ARHIVA Power&Politics World

Apărarea în cadrul alianțelor începe acasă

June 27, 2017

gl.mr.(rz.) Vasile Roman

Trăim într-o lume a schimbărilor în viteză, o lume în care mimetismul, superficialitatea analizei și ezitările și schimbările în opiniile decidenților sunt stiluri ușor de identificat. Nu am dorit să spun acest lucru pentru a fi critic, ci pentru a aduce în atenția celor interesați a ideii și nevoii de analiză și decizie națională, atunci când vorbim de securitate și apărare.

Dacă în articolele precedente subliniam nevoia de a ne menține într-o strânsă cooperare cu partenerul strategic SUA (atât bilateral cât și în cadrul NATO), astăzi sunt determinat să aduc în atenție o problemă privind securitatea Uniunii Europene.

Este binecunoscut rezultatul întâlnirilor din cadrul Consiliului European, legate de securitatea internă și externă a UE și documentul care stabilește câteva linii directoare pentru acțiune și mai mult pentru ideea de buget comun (link-ul[1]).

În acest sens aș dori să clarific câteva aspecte care țin de noutate, continuitate și predictibilitatea avantajelor naționale.

În primul rând este necesar de subliniat faptul că ideea dezvoltării capabilităților comune nu este nouă, fiind tratată încă din anul 2010, (pornită dintr-o inițiativă suedeză, (link-ul[2]), sub formula pooling &sharing și avea ca scop dezvoltarea unor capabilități comune.

Ceea ce este necesar de subliniat este faptul că s-a vorbit mai puțin de efectul nociv pe care această inițiativă îl avea asupra inițiativei NATO, smart defense, concept care propunea dezvoltarea unor capabilități comune (în special de informații, transport strategic sau logistică), căutându-se eficiență în utilizarea banilor (link-ul[3]).

Afirmația privind nocivitatea este dată de faptul că țările vest europene au văzut întotdeauna inițiativele americane ca aducătoarea de beneficii pentru SUA (ceea ce este adevărat) și au căutat să le deturneze spre propriile state și companii.

În acest sens numărul de programe smart defense este extrem de redus (câteva capabilități ISR și de transport strategic), așa cum reduse sunt și capabilitățile date de pooling & sharing.

Mai mult, UE a dovedit că programul Battle Groups (link-ul[4]), un concept din 1999, nu a putut fi dezvoltat tocmai pentru că nu exista voință și interes european.

În acest caz se pune întrebarea dată de strategia pe care trebuie să o adopte România în cadrul acestui program european.

O analiză empirică ne demonstrează faptul că preocupările europenilor sunt date mai mult de ideea de surclasare a NATO și mai puțin de complementaritate pentru NATO.

În al doilea rând ni se prezintă opțiunea unui buget comun de cercetare care să ridice nivelul de interes al companiilor europene din industria de apărare și să le situeze la nivelul SUA, Rusia, India și China (ceea ce nu ar fi rău dacă s-ar reflecta în toate statele uniunii).

Mai mult, dacă analizăm zonele în care aceste programe se creionează (link-ul[5]), observăm că ele se centrează foarte atent spre Germania, Franța, Belgia și țările membre ale Grupului de la Vișegrad, cu notă clară că trebuie să existe potențial financiar pentru asemenea programe.

România este extrem de puțin angajată în acest program, iar angajamentele țin mai mult de elemente de cooperare pe inițiative care solicită fonduri puține (link-ul[6]), odată pentru că acordăm procente mici pentru cercetare, pentru că nu avem o industrie de apărare tentantă și mai mult pentru că aderarea la programe s-a făcut mai mult pentru a avea prezență decât pentru a avea succes.

Apărarea României – încotro ?

Iată deci că acum suntem la răscruce și trebuie să alegem un drum, în care se vorbește de fonduri comune, capabilități comune și beneficii comune.

Dar de fonduri, angajamente și capabilități comune  a vorbit și secretarul general al NATO, citând cerințele SUA, (link-ul[7]), ceea ce nu este deloc de neglijat.

Mai mult să nu uităm declarația comună semnată de secretarul general NATO, de președintele Consiliului European și cel al Comisiei Europene, în care se sublinia nevoia efortului comun și complementar al celor trei instituții (link-ul[8]).

Și iarăși ne întoarcem la întrebarea privind opțiunile României, pentru că trebuie să recunoaștem că este greu să decizi dacă accepți că se vor cheltui bani europeni, dar fără să ai beneficii, dar în același timp este dificil să cauți a juca la cele două capete ale securității, NATO, cu vârf de lance SUA sau UE, cu un proiect soft al apărării.

Soluții de genul celor care dau șanse de câștig în procente de sută la sută nu cred că există, dar trebuie să vedem jocul vest-europenilor, care nefiind atât de afectați de atitudinea Rusiei, caută soluții inovatoarea pentru a crea ceea ce pare utopic, apărarea unei uniuni care se vrea cu mai multe viteze, a unei uniuni în care spațiul Schengen este incomplet, o uniune care acceptă ideea că nu toate mecanismele de lucru vor fi general acceptate.

