Armata europeană – nevoile reale și ambițiile statale

September 27, 2016

Vasile Roman

INTRODUCERE

Analizând contextul de securitate global şi european constatăm  că la fiecare gen de criză sau situaţie deosebită, soluţiile găsite de decidenţii politici sunt revigorări de vechi proiecte şi concepte care au fost demult uitate de istorie. Ceea ce este însă interesant este faptul că cei care vin cu aceste soluţiile (culmea neacceptate, la acele timpuri, chiar de proprii politicieni) nu fac altceva decât să caute să se repoziţioneze în postura de responsabili pentru securitatea Uniunii Europene.

În acest sens avem ca argument comportamentul Franţei, atât de preocupată de viitorul Europei şi atât de atentă la exploatarea momentului în care Marea Britanie nu mai poate fi opozantul pentru proiecte care nu rezolvă o problemă, dar statuează Franţa în postura de  jucător.

Franţa a mai incercat în jurul anilor 1950 să realizeze un proiect de apărare europeană, atât pentru faptul că avea suspiciuni în relaţia cu Germania cât şi pentru faptul că dorea ca SUA să nu deţină rolul principal în politica de securitate europeană.

Planul Pleven (după numele politicianului francez) presupunea realizarea unei armate comune constituită din Republica Federală Germană, Franţa, Italia şi statele Benelux, condusă de un minister al apărării comun, controlat de o adunare parlamentară comună şi bugetată din fonduri comune.

Acest proiect nu a fost realizat tocmai pentru că parlamentul francez nu l-a considerat demn de aprobat şi mai mult pentru faptul că nou creata alianţă euro-atlantică se dovedea mult mai utilă.

Următoarea iniţiativă europenă vine după anul 1999 şi aduce în atenţie dorinţa tărilor Europei unite de a identifica mijloacele militare care o puteau pune în postura de manager a unor situaţii de criză.

În acest sens, ca o prelungire a politicii comune de securitate şi apărare, apare conceptual (iniţiativa fiind deopotrivă germana, britanică şi franceză) ideea Battle Group-urilor europene. Conceptul se dezvoltă în anii 2004 şi se finallizează în anul 2006. Proiectul era ambiţios şi presupunea contribuţia comună a mai multor state care urmau să creeze si să operaţionalizeze aceste forţe până în anul 2007, urmând ca ele să fie utilizate şi susţinute în teatre de operaţii pentru cel puţin 30 de zile de către state, urmând ca mai apoi să fie susţinute de uniune. Deşi în anul 2007 ele sunt declarate operaţionale (unele doar pe hârtie), aceste grupuri nu vor fi utilizate având în vedere lipsa unui acord comun atât al statelor cât şi a decidenţilor unionali.

Următoarea iniţiativă (determinată şi de mimetismul uniunii care transforma conceptul de ”smart defense” al NATO într-un concept propriu) este aceea de pooling & sharing, adică o metodă prin care elemente comune di aria tehnologiei militare să fie dezvoltate şi utilizate în comun de către membrii uniunii. Aceste capabilităţi vizau în special capabilităţi de supraveghere maritimă, alimentare în aer,etc. De toate aceste nevoi avea să se ocupe Agenţia Europeană de Apărare (se urmărea cu predilecţie determinarea statelor să realizeze achiziţii în domeniul apărării din piaţa europeană).

Deşi în anii 2011 se discuta cu obstinenţă de nevoia unei strategii comune de securitate europeană (care ar fi unificat riscurile şi ameninţările, obiectivele de securitate, căile şi mijloacele necesare pentru realizarea obiectivelor şi mai mult ar fi unificat un eventual sistem de producţie şi achiziţii pe piaţa armamentelor), această strategie nu a fost discutată şi nici aprobată, lăsând loc interpretărilor naţionale şi atlantice.

