Alegerile americane de la sfârșitul lumii

October 31, 2016

Adrian Severin

Așa zisele alegeri din România sunt o simplă farsă democratică într-un stat eșuat. Un stat care, în cel mai bun caz, se îndreaptă spre dictatură, iar în cel mai rău caz dispare. (Proiectul dezmembrării – nu însă pe baze etnice, ci geopolitice – este vechi, a fost încercat inclusiv recent și nu este abandonat.) Discuțiile pe marginea acestor alegeri sunt pierdere de timp.

 

Spre deosebire de acestea, alegerile americane sunt reale. Nu neapărat reale ca exercițiu democratic. Reale ca luptă pentru putere într-un stat care încă mai are putere. Chiar dacă nu mai au resurse spre a fi unicul jandarm mondial, ba nici chiar pentru a impune o pace locală, SUA vor rămâne de-a lungul unei perioade greu de anticipat, cel mai puternic actor al lumii, în comparație cu oricare alt protagonist regional sau global. De aceea, pentru români ceea ce se petrece acum pe teatrul de luptă electorală transatlantic este mai important decât ceea ce se consumă la teatrul de marionete dâmbovițean.

 

1. Unii analiști români (inclusiv aceia care au luat lumină exclusiv de la licuricii Noului Ierusalim !) apreciază că avem de a face cu cele mai importante alegeri americane din perioada postbipolară. De ce? Pentru că ordinea mondială de sorginte „occidentală” – a se citi „Pax americana” – este în criză, universalismul sistemului de valori „occidental” – a se citi supremația drepturilor individului fără identitate națională – este contestat, „Occidentul” – a se citi lumea euro-atlantică – este scindat și „imperiul necesar” – a se citi unipolarismul american – este în declin. Dacă acest curs nu va fi oprit de către viitorul președinte al SUA, ceea ce urmează este „sfârșitul lumii”. O lume căreia românii nu au cum să îi supraviețuiască întrucât ei și-au legat întreaga strategie de securitate națională de supremația mondială a Americii și de parteneriatul special cu aceasta.

Sunt de acord cu aceste observații. Despre criza ordinii mondiale și sfârșitul lumii am vorbit și scris eu însumi încă de acum câțiva ani. Am elaborat asemenea considerații inclusiv ca invitat al BNR la susținerea unui ciclu de conferințe, ulterior abandonat din teama că „va crea vulnerabilități”, probabil politice, gazdelor.

În opinia mea, „sfârșitul lumii” nu va însemna doar stingerea ordinii americane, ci mai mult decât atât, dispariția unei lumi clădite cu începere din secolul I, pe temeliile concepției iudeo-creștine. Creștinismul a apărut într-o societate care își pierduse sensul vieții și al istoriei, redând omenirii repere și speranțe care s-au perpetuat inclusiv prin diferite epoci marcate de agnosticism și în pofida aparențelor create de discursul acestora. „Pământul promis” de „mântuitorul american” gata să îi recupereze pe păcătoși inclusiv prin arderea lor pe rugul războiului, este expresia secularizată acestei gândiri. Ultima expresie. Absolutizarea ei reprezintă o deviere, responsabilă de reacția fundamentalismului musulman și a altor fundamentalisme. Împreună acestea pun capăt unei civilizații vechi de două mii de ani, deplasând totodată centrul istoriei din Europa și Atlanticul de nord, undeva în Pacific.

 

Dincolo de acest diagnostic, mă despart, însă, de opiniile analiștilor la care mă refer.

 

Actualele alegeri americane nu sunt soluția eventuală, ci produsul crizei – naționale și globale. O criză care este și o criză morală, o criză a democrației și o criză a capitalismului (în primul rând neoconservator și neoliberal). În consecință, de ele nu poate depinde salvarea ordinii muribunde, ci facilitarea trecerii la o nouă ordine. Respectiv desăvârșirea cât mai rapidă a procesului istoric de dispariție a Pax americana și aducerea Americii în situația de a fi parte la negocierile unei noi ordini care probabil va fi multipolară și multiculturală.

