Anexarea de teritorii vs. anexarea economiilor naționale

July 7, 2015

Daniel Constantin

Imperiile încă există. Bineînțeles sub o altă formă decât cu secole în urmă. E natural până la urmă… pentru că ierarhizarea vine de la sine în tot ceea ce ține de comunitatea umană (și nu doar!). Putem vedea asta și în regnul animal sau vegetal. Cel care are mai multă putere îl domină, și în final îl subjugă pe cel mai slab. E în natura lucrurilor.  Lumea a trăit mii de ani sub imperiul forței brute. Până de curând dominația era impusă prin forța, practic – prin arme.. armate.. ucidere. De-a lungul mileniilor s-au succedat imperii care au reușit să anexeze teritorii vaste, uneori întinzându-se și pe 3 continente. Începând cu Imperiul Persan, trecând prin cel Roman și în final prin cel mai longeviv, cel Otoman, lumea a cunoscut zeci, sute de schimbări. Acest model însă nu a funcționat niciodată pe deplin, iar toate imperiile s-au prăbușit sub propria lor greutate.

Banii – cele mai eficiente ”arme”

Anexând teritorii vaste ai nevoie de impunerea proprii administrații, ai nevoie de arme, armate și mai ales bani… foarte mulți bani. Trădători din neamul celor pe care i-ai cucerit vei găsi întotdeauna ! Dar la fel, întotdeauna, acei trădători fie te vor trăda și pe tine, fie vor fi uciși de propriul popor. Toate aceste încercări de dominare prin forța brută s-au dovedit în final nesustenabile. Și aici putem avea exemplul Germaniei naziste sau marelui Urs(s) de la răsărit.

După al doilea război mondial însă, paradigmele dominației mondiale s-au schimbat. Odată cu ieșirea din izolaționismul auto-impus al SUA și implicarea în războiul dus contra naziștilor, s-a descoperit că banii, prin simpla lor existență, pot schimba situația geo-politică a unei regiuni mai mult decât o pot face armele. Pe de altă parte, SUA, în fața unui dezastru la nivel mondial, rămăsese singura putere care încă avea capital. Singura care încă avea o armata destul de puternică (deținea deja și prima bombă atomică), dar și destul capital ca să poată hotărâ soarta lumii întregi.
A apărut astfel nou tip de imperiu. Un imperiu care nu se mai baza pe anexarea de teritorii, ci pe anexarea de economii ale statelor naționale. Prima mare economie anexată de către SUA a fost cea a fostei Germanii naziste, împărțite cu fosta URSS. Au urmat apoi alte economii europene, “salvate” prin planul Marshall;  sau mai exact supuse politicii americane și controlate de SUA prin suportul în instalarea unor guverne cât mai “prietenoase” unchiului Sam. Zonele de influență au fost împărțite după cum bine știm, URSS luând Europa de Est iar SUA (s-a întrebat cineva vreodată ce a luat SUA, dacă Uniunea sovietelor a luat Europa de Est?)

US și strategia dominației mondiale 

Primul semnal la sfârșitul celui de al doilea război mondial al schimbării strategiilor dominației mondiale a fost dat de înființarea Fondului Monetar International (FMI) și al Băncii Mondiale, în 1944; singurul stat care avea drept de Veto asupra deciziilor acestor redutabile instrumente financiare fiind SUA.

În fața unei Europe distruse de un război nimicitor, în condițiile unor economii naționale aproape inexistente, SUA și-a putut impune propriile strategii politice și economice fără cine știe ce eforturi titanice. Cu alte cuvinte, Europa din afara lagărului comunist a fost construită pe banii americanilor prin marile corporații americane. Acordurile de asistență economică și reconstrucție au fost semnate doar cu condiția ca statele europene să fie guvernate de sisteme politice agreate de SUA.

(Avem în aceste zile exemplul Greciei care neavând un Guvern pe placul UE, este lasată în faliment și șantajată de FMI, problema Greciei nefiind niciodată datoria externă, ci noul trend politic Syriza, care – deși a fost votat în mod democratic – este considerat un model necontrolabil și provocator prin tendințele naționaliste și socialiste. Cu alte cuvinte, guvernele statelor naționale votate democratic, dacă nu se încadrează în modelul european ”tradițional„ sunt forțate să plece de la putere).

În principal, politica SUA nu este impusă prin armate tradiționale, de tip militar, ci prin armate economice. Conflictele armate sunt de obicei ultima soluție, când celelalte metode de supunere economică eșuează. Deși se spune că SUA este modelul democrației mondiale și al respectării drepturilor omului, merită observat că după cel de al doilea război mondial, America a fost implicata în cel puțin 30 de conflicte, războaie civile sau conflicte militare internaționale, la nivel oficial. (De menționat că înseși documentele desecretizate de CIA în 1997 spun că SUA a participat – direct sau indirect prin serviciile secrete – la numirea sau răsturnarea de guverne, și avem exemplul țărilor din America Latină ca Honduras, Nicaragua etc. Nu mai amintesc decât în treacăt de președinții Guatemalei și Hondurasului, morți în două accidente aviatice suspecte despre care s-a aflat ulterior că au fost asasinate cu acte în regulă.)