Criza financiara  (în principal, a Greciei, din 2013), urmată de criza imigranţilor (2014-2015, care a afectat în special ţările din sudul Europei si în special Grecia şi Italia), urmată de criza din Ucraina (atașarea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă), apoi crizele determinate de atacurile teroriste (în special 2015 si 2016 şi care au marcat cu predilecţie Franţa şi Germania) au făcut ca decidenţii marilor puteri europene (în special Franţa şi apoi Germania) să caute soluţii pentru securizarea Europei.

Aceste căutări nu au rămas doar în plan naţional, pentru că şi liderii Consiliului, Comisiei şi chiar Parlamentului european au căutat să se implice în acest proces (fiecare căutând să fie vocea uneia dintre taberele cu iniţiativă) şi toate acestea fără a avea o clară analiză a intereselor/obiectivelor unionale (de altfel stipulate în strategia Inaltului responsabil pentru politica externă şi de securitate europeană, comisarul Frederika Mogherini), fără a analiza instrumentele necesare pentru a atinge aceste obiective şi mai mult fără a identifica căile care garantează eficienţă în atingerea lor.

Pornind din acest punct cred că este necesar să urmărim şi să analizăm oportunitatea creării unei armate europene.

VULNERABILITĂŢI, AMENINŢĂRI ŞI RISCURI LA ADRESA SECURITĂŢII EUROPENE

Europa este vulnerabilă atât în plan social cât şi în plan decizional având în vedere că gradul de încredere al populaţiei în decidenţii de la Bruxel a scăzut aşa cum a scăzut şi încrederea liderilor statelor într-o soluţie generală (se creează permanent grupuri de gândire şi acţiune cum este cel de la Vișegrad).

Vulnerabilitatea Europei nu are soluţie militară ci trebuie căutată în dialogul social, în dezvoltarea încrederii, în gândirea critică şi echidistantă a problemelor. Percepţia că pericolele nu sunt comune, percepţia că se pregătesc analize şi se iau decizii de anumite persoane sau grupuri (acuzele vin în special către nucleul dur european) nu fac altceva decât să dividă eforturile de eficienţă.

Europa rămâne vulnerabilă şi la orgoliile liderilor naţionali, care caută să îşi dezvolte capitalul de imagine prin diferite proiecte unionale care nu doar că nu aduc plus valoare uniunii dar mai mult induc stări de confuzie şi nemultumire altor naţiuni. Ameninţările la adresa uniunii vin atât din interior (în special populismul, naţionalismul coroborat cu imigraţionismul şi terorismul) şi din exterior (în special din comportamentul agresiv al Rusiei şi din incertitudinile care marchează alegerile din SUA) şi pentru acest palier este necesar să fie identificate căile şi mijloacele de contracarare.

Riscul ca aceste ameninţări să se materializeze vin atât din comportamentul actorilor externi cât şi din ceea ce uniunea este în măsură să întreprindă în perspectivă. Palierul pe care uniunea nu îl stăpâneşte îndeajuns este cel al gestionării ameninţărilor interne şi în acest sens este recomandat ca efortul să se centreze pe agenţiile care asigură schimbul şi prelucrarea de informaţii, acţiuni comune la frontieră şi în interiorul spaţiului comunitar şi mai mult organime comune pentru lupta împtriva organizaţiilor teroriste.

Soluţia pentru comportamentul Rusiei rămâne în continuare NATO (iar aici rolul important este cel al SUA) iar această instituţie este necesar să fie susţinută şi dezvoltată (inclusiv prin determinarea statelor membre să îşi respecte în totalitate angajamentele financiare).

Aici cred că este necesară clarificarea ideii de armată europenă, precum şi argumente pro sau contra dezvoltării acestui concept.

          Argumentele ”pro” pentru această construcţie pot veni doar dacă condiţiile legale şi conceptuale pentru apărarea comună europeană vor fi dezvoltate (greu de imaginat atât timp cât UE nu este o federaţie). Ideea apărării comune europene, în condiţiile existenţei NATO şi a reticenţei statelor de a se manifesta unitar în efortul de contracarare a acţiunile Rusiei (doar SUA, Germania, Marea Britanie şi Canada au stabilit sa fie naţiuni cadru pentru batalioanele ce vor fi dislocate în Polonia şi ţările baltice), ne determină să medităm mai mult asupra seriozităţii acestor proiecte.