Pentru ca viitoarea ordine politică a noii lumi culturale, să rezerve un statut decent fostei Lumi Noi americane (probabil diferită de ceea ce numim astăzi SUA), este important ca declinul și cauzele lui să fie cât mai repede recunoscute. Fără acceptarea problemei corect definite și fără recunoașterea cauzelor ei, nimic nu se va rezolva, ci deznodământul va fi mai lung și mai dureros. Cu cât mai repede America se va despărți de actualul său statut și de actuala ei stare, apărate cu strășnicie de vechile sale rețele birocratice, anchilozate și militarizate, așa zisul „establishment”, cu atât mai bine pentru ea și pentru lume.

 

Anomaliile actualelor alegeri americane, astfel cum se văd de la o poștă, exprimă de fapt abaterea de la rutină a societății americane care și-a pierdut visul și refuză perpetuarea vechiului sistem în care nu mai crede. După cum bine s-a spus, în 2016 lupta politică nu se mai dă între Republicani și Democrați, ci între popor și vechiul sistem de guvernare.

 

Potrivit unei splendide metafore a dramaturgului elvețian Friederich Durrenmatt, ultimul împărat al Romei, Romulus cel Mare, în loc să se ocupe de salvarea imperiului atacat de barbari, a preferat o activitate mult mai practică și mai utilă muritorilor: creșterea găinilor. Aceasta nu era semnul nebuniei împăratului, ci dovada faptului că el înțelesese decizia implacabilă a istoriei și în locul încercării zadarnice de a i se opune, a preferat să îi faciliteze aplicarea. Așa se explică popularitatea unor candidați „excentrici”, după standardele americane clasice, cum sunt Donald Trump – „extremistul de dreapta”, Bernie Sanders – „extremistul de stânga”, Hillary Clinton – „prima Primă doamnă prezidențiabilă”. Cu mențiunea că cea din urmă pare a fi cea mai apropiată de interesele „establishmentului” iar cel dintâi cel mai departe de ele. (Oricum, cel puțin pentru o vreme, „establishmentul” îl va forja și calibra pe oricare dintre ei, căci sistemul a avut grijă încă demult ca „cel mai puternic om al lumii” să fie „cel mai slab om al Districtului Columbia”.)

2. Ce se întâmplă cu România în acest context?

 

În 1990, am fost ministru al reformei într-o Românie încă membră a Pactului de la Varșovia și a CAER. Guvernul de atunci a scos țara din aceste alianțe făcându-o mai independentă dar mai singură și de aceea mai puțin apărată. Occidentul euro-atlantic nu părea însă a ne amenința securitatea. NATO promisese să nu se extindă și UE insista că dorește adâncirea integrării înainte de orice altceva. În acest timp Rusia, încă sovietică, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov (cel despre care unii aveau să spună că este agentul SUA, tot așa cum unii spun azi că Donald Trump ar fi omul Moscovei) se retrăgea spre Est ca să se asocieze cu… Vestul.

 

Șapte ani mai târziu, în 1997, am fost ministrul de externe al unei Românii neutre dar aflate în situația inconfortabilă de a se vedea tot mai înghesuită între un Occident euro-atlantic în expansiune, care însă intenționa să se oprească pe Carpați, spre a lăsa spațiu de manevră favoritului său Boris Elțin, și o Rusie ale cărei aspirații la un nou statut de putere globală începeau să renască. Soluția românească a fost atunci construcția unor structuri de rezistență regională prin alianțe bilaterale și trilaterale cu statele din Europa centrală, de est și de sud-est, stabilirea parteneriatului cu SUA în condițiile egalității suverane, și apropierea de alianțele euro-atlantice, până la o integrare europeană pe baze federale.

 

Abia peste încă șapte ani s-a decis ca România să joace totul pe cartea americană. Aceea a fost și ea opțiunea politică a unui stat încă suveran. Așa cum generalul Ion Antonescu hotărâse în 1940 să „așeze România 100% pe Axa Berlin-Roma-Tokyo”, ceea ce ulterior l-a obligat să declare război SUA (deși mărturisea că în sufletul său este alături de America în lupta cu Japonia), în 2004 Traian Băsescu – fără a putea fi pus în nici un caz pe același plan cu predecesorul său – a așezat România 100% pe Axa Washington-Londra.