Interese și parteneriate ”costisitoare”

Modelul a fost întotdeauna același… asigurarea suportului logistic și propagandistic pentru instalarea unui guvern care să accepte să fie ”vasal” SUA și astfel marile corporații americane să poată profita de economia națională a respectivelor țări. Alte state care au trecut prin aceeași politică de anexare economică au fost Iran, care prin Revoluția islamică (1979) l-a înlăturat pe Șahul Pahlavi Ali Ahmed, susținut de SUA în schimbul bogățiilor naturale, și care odată cu lovitura de palat a dus la radicalizarea Iranului, un stat modern, democratic, bogat, și în doar trei decenii sărăcirea și decăderea acestuia prin includerea pe ”axa răului”, impunerea de sancțiuni economice și embargo. Un alt exemplu răsunător este Irakul, care atâta timp cât a acceptat jaful american a fost considerat un stat prieten, chiar Saddam Hussein fiind preferatul americanilor; lucrurile s-au schimbat însă după ruperea acordurilor economice păguboase pentru irakieni și revenirea la o economie naționalistă. Așa, Irakul s-a transformat în dușman de moarte al Americii democrate iar Saddam în dictatorul letal pentru propriul popor. La fel și aici au urmat sancțiuni economice, embargouri și sărăcirea țării, ducând astfel la radicalizare și extremism. Siria este un alt model de “cooperare” cu SUA, unde de la prietenie s-a ajuns la război civil, țara fiind astăzi o ruină, peste 500.000 de morți și câteva milioane de refugiați. Ce nu a distrus armata lui Assad și oponenții săi, au spulberat complet bandele Statului Islamic.
Exemplele pot continua la nesfârșit cu Afghanistan, Pakistan, Arabia Saudită samd.

Vedem că timp de 50 de ani SUA și-a permis să se implice în politicile interne ale unor state naționale și suverane, chiar prin forță și folosirea de tactici teroriste. Inițial aceasta a utilizat pretextul amenințării comuniste. După anii 90 însă, cum spectrul înspăimântător al comunismului s-a disipat, s-a trecut la un alt ”dușman”, și anume amenințarea teroristă, care după opinia liderilor americani și a altor 2-3 state dominate politic și economic de SUA, reprezinta un motiv destul de bun să pornești un război oriunde interesele hegemonului primează, încălcând astfel tratatele internaționale. Cel mai cunoscut exemplu: Irakul. Care a fost nimicit sub pretextul deținerii de arme de distrugere în masă, fapt dovedit ulterior complet fals, ba mai mult, știut anterior începerii războiului și documentat de CIA. Irakul azi este sub dominație militară, politică și mai ales economică a SUA. Aici se vede cel mai clar colaborarea între politica americană și interesele economice ale instrumentelor financiare globale: Irakul se împrumută de bani pentru reconstrucția țării, semnează apoi contractele de reconstrucție cu companii americane, americanii își primesc banii direct de la creditori, irakienii rămân la fel de săraci și Irakul rămâne cu datorii pe 50 de ani, punând gaj bogățiile subsolului țării. E o afacere, nu credeți ? Aceasta este modus operandi american. Război, împrumut, reconstrucție, datorie pe zeci de ani. O armată economică imensă din care fac parte cele mai bogate companii ale lumii, asasini economici, și chiar alte state folosite de americani pe post de zone de instabilitate. Strategii de presare și sărăcire prin impunerea sancțiunilor economice, embargo-uri sau înțelegeri tacite de întrerupere a relațiilor economice cu statele vizate până când acestea aduse în pragul disperării și al revoltelor sociale sunt obligate să accepte orice. Dacă nici în acest fel acel stat nu cedează presiunilor, atunci se va recurge la alte metode. Război !

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este : dacă amenințarea comunistă a durat 50 de ani și a fost folosită ca pretext pentru aproape orice… cât va dura amenințarea teroristă? Până unde se va merge în dorința de anexare economică? Câte alte economii naționale trebuie să anexeze SUA în speranța că-și va recăpăta rolul (pierdut deja !) de hegemon global și cea mai puternică economie mondială?

** Nota redacției: Daniel Constantin – este absolvent al Colegiului Dante Alighieri și al SNSPA – Facultatea de Științe Politice. Și, așa cum îi place să precizeze ”român, de etnie rromă, viețuind de ceva timp în diaspora românească din Roma”.

2 responses to “Anexarea de teritorii vs. anexarea economiilor naționale”

  1. […] Power&Politics World » Anexarea de teritorii vs. anexarea economiilor naționale Răspândește asta:TwitterFacebookGoogleEmailListareDacă ți-a plăcut:Apreciază […]

Leave a Reply to Anexarea de teritorii vs. anexarea economiilor naționale | Rezistența Creștină Cancel reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new