          Tot în zona argumentelor pro poate fi ideea creării unei armate comune dacă decidenţii politici şi administrativi vor stabili un comisar pentru apărare, vor stabili un buget pentru apărare şi mai mult dacă se va ajunge la consens privind utilitatea şi utilizarea acestei forţe armate.

Pentru a avea succesul unei construcţii este nevoie de succesul unui model (poate cel al SUA) care să certifice viyiunea creării, utilitatea acesteia şi mai ales eficienţă (în sensul în care nu creăm instrumente care sunt duplicante ci creăm instrumente complementare).

NATO Secretary General, Jens Stoltenberg with the Ministers of Defence from the Netherlands, Norway & Germany.

Trecând spre argumentele contra creerii acestei armate este bine de trecut în revistă comportamente recente ale statelor şi mai ales să vedem ce actori şi pentru ce motive doresc o armată europeană.

Primul argument este jocul dublu şi periculos pe care statele îl realizează pentru a demonstra că onorează angajamentele, punând atât la dispziţia NATO cât şi a UE acelaşi pachet de forţe, mizând pe faptul că nevoile de utilizare nu vor fi concomitente. În acest fel orice construcţie, fie ea şi temporară duce spre slăbirea alianţei, pe vulnerabilizarea relaţiilor de comandă, la confuzie în proceduri de acţiune şi nu în ultimă instanţă la un posibil eşec.

De asemenea se observă extrem de uşor faptul că tendinţele de dezvoltare sunt centrate mai mult pe structuri de comandament şi mai puţin pe constituirea de forţe de manevră (poate fi un mod prin care birocraţia civilă creează birocraţie militară), fără a identifica modalităţile prin care populaţia este instruită pentru un război clasic şi cu atât mai mult nu există certitudinea sprijinului popular pentru augumentarea forţeolr armate voluntare.

          O analiză pertinentă, profundă şi lipsită de subiectivism ar fi analiza istorică a comportamentului actorilor în diferite momente de viaţă europeană (războaie sau crize) şi rezultatele pe care aceşti actori le-au obţinut. Fără a căuta laude sau critici trebuie să recunoaştem că istoria Franţei este marcată, în general de înfrângeri (vorbind numai în primul şi al doilea război mondial), că ajutorul pentru Europa a venit permanent de peste ocean (SUA a fost salvatoarea şi în primul şi în al doilea conflict mondial) şi mai mult să nu trecm cu vederea că tările europene nu au încă interese comune în lume (conflictele din fostele colonii nu sunt interesante pentru est europeni atât timp cât nu le afectează liniştea socială).

          Proiectele de sertar pe care unele tări europene le aduc în atenţie ca nevoi europene sunt elemente de electorat sau interese economice în industria de armament şi ar trebui analizate la nivel naţional cu mai multă atenţie.

          ROMÂNIA ŞI ARMATA EUROPEANĂ.

          Ca actor serios, ca țară de mărime medie, ca partener credibil, România nu îşi poate permite să joace roluri de susţinător a unor idei numai pentru că vin de la liderii ţărilor din nucleul dur european.

          Mesajele pe care România le transmite şi proiectele în care se angajează trebuie să fie rodul unei analize de oportunitate şi să fie marcate de constanţa angajării. In acest sens consider că înainte de a ne fi angajat în sustinerea unui proiect european (enunţat de liderul francez sau de porta-voci europene), România trebuie să treacă în revistă istoria şi să identifice credibilitatea proiectanţilor. Următorul pas este acela al parteneriatelor strategice privind securitatea precum şi importanţa pe care statele partenere o au politica globală de securitate. De asemenea România trebuie să observe gradul de interes a celor care se erijează în conducători de proiecte pentru securitatea regiunii geografice din care România este parte şi nu în ultimă instanţă costurile sunt cel mai important element de analizat.