Într-o asemenea atmosferă este greu de gândit că România va reuși să treacă în clubul celor care produc pe piața de armament comunitară, că industria de apărare românească va fi angajată într-un proces de performanță.

Mai mult trebuie să avem rețineri date și de comportamentul agențiilor SUA, care după prezența președintelui României la Casa Albă, par să fie mai mult interesate de investiții în țara noastră.

Nu o să reiau argumentele pentru consecvență în politica externă, alături de SUA (o fac pentru cei care nu au citit articolul-link-ul[9]), dar reafirm faptul că șansele României cresc în dezvoltare și securitate dacă se menține pe axa Washington-Londra, nu doar pentru că spiritul anglo-saxon s-a dovedit mai pragmatic în orice conflict ci și pentru că ultimii ani au dovedit prin acțiuni acest truism.

România este o țară de mărime medie, cu potențial geopolitic mare (aflată în Intermarium), cu potențial de dezvoltare (în special în zona înaltelor tehnologii), interesantă pentru SUA (în noul context comportamental al Turciei) și are opțiuni clare pentru viitor. Chiar are opțiuni clare ?

Pentru opțiuni este nevoie de analizat cât de noi sunt inițiativele europene și de văzut dacă nu cumva acestea sunt doar idei reambalate din când în când, date de relațiile pe care statele europene le au cu SUA (când cordiale, când încordate), urmărindu-se permanent interesele și nu emoțiile liderilor politici.

Al doilea element de analizat ar trebuie să fie cel al continuității proiectelor, adică a observa modul în care s-au finalizat inițiativele, complementaritatea proiectelor și bineînțeles modul în care acestea sunt complementare NATO și apărării naționale. În acest sens avem exemple date de funcționarea Agenției Europene de Apărare (în opinia mea, o instituție care știe să promoveze interesele marilor companii europene din industria de apărare) și a cărei rol jucat pentru beneficiile României este nesesizabil.

Un alt element necesar de luat în calcul este acela al predictibilității avantajelor naționale, adică o analiză pertinentă a ceea ce avem de câștigat dar și de pierdut prin susținerea acestor inițiative.

Aici problematica este îndreptată spre industria de apărare pentru că apărarea se bazează pe forța umană într-o măsură mai mică decât cea tehnologică, iar dezvoltarea tehnologiei ține de aportul financiar dar și de gradul de dezvoltarea intelectuală a companiilor producătoare. În acest sens SUA nu doar că dispune de aceste elemente, dar după vizita președintelui României la Washington DC au și apărut interese pentru a investi în industria aeronautică (link-ul[10]), dar și în dezvoltarea capacităților portuare (link-ul[11]), ceea ce ne dă notă că strategia americană de tipul investiții-securitate se aplică și în România.

Între NATO și o Europă cu mai multe viteze

Aici apare o mare necunoscută, dată de faptul că România nu este nici în spațiul Schengen și nici în zona euro și va fi greu de întrevăzut ce fel de granițe va apăra UE, dacă a decis că vom avea o Uniune Europeană cu state cu diferite comportamente și manifestări.

Un exercițiu de imaginație, clar optimist, ne duce la ideea că indiferent de statutul României, capabilitățile comune vor fi utilizate pentru garantarea granițelor naționale. Un scenariu pesimist ne va suscita îndoieli pentru că se observă clar că inițiativele de construcție merg spre Vest, spre țările cu potențial mare al industriei de apărare, că capabilitățile gândite sunt to din genul celor de informații și logistică (puțin folositoare într-un conflict cu Rusia), existente și la nivelul NATO.

Nu doresc să pun la îndoială buna credință a țărilor europene, dar trebuie să recunoaștem faptul că până la această oră nu am observat vreun interes al statelor din vest pentru securitatea României, așa cum nu am văzut nici cea mai mică presiune asupra Ungariei de a-și racorda,acțiunilor din cadrul NATO, către zona de sud a alianței (România și Bulgaria) și nu spre zona de nord (Polonia și statele baltice), având în vedere faptul că în cazul unui conflict trupele NATO ar trebui să afluiască spre România prin Ungaria.

Într-o asemenea situație, fără a oferi soluții, gândesc la faptul că decidentul politico-militar trebuie să parcurgă rapid un proces de analiză pentru termen lung și să angajeze cheltuielile pentru înzestrare în acea zonă care îi poate oferi predictibilitatea angajării pentru apărarea țării.

Recunoaștem sau nu astăzi, pentru o Românie mai sigură, pe teritoriul țării noastre nu sunt dislocate trupe franceze sau germane, în schimb constatăm că avem câteva mii de soldați americani și câteva zeci de avioane britanice și procesul de dezvoltare a colaborării pare să fie pe tendințe pozitive.