Articolul 5 din Tratatul NATO: a crede sau a nega?

May 17, 2014

Adrian Nicolae Sereș

Parteneriatul solid din interiorul NATO conferă siguranță prin faptul că nici un stat membru nu se vede nevoit a se confrunta prin forțe proprii cu rezolvarea problemelor de securitate. În conformitate cu Articolul 5 din Tratatul constitutiv al acestei Alianțe, dacă un stat membru se confruntă cu o agresiune, ceilalți aliați vor sări în apărarea partenerului lor, inclusiv prin recurgerea la forța brută (armată). De asemenea, subliniez că în vederea consolidării securității și a echilibrului spațiului euro-atlantic, Alianța este pregătită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operatiuni de răspuns la diverse forme de criză. În același timp, NATO s-a arătat deosebit de interesat în privința promovării unui nou set de politici de securitate colectivă, și anume: extinderea parteneriatului la scară largă, cooperarea și dialogul cu state terțe din vecinătatea spațiului euroatlantic, toate acestea în scopul eficientizării transparenței, încrederii reciproce și a capabilității de a acționa în împreună, consensual.
În conformitate cu rigorile Tratatului, această alianță de securitate militară nu are nici un interes cu privire la ingerința în afacerile domestice ale vreunui stat membru/partener, însă consultările din cadrul Organizatiei propriu-zise pot face referire la orice subiect de securitate internă. În condițiile în care statele membre se confruntă cu diferende între ele, acestea pot recurge la mecanismul medierii desfășurat sub egida Secretarului General al NATO. Despre strategia stingerii litigiilor între statele membre, voi vorbi puțin mai târziu.

Până la sfârșitul anului trecut (2013), NATO, cancelariile Europei și majoritatea analiștilor specilizați pe relații internaționale militare, apreciau faptul că ar fi aproape imposibil ca această Alianță să se confrunte în viitorul previzibil cu o ameninţare militară atât de clară precum a fost cea sovietică din timpul Războiului Rece. Cu toate acestea, în plina desfășurare a evenimentelor instrumentate de Moscova în Nordul și Estul teritoriului ucrainean, consider că este tot mai clar faptul că NATO trebuie să se transforme într-un generator al securităţii prin cooperare tot mai densă cu partenerii estului european. Fac această afirmație referindu-mă la acel sistem strategic constituit din state democratice, interconectate printr-o reţea de alianţe şi instituţii oficiale şi neoficiale, în jurul unor valori comune, şi acţionând transparent în domeniile politic, economic şi militar. În aceste momemnte de cotitură pentru stabilitatea Uniunii Europene și de evident pericol la adresa partenerilor Alianței, vecini ai Ucrainei, NATO se vede obligată a-și reafirma angajamentul luat prin Articolul 5 din Tratat.
După cum bine știm, în procesul de aderare al României la această alianță internațională, NATO ne-a asigurat de câteva caracteristici esențiale. Înainte de toate știm că chintesența acestui sistem se pliază pe securitatea individului ca premisă pentru securitatea colectivă, iar din acest considerent Alianța are capacitatea de a asigura echilibrul prin diferitele mecanisme și structuri politico-regionale existente. Tot în acest context, trebuie să subliniez componenta de apărare colectivă sau de asistență mutuală. Acest aspect al ideologiei de securitate este cel care constituie fondul bunei funcționări a NATO, fiindcă această alianță spre deosebire de altele din istoria Europei, își propune să rămână o organizaţie militară defensivă ( adică de apărare comună). Această caracteristică figurează fără echivoc în Articolul 5 al Tratatului de la Washington: “Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individual sau colectivă recunoscut prin articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.”