          Istoric România a avut prea puțin de câştigat din alianţele cu unele țări vestice (după primul război mondial beneficiile au venit de la americani prin politica lui Wilson, iar în al doilea pierderea Basarabiei şi Bucovinei s-a datorat aranjamentelor occidentale de la Yalta, care l-a avut ca unul din actori pe primul ministru britanic).

          In perioada Războiului Rece şi mai ales în criza din 1968, alături de România a fost în primul moment SUA, care prin vizita președintelui Carter din 1969 a dat dovada susţinerii României în faţa pericolului URSS, iar intrarea României în NATO (ca garanţie pentru accedere în UE) a fost de asemenea un proces în care SUA ne-a fost aproape (este adevărat că şi România a făcut eforturi în acest sens mai ales prin prezenţa în Afganistan).

          Astăzi SUA este unul din principalii garanţi de securitate ai României (nu cunoaştem alte state care să fi luat decizia de a întări zona de sud-est a alianţei), care este vocea cea mai puternică în NATO, este statul cu cea mai mare contribuţie tehnologică în cadrul alianţei şi tara cu cele mai ample investiţii în sistemul antirachetă din lume.

Liantul în probleme de securitate a ariei de est a Europei rămâne în continuare NATO cu vârful de lance SUA, reuşind să apropie aliatii (care au si parteneriate strategice în derulare) de la nord (ţările baltice şi Polonia), cu cei din centru (România) şi cu cei din sud (Turcia) pentru a dezvolta relaţii complementare pentru securitatea regională.

România, având în vedere considerentele de mai sus, nu îşi poate permite riscul de a slăbi alianţa nord-atlantică şi cu atât mai mult nu îşi poate permite să gândească slăbirea rolului SUA în Europa (nu cred că ne mai dorim conflicte în interiorul acestui continent). Urmărind şi chestiunea resurselor de care dispune România pentru apărare, consider că fiind în proces de reorganizare şi dotare a forţelor armate statul nu îşi poate permite riscul de a diviza aceste forţe în diferite proiecte care nu aduc plus de coeziune ci mai mult risipă de energii.

România are nevoie de forţe pentru apărarea naţională (nu avem forţe NATO dislocate pentru descurajare, cu excepţia celor ale SUA) pentru că prezenţa şi reacţia NATO este aşteptata după perioade care variază de la săptămâni la luni de zile. De asemenea România are angajamente NATO (fie că vorbim de comandamente sau de forţe), care trebuiesc scoase din ecuaţia apărării în cazul în care în aria de resposabilitate a alianţei s-ar produce un conflict.

Mai mult România nu dispune de o rezerva activă de forțe (după modelul SUA, Marii Britanii, etc) şi în acest caz pentru fiecare entitate dislocată într-un alt lanţ de comandă, ţara noastra nu are capacitatea de a destina o altă forţă.

          Nu în ultimă instanţă argumentul pentru precauţie în asemenea proiecte este unul de natură politico-diplomatic anume că nu poţi schimba axele de interes dintr-un moment în altul după cum se produc anumite evenimente. România nu ar trebui (având în vedere pro-americanismul social) să trecă rapid în tabăra celor care işi doresc construcţii europene de securitate în care rolul major să nu mai fie jucar de continentul american (SUA şi Canada). Scimbarea axelor de la Bucuresti spre alte capitale pornind de la abordări punctuale şi nu compresensive nu face altceva decât să decredibilizeze ţara.

          ÎN LOC DE CONCLUZIE

România este pe atât mai vizibilă pe cât reuşeşte să polarizeze în jurul ei interese economice ale marilor actori.

România este pe atât de importantă pe cât este de consecventă în proiectele pe care le dezvoltă.

România este pe atât de credibilă pe cât este de constantă în dezvoltarea parteneriatelor în care este angajată.

România este pe atât de sigură pe cât reuşeste să dezvolte proiecte cu vecinii şi aliaţii strategici.

Leave a Reply