Așteptare, întrebări, lehamite…

September 4, 2017

De la o vreme, parcă aşteptăm mereu ceva şi ne întrebăm ce şi cum o să se întâmple. Va fi război? Vor mai rezista crucile de pe cupolele Occidentului? Vin ruşii peste noi? Ne-o sări NATO în ajutor? Dar Trump? Ce-o mai avea de gând dolofanul de la Phenian?

Când citeşti ziarele (pe net, desigur) sau te uiţi la “știrile” de pe televiziuni, parcă simţi – şi nu o dată – că aştepţi să se întâmple ceva. Ceva anume? Nu neapărat, ceva “prin lume”, mai degrabă. S-ar zice că trăim  într-o aşteptare continuă. Vremii noastre i-am putea spune că e şi un timp al aşteptărilor. Aşteptăm un Godot, simţim nevoia să se producă ceva, să apară ceva sau cineva. De ce ? “Au prezentul nu ni-i mare?”, ca să parafrazăm un vers celebru.

În politică – şi cea internă, şi în cea internaţionala, prezentul nu-i deloc prea mare, e mai degrabă meschin şi nu prea dătător de optimism şi speranţe. Şi atunci, aşteptăm mereu. Am aşteptat să crape comunismul şi să moară Ceauşescu, să ne uităm la eclipsa din 1999, să prindem anul 2000, dar parcă tot nu ne-am plictisit să asteptam şi tot aşteptăm ce-o mai fi să fie. Ceea ce înseamnă nu atât că suntem mereu curioşi, ci mai degrabă că nu suntem mulţumiţi de ce e-n jurul nostru, de mersul lumii etc.

Înainte de primul şi de al doilea război mondial viitorii beligeranţi parcă nu mai aveau loc  unii de alţii pe hărţi şi pe scoarţa Pământului, se simţeau înghesuiţi ca într-un troleibuz de pe vremuri la orele dimineţii. Uneori avem si azi impresia ca parcă nu ne prea mai încape Pământul pe toți.
Nu-i chiar ca în secolul abia încheiat, Doamne fereşte, dar tot ne e mai mereu gândul să se dezlege, să se destupe, să-şi dea drumul, să se ia o decizie etc. ceva, cumva, undeva… Şi în ţară, şi pe-afară.

E adevărat că vacarmul intern continuu ne umple cam tot timpul, dar parcă mai sunt printre noi şi unii cărora nu le e chiar indiferent pe ce lume trăim. Va reuşi oare Trump să-şi ducă până la capăt mandatul? Ce va mai face Moscova lui Putin şi, mai ales, de după Putin? Cum va mai arăta Uniunea Europeană, cu mai multe viteze sau pe butuci şi cu cutia de viteze demontată? Dacă Statul Islamic a fost nimicit, nu se vor năpusti peste Europa, individual sau în grupuri, fanaticii fundamentalişti înfrânți, pentru a se răzbuna? Dar valurile de refugiaţi extraeuropeni, vor putea fi ele stăvilite, integrate, respinse, fixate în ţările lor? Va fi acceptată Coreea de Nord ca putere nucleară? Va reuşi China să gestioneze supraîncălzirea motorului ei capitalisto-comunist de creştere economică vertiginoasă din ultimele câteva decenii şi ce va aduce Congresul comuniştilor chinezi din toamnă? Dar alegerile din Germania, va funcţiona noul menaj franco-german MM (Macron+Merkel)? Va supravieţui Grupul de la Vişegrad cu doi parteneri tot mai imprevizibili şi alţi doi care parcă încă nu s-au decis (ori nu li s-a decis) dacă să meargă mai mult cu Vestul sau cu Estul?

Într-un balans instabil, între neootomanism şi neