franceze care s-a manifestat în opoziția față de intrarea României în Schengen. De altfel presa română a scris cu mult mai puțin despre candidatura mea europeană, creditată cu șanse de către jurnaliștii străini, decât despre acuzele absurde aduse mie de către DNA spre a face jocul neprietenilor noștri din UE.

- Să înțeleg că este greu să fii europarlamentar român, mai ales când ești trădat de ai tăi ?

A.S.: – Da, este greu să fii europarlamentar român atunci când singura ambiție europeană a liderilor politici naționali români este să facă din UE arbitrul bătăliilor politice interne pe care ei nu au forța necesară spre a le câștiga. Același comportament i-a caracterizat și pe cei mai mulți dintre colegii mei europarlamentari. Și ei au trădat în bătăliile pentru creșterea influenței românești în PE spre a obține astfel mici avantaje personale din partea liderilor străini. Așa s-a pierdut lupta pentru eliminarea Mecanismului de verificare în justiție (MCV), mecanism a cărui simplă existență ține România într-o poziție de rang secund. Așa s-a pierdut bătălia pentru Schengen. Veți fi de acord că este greu să fii europarlamentar român atâta timp cât în comunitatea europarlamentarilor români domnește dezbinarea, trădarea și concurența neloială. În general, competiția în Parlamentul european este dură și adesea, așa cum am spus incorectă. Asemenea competiție necesită combatanți căliți, competenți și dăruiți. Câtă vreme România nu are nici proiect european nici ambiții europene, ea nu participă la această competiție. Așa se explică de ce, după epuizarea entuziasmului inițial, calitatea listelor noastre electorale a scăzut dramatic. Dacă, așa cum vă spuneam, în trecut statele occidentului european nu obșnuiau să trimită în PE oameni de valoare întrucât acesta avea puteri reduse, în prezent România nu vede de ce să trimită europarlamentari de calitate întrucât nu are nici o țintă importantă de atins acolo. Pentru un român care are o idee asupra felului în care ar trebui să arate UE spre a servi interesele tuturor națiunilor membre și a fi un actor credibil în lume, pentru un român care vrea să promoveze o viziune românească asupra unei democrații transnaționale europene aptă a garanta securitatea personală, socială, națională și internațională a tuturor cetățenilor europeni, o asemenea companie de soții, fiice, fini, cumătri, favoriți și miluiți va fi un handicap imposibil de depășit. Au fost situații în care am susținut aprig diverse idei și ajunsesem aproape de momentul succesului. Oponenții mei au rezolvat atunci problema cu un simplu telefon în România, telefon dat fie conducerii statului fie conducerii PSD fie ambelor. La întrebarea dacă acțiunea mea exprima o poziție națională sau una personală, fără ca măcar să fiu consultat în prealabil, s-a răspuns invariabil că sunt pe cont propriu. Or, un cavaler singuratic poate rezista o vreme împotriva tuturor, poate rezista tot timpul împotriva unora dar nu poate rezista tot timpul împotriva tuturor. Iată esența experienței mele de europarlamentar român.

- După un deceniu de experiență în cadrul Parlamentului European, cred că sunteți una din persoanele îndreptățite să ne spună care sunt acele aspecte/atitudini/acțiuni în care politica europeană tinde să se asemene covârșitor cu politica dâmbovițeană ?

A.S.: – Asemănările sunt mai multe decât credeți deși, în mod firesc, există o diferență de stil. Altfel nu s-ar mai vorbi despre „politică dâmbovițeană” ci pur și simplu de „politică europeană”. „Miticismul” caragialian se pare că ține nu numai de esența românului valah ci de esența umană în general. Am descoperit acest lucru la Bruxelles. Aceia sunt tot niște „mitici”, însă, niște „mitici” tragici. Și acolo diferența între aparență și esență, între veleități și merite este imensă. Numai că „miticii” de acolo, jenându-se de ea, se străduiesc să o ascundă cât mai bine. „Miticii dâmbovițeni” sunt cinici. „Miticii europeni” sunt ipocriți. De aceea cei din urmă par mai „stimabili”. Pentru că, și de nu se poartă cum trebuie, cel puțin lasă să se înțeleagă că știu cum trebuie să se poarte. „Miticii dâmbovițeni” se luptă într-una cu păcatul dar tranzacționează cu el. „Miticii europeni” sunt intransigenți cu păcatul dar râvnesc la el și suferă că nu îl pot practica decât pe ascuns. De aceea sunt mereu în alertă dacă bănuiesc că undeva cineva se simte bine. Nepotismul dâmbovițean se manifestă prin trimiterea rudelor și afinilor pe post de europarlamentari. Nepotismul european interzice „principial” un asemenea demers dar permite angajarea rudelor și afinilor ca funcționari europeni. Mult mai discret dar mai bine plătit. „Traficul de influență” este condamnat în Parlamentul european căci slăbiciunea fiind repudiată orice „lanț al slăbiciunilor”, atât de caracteristic pe Dâmbovița, trebuie reprimat la Bruxelles. În schimb este tolerat lobby-ul. Așa se face că exceptând pe cei aprox 5% dintre europarlamentari care formează nucleul dur al decidenților politici din legislativul european, restul se împart în „hobbiști” – adică cei veniți să se amuze satisfăcându-și un gust personal – și „lobbiști” – adică cei veniți spre a câștiga din prestarea unor servicii vizând modelarea actului legislativ. Neoptând pentru nici una din aceste două grupuri din urmă dar intrând prin „efracție” în cel dintâi, neîngăduit românilor, a trebuit să fiu eliminat.

- Chiar așa de rău stau lucrurile în PE?

A.S.: – Evident, într-o oarecare măsură eu am caricaturizat lucrurile. Aceasta spre a marca esența lor și spre a permite cititorilor debarasarea de eventualele lor prejudecăți. Pe de altă parte trebuie spus – și îmi pare important să o fac – că, în ciuda acestor derapaje, supărătoare mai ales întrucât contrastează enorm cu discursul oficial moralist și moralizator, Parlamentul european produce multe documente politice și legislative de foarte bună calitate. Ceea ce trebuie să se înțeleagă este, însă, faptul că nu avem de a face cu un conclav al îngerilor ci cu o adunare de păcătoși dintre care unii trebuie acceptați ca atare întrucât își îndeplinesc datoria pentru care au fost trimiși acolo, alții se străduie într-una să se îndrepte iar alții sunt un balast politic și moral măsurând imensul potențial de îmbunătățire a lucrurilor.

Black-List sau când un anumit echilibrul strategic dăunează puterilor globale

- Privind evenimentele retroactiv, considerați că ați fost o țintă clar determinată deoarece ați deranjat anumite interese, sau ați fost o victimă a unui context nefericit și interpretabil ? Mi se pare mie, sau atunci când vorbim de lobby pe axa Washington – Bruxelles ne lovim de mereu același dublu standard ?