Ca o extensie a prevederilor Articolului 5, dreptul de apărare colectivă rezidă din cel al auto-apărării, reglementare care se află în Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Revenind la Articolul 5, apreciez că această reglementare constituie principiul solidarităţii euroatlantice prin faptul că impune partenerilor acțiunea colectivă imediată în cazul în care un membru al alianţei este victima unei agresiuni armate. În acest scenariu ceilalţi membri vor considera agresiunea ca fiind un atac îndreptat la adresa tuturor, iar prin asta vor fi îndreptăţiţi să acţioneze pentru a acorda asistenţă partenerului victimă. Articolul 5, spre deosebire de celelalte câteva articole corelate pe aspectul intervenției, reprezintă mecanismul politic prin care Statele Unite își legitimează implicarea permanentă în chestiunile de apărare a aliaţilor săi de pe continetul european. Din punct de vedere istoric, articolul a fost invocat doar o singură dată, tocmai în sprijinul celui mai puternic membru al său, SUA, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene WTC. Nu este o ironie a istoriei, nici măcar un paradox al securității militare pe care SUA a croșetat-o din Pacific până la Marea Neagră, ci doar expresia unei lumi mult prea complexe în care astăzi trăim.
Dacă ne propunem să facem o analiză minuțioasă a angajamentului NATO în Articolul 5, am descoperi o serie de aspecte eclipsate de strălucirea faimoasei lozinci euroatlantice: “unul pentru toţi și toţi pentru unul”, (care în percepția multora seamănă cu jurisdicția Talionului).
Astfel dacă scoatem textul din context, Alianța nu garantează că acţiunile de orice fel în sprijinul statului, victimă a unei agresiuni externe, vor fi necondiţionate. Iar obiectivul acţiunilor de sprijin nu va fi restabilirea situaţiei dinaintea agresiunii, ci exact în litera legii: “restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice”….ceea ce, zic eu, înseamnă total altceva.
Desigur, trăsătura subliminală a felului în care a fost construit Articolul 5, îşi poate găsi explicaţia în realitatea geopolitică din 1949, anul semnării Tratatului de la Washington, când spiritul ofensiv din 1945 mocnea încă în rândurile armatei sovietice, ale cărei forțe era comasată strategic în Germania. Bineînțeles, atmosfera încă era încordată, astfel că interesul Occidentului nu era să provoace inutil contradicții de factură militară cu URSS-ul.
Astfel stând lucrurile, pot spune că Articolul 5 a așezat nu numai bazele securității comune care devenise un deziderat prioritar, ci a conturat şi premisele unor abordări flexibile a geopoliticii Europei pe termen lung.
Măsurile diplomatice întreprinse pentru consolidarea apărării colective, începând cu “dimensionarea” contingentelor militare americane în Europa și finalizând, spre finele Războiului Rece, cu tratativele pentru limitarea şi reducerea armamentului nuclear şi a forţelor angrenate în climatul bipolar, au demonstrat credibilitatea Articolului 5, iar în ansamblu fiabilitatea NATO.

Odată cu încheierea Războiului Rece, pentru întâia oară în Conceptul strategic al Alianţei, ratificat la Roma în 1991, au fost introduse o serie de reforme de securitate. Astfel că principiul apărării înaintate, pe care se fundamenta operabilitatea apărării comune, s-a transformat în cel al prezenţei înaintate. Aceasta a fost o reformă majoră pentru politica de securitate a NATO, fiindcă a îmbrățișat o altă filosofie în care centrul de greutate s-a mutat spre dimensiunea politică, cea militară trecând în plan secund. Bunăoară, nemaivăzându-se constrânsă de teroarea raporturilor de forţe şi a menţinerii aliniamentelor strategice favorabile, această filosofie inovatoare a promovat ample reduceri ale tuturor armatelor din statele europene, prin programe multinaționale de restructurare şi reorganizare instituțională care au eficientizat predictibilitatea acţiunilor militare şi consolidarea încrederii reciproce în plan securitar.
Până acum, în absența fervoarei adversarului tradițional (Rusia) care stimula apărarea colectivă în interiorul Alianței, văzându-se confruntată cu amenințări cu caracter global, NATO s-a concentrat asupra unor planuri strategice în care Articolul 5 este tot mai puţin relevant. Acest aspect a diminuat oarecum atenția Organizației asupra apărării colective în fața dușmanului tradițional de care aminteam adineauri.
În ultima perioadă acțiunile multinaționale NATO de tip “extra-Articol 5″ par să-i schimbe macazul, transformând-o dintr-o organizaţie de apărare colectivă într-una de securitate comună. Iar politicile securității prin cooperare par să schimbe la față NATO; Probabil că aceste reforme, în esență, sunt menite pentru a adapta Organizația la complexitatea și imperativele lumii din secolul XXI.
O altă ciudățenie în comportamentul acestei alianțe privește intervențiile din afara sferei sale de securitate. Mai nou NATO abordează și misiuni de tip “out of area” iar aici fac referire la operaţiunile aeriene din fosta Iugoslavie care au stârnit numeroase contradicții între partenerii alianței asupra legitimității unor asemenea acțiuni cu prevederile stricte ale Articolului 5. Mai departe, intervenția NATO în Afganistan şi Irak, denotă o lărgire a perimetrului de apărare, fapt care astăzi reprezintă un comportament firesc al Organizației. Din punctul meu de vedere, noua filosofie a securității NATO sună în felul următor: “Orice agresiune asupra unui membru al Alianței trebuie contracarată, atât pe teritoriul statului victimă precum și pe teritoriul-sursă a amenințării”. Desfășurarea de forțe multinaționale, sub egida NATO, UE și a Consiliului de Securitate ONU, își legitimează acțiunile pe aceste criteriu militar. Bunăoară, deși acest tip de misiuni aparţine managementului crizelor, având legături variabile cu apărarea colectivă, singurul lor merit constă în faptul că animă spiritul acțiunii în comun.
Totuși există și excepții de la regulă. Ne amintim de acel context sensibil când Germania și Franța au refuzat să ofere garanţii Turciei în urma declanșării campaniei din Irak. Acest tip de comportament relevă faptul că Articolul 5 poate fi interpretat într-o multitudine de forme, în funcţie de geografie, tradiţii politice, calibru economic, interese strategice ș.a.m.d.