 

Au trebuit să treacă alți cinci ani până când, în 2009, acest parteneriat integral s-a transformat în protectorat. Dovada realității acestuia a fost oferită plenar în 2012, când, potrivit unor analiști români, intervenția administrației americane a dejucat o „lovitură de stat” inițiată de „partida pro-rusă din România”, 7,4 milioane de români acționând, deci, ca agenți ai Moscovei (sic!).

Astăzi, iată, unii se alarmează văzând că România este total legată de autorul și garantul în declin al unei ordini care se prăbușește. Mai mult încă, aceștia se tem că americanii înșiși ar putea înțelege contextul istoric și, urmându-i comandamentele, prin chiar votul lor ar decide să renunțe la ordinea muribună, să accepte astfel sfârșitul unei lumi și să se salveze prin asocierea la efortul zidirii unei lumi noi care nu va mai fi dominată de ei. România ar putea deveni astfel un fel de ronin (samurai fără stăpân) geopolitic.

 Aceste temeri, în parte justificate, generează însă niște răspunsuri halucinante. În loc ca România să încerce a înlocui strategia de securitate bazată pe o garanție unică obținută în schimbul alinierii absolute la politica garantului transatlantic, ni se propune păstrarea aceleiași strategii, în ciuda faptului că garantul a atins limita capacității sale de a menține status quo-ul global proiectat de el și în considerarea căruia l-am ales ca partener strategic. Totodată, în loc să ne încurajăm partenerul, în glas cu marii gânditori americani, la schimbarea propriei sale strategii globale și să salvăm astfel congruența intereselor strategice aflate la baza parteneriatului nostru, ni se propune să ne rugăm – căci ce altceva am putea face? – pentru victoria „establishmentului” american și astfel, continuarea politicii de apărare a unei ordini mondiale condamnate de istorie.

În logica întoarsă a unor asemenea idei, ni se spune că alegerea lui Donald Trump este indezirabilă românilor pentru că acesta ar face pace cu Vladimir Putin. În schimb, alegerea doamnei Hillary Clinton ar fi soluția perfectă întrucât aceasta ne-ar apăra împotriva rușilor, fiind gata să escaladeze confruntarea cu Moscova până la război. Prin urmare, pentru români pacea cu Rusia este rea dar războiul cu Rusia este bun (sic!).

Desigur există un pericol într-o înțelegere americano-rusă. Așa cum există și într-o înțelegere germano-rusă. Este vorba despre o înțelegere al cărei „preț” ar fi însăși suveranitatea României. De o asemenea înțelegere – fie ea cu caracter tactic sau cu caracter strategic – trebuie să ne temem.

 

Dacă parteneriatul strategic funcționează bine – așa cum ne asigură atât Guvernul cât și ambasadorul SUA – atunci însă un acord peste capul nostru și pe cheltuiala noastră ar trebui să fie exclus. Pentru a ne asigura de aceasta ar fi normal și necesar, nu să idealizăm o candidatură sau alta, ci să trimitem o misiune la Washington pentru a discuta cu ambii candidați și a stabili cum văd ei deocamdată – respectiv până când, odată instalați în funcție, intră pe mâna „establishmentului” – relația cu România și geopolitica regiunii noastre. Aceasta înțelegând că pacea cu Rusia, nefiind o chestiune de ideologie, ci o necesitate impusă de jocul intereselor și raportul de putere, amândoi o vor căuta; fiecare în felul său și cu atuurile sale. Atunci va fi important ca România să fie partener iar nu teritoriu de tranzacționat; invitat la masa negocierilor iar nu fel de mâncare în meniul dineului festiv care va marca terminarea negocierilor.

 

Decât să ne rugăm pentru victoria candidatului providențial, făcându-i bezele pe la talk-show-uri, mai bine am adapta strategia noastră de securitate la noul context mondial, căci fiecare epocă istorică își are logica și soluțiile ei. Noi, vorba lordului Palmerston, nu avem aliați veșnici sau inamici veșnici; veșnic avem doar interese. În numele acestor interese, le-am putea da un mesaj simplu cetățenilor americani de origine română care votează în alegerile americane: cei cărora le-a plăcut modul în care au tratat România doamna Victoria Nuland și domnii Gitenstein și Klemm, să o susțină pe doamna Clinton; celor cărora nu le-a plăcut, să îl voteze pe domnul Donald Trump. Poate așa va avea șansa și un Președinte român să viziteze Salonul Oval în anii care vin.

Leave a Reply