A.S.: – Să încep cu răspunsul la ultima parte a întrebării. Eu nu am făcut lobby. Niciodată și niciunde. Aceasta nu pentru că ar fi ilegal ci pentru că, pur și simplu, nu am optat pentru desfășurarea unei asemenea activități. În Parlamentul european, ca și în Congresul SUA, cu care se aseamănă foarte mult, dar spre deosebire de parlamentele naționale europene, lobby-ul este permis. Trebuie precizat că lobby-ul nu este același lucru cu traficul de influență. Cel din urmă presupune exercitarea contra cost a unei anumite autorități – administrative, politice, profesionale, morale etc. – spre a determina pe cineva să își îndeplinească atribuțiile de serviciu într-un anumit fel. Lobby-ul poate fi văzut ca fiind același lucru dar cu diferența esențială că lobbistul nu recurge la autoritatea lui, ci la informațiile pe care le deține și la capacitatea sa de persuasiune pentru a convinge că o anumită decizie este bună. Avocatul, de exemplu, face lobby, el încercând să influențeze, contra cost, decizia judecătorilor prin utilizarea cunoștințelor sale de drept și a puterii sale de convingere. În America există o vastă practică și cultură a lobby-ului. Acestea sunt pe cale de edificare în UE. Lipsa lor în statele membre ale UE – și în special ale celor ex-comuniste – conduce, într-adevăr, la confuzii și duble standarde care permit, la nevoie, manipularea opiniei publice. Revenind la mine, eu nu am prestat servicii de lobby, așa cum au crezut mulți. Eu am oferit consultații de specialitate în baza unui contract perfect legal, acceptat ca atare de serviciile competente ale PE și declarat public. În executarea acelui contract, așa cum a stabilit Oficiul UE pentru Lupta Împotriva Fraudei (OLAF), eu nu m-am implicat în procesul legislativ. Deci nu am uzat de puterile sau pârghiile specifice funcției de europarlamentar. Contractul respectiv a fost, însă, utilizat, și acesta este aspectul esențial al întregii istorii, ca punct de plecare în realizarea unei înscenări folosite ca instrument al unei ample acțiuni de dezinformare și manipulare a opiniei publice. Pe o atare cale s-a încercat și parțial s-a reușit compromiterea mea și astfel eliminarea mea din arena luptei politice. Toți cei care sunt în poziția de a o ști, știu astăzi acest adevăr. După cum știu exact cauzele jocului și scenariul urmat. Unii nu pot vorbi, unii nu vor să vorbească iar alții nu au interesul să vorbească. Cu ce am deranjat? Cu foarte multe. În speță deranjul a venit din implicarea mea în bătălia geo-strategică de la frontiera estică a UE și a României. Până acum câteva luni realitatea aceastei confruntări geo-strategice a fost fie ignorată fie neacceptată și nerecunoscută. Astăzi nimeni nu o mai neagă. Anul trecut, în presa străină a fost publicată o listă de personalități politice europene pe care cel puțin una din puterile în concurs dorea să le compromită întrucât erau prea active și prea influente în configurarea unui anumit tip de echilibru strategic în regiunea amintită, cu impact asupra raporturilor globale de putere. Singurul român de pe acea listă eram eu iar numele meu era înscris pe un onorant dar de loc de invidiat loc patru. Recent, un euro-parlamentar german îmi spunea că dacă nu aș fi fost înlăturat din avanscena politică acum trei ani, aș fi putut, probabil, să îmi promovez linia politică și astfel ar fi existat mari șanse pentru evitarea actualului conflict ruso-euro-atlantic. Nu știu dacă ar fi fost chiar așa dar oricum nu mai contează. Situația mea a devenit și mai dificilă când înscenarea vizând anihilarea mea politică a fost folosită în același scop de rivalii mei din Parlamentul european, în primul rând Martin Schulz dar nu numai, și din România, în primul rând din PSD dar nu numai. Singur împotriva tuturor nu am avut ce face decât să duc o luptă de ariergardă. Nu am capitulat, reușind performanța de a ajunge la capătul drumului. Aceasta, însă, cu o irosire de energie și de sănătate pe care nimeni nu le va putea compensa. De asemenea cu un impens consum de oportunități; consum care nu mă afectează atât pe mine cât România și UE. Sub acest aspect eu am fost doar ținta imediată dar ținta și victima finală au fost ideea europeană și vigoarea României în UE.

O Ucraină fragilizată de conflicte interne – compromisul optim dorit de Moscova și Berlin

- Ați precizat într-un articol recent că ați încercat să avertizați leadershipul european privind turnura evenimentelor din Ucraina încă înainte de Summitul de la Vilnius, dar semnalele dvs. au fost trecute cu vederea. Ignoranță sau doar multă ipocrizie ? Sau incapacitatea UE de a vorbi coerent, pe o singură voce ? Sau obediență față de politicile US în Estul Europei ?