*Dispozițiile NATO privind soluționarea diferendelor internaționale*
În 1949 ia naștere Organizația Atlanticului de Nord, ca o structură de asigurare a păcii și securității regionale, cu principalul obiectiv de reacție împotriva oricăror agresiuni de proveniență externă. Conform prevederilor Tratatului Atlanticului de Nord:
“Statele care sunt parte a prezentului Tratat își reafirmă credința în obiectivele și principiile Cartei Națiunilor Unite, precum și dorința lor de a conviețui în pace cu toate popoarele și guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizațiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, libertății individuale și a literei legii. Ele caută să promoveze stabilitatea și bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să își unească eforturile în scopul apărării colective și al păstrării păcii și securității.”
Încă din primul articol al Tratatului, statele semantare se angajează în reglementarea prin mijloace pașnice a oricăror dispute internaționale în care acestea ar putea participa activ, astfel încât acțiunea lor să nu atenteze la pacea, securitatea și dreptul internațional. Prevederile NATO cu privire la soluționarea diferendelor internaționale abordează situația în felul următor: În cadrul organizației acele diferende ce nu pot fi soluționare prin mijloacele negocierii, vor fi supuse metodei bunelor oficii în cadrul NATO, înainte ca alte organizații să acționeze în consecință.

Avantajele NATO au legătură directă cu propria sa capacitate de a-şi transforma rapid potenţialul în strategii operaţionale, ceea ce iarăși reprezintă o manifestare clară a Articolului 5. Această capacitate a Alianței este definită de strategia rapidă de mobilizare a forțelor pentru contracararea agresiunii în timp util, oriunde în perimetrul NATO.
Evoluţiile curente ale mediului euro-atlantic, zic eu, diminuează posibilitatea recurgerii la forța brută asupra statelor membre, cel puțin în viitorul previzibil. Cu toate acestea, asemenea scenarii, deși indezirabile, ele nu pot fi eludate la nesfârșit, fiindcă istoria ne-a învățat că chiar și prietenii îți pot fi inamici, ori subit prieteni surzi.

Pentru a conchide, deocamdată NATO și-a reafirmat angajamentul militar prin respectarea fără echivoc a Articolului 5, știind că liniștea națiunilor partenere din Est se suspendă doar în această prevedere. Prezentul ne descoperă, atât nouă ca stat recent ieșit de sub tutela Moscovei, cât și Alianței că în geografia nord-estică a Europei stă pitit un adversar classic, care-și ascute colții pentru a înșfăca porțiuni din Europa pe considerentul unor drepturi istorice, ori etnice. Crimeea, până acum este lait-motivul angoaselor securității naționale a României, inclusiv a securității NATO la granița cu Marea Neagră. Va fi NATO un partener de nădejde? Postulează Articolul 5 în condițiile în care România, ori Polonia etc. se vor confrunta cu o agresiune din partea Rusiei?
Nu vom știi decât în cazul în care scenariul haosului va prinde viață, iar contingentele multinaționale ale NATO vor intervene pentru salvgardarea securității sale, implicit a României. Un fapt e clar, între Occident și Rusia se petrece o retorsiune în geopolitica estului european. Geografia de pe care Rusia a fost obligată să-și retracteze ghearele în 1989. Cu cât Ucraina va rămâne mai mult o ruină fumegândă, resentimentele față de Rusia vor lua amploare, poate chiar reciproc. Desfășurarea de forțe ale NATO de până acum sunt menite pentru a descuraja avansările făcute de armata rusă, cred și sper ca diplomația de la Moscova încă a rămas cerebrală, și nu s-a îmbătat cu licoarea real-politik-ului servită de Vladimir Putin.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new