A.S.: – Personal nu împărtășesc opinia potrivit căreia UE copiază servil politica SUA în Europa orientală. Cred că această teorie este menită, mai degrabă, să adâncească dezbinarea transatlantică, și așa semnificativă. Din păcate SUA nici măcar nu au o politică pentru ceea ce s-ar numi vecinătatea comună a Rusiei și UE. De ani buni principalul vector de securitate american s-a deplasat de pe linia Tirana-Baku-Tashkent, pe linia Bagdad-Karachi-Kabul. După ce prin 1996-2006 americanii duseseră o politică incisivă și intransigentă față de Belarus, prin 2007 au considerat bătălia pentru Minsk ca fiind pierdută. Ucraina a fost lăsată în seama Europei, în timp ce Washingtonul își făcuse o prioritate din „resetarea” relațiilor cu Moscova. Înainte de Summitul de la Vilnius, pe când Germania și alți protagoniști ai UE, unii foarte probabil în înțelegere cu Rusia, se opuneau din răsputeri semnării Acordului de asociere cu Ucraina, am făcut mari eforturi spre a demonstra administrației americane că o nouă amânare a semnării ar însemna o înfrângere strategică gravă a SUA și ar permite Kremlinului preluarea inițiativei strategice. De aceea am insistat asupra necesității ca America să facă presiuni asupra UE și în special la Berlin, precum și la FMI. Cred a ști că și alții, mai influenți decât mine, au făcut demersuri similare. Dramatismul sfidării nu a fost, însă, înțeles. Ceva gesturi s-au făcut dar formal, superficial, fără convingere. Rezultatul este cunoscut. UE și SUA l-au abandonat pe Yanukovici în brațele FMI și astfel Vladimir Putin a preluat inițiativa. Știu din sursă directă iar nu din auzite că Victor Yanukovici era gata să semneze partea politică a Acordului de asociere cu UE. Adică exact partea care s-a semnat acum cu guvernul provizoriu al domnului Yatseniuk. Atunci UE a refuzat iar acum Crimeea este pierdută și nici Donbass-ul nu se simte prea bine. Ajuns în acest punct îndrăznesc o mică încercare de istorie contrafactuală: dacă în loc să îmi petrec timpul în discuții inepte la DNA aș fi fost trimis ca mesager al României la Washington spre a discuta aceste lucruri poate că evoluțiile ar fi fost altele. Cel puțin România și-ar fi dovedit expertiza și utilitatea ca partener strategic al SUA. Așa, însă, eu am făcut cât am putut. La Bruxelles unii afirmă că sunt o instituție iar nu un simplu individ. Oi fi dar nu sunt, totuși, un stat; nu sunt România. Revenind la chestiune, îmi amintesc că înainte de Vilnius unii dintre interlocutorii mei americani se plângeau de faptul că UE nu înțelege miza și nu își face temele. Este adevărat că UE nu este suficient de bine organizată spre a vorbi cu o singură voce și a degaja o politică externă coerentă. Nu este vorba, însă, numai de incapacitate ci și de rea intenție; ori, dacă vreți, de egoism național. Germania nu dorește Ucraina în UE. De altfel nici România nu a fost dorită. O Uniune Europeană prea mare nu poate fi dominată de la Berlin. Aceasta este problema. Pe de altă parte, este imposibil ca Berlinul să nu vadă că o Rusie care își anexează Ucraina redevine un imperiu cu care este greu de negociat. De aceea, formula unei Ucraini fragilizate de conflicte interne care nu intră nici în UE nici în Uniunea euro-asiatică, și pentru care nici Bruxellesul nici Moscova nu își asumă răspunderea administrării, pare a fi compromisul optim. Optim pentru Germania și Rusia dar nu pentru România sau Polonia; și nici pentru SUA. Observați cum stau lucrurile ?    

interviu realizat de Gabriela Ioniță

 

2 Responses to “Adrian Severin: ”Un cavaler singuratic nu poate rezista tot timpul împotriva tuturor” (I)”

  1. Nistor says:

    Dle Severin,nici SUA nici Rusia nu vor ca UE sa existe.Credeti ca SUA si Rusia ar risca o Europa unita, condusa de nemti? Din acest motiv cele doua mari puteri au convenit sa revina la scenariul COLD WAR. A fost cea mai eficienta modalitate de impartire a sferelor de influenta intre 1945 si 1990.

  2. dan gicu says:

    Un interviu foarte bun, cu un om experimentat in scoala vietii interne si internationale.
    Dar faptul ca Romania este considerta o tara UE de mina a doua, ne releva faptul ca UE nu este ce pare si in urmatorii 20 de ani in forma actuala UE va dispare.
    Felicitari domnisoarei Gabriela Ionita pentru interviu si succes in continuare.

Leave a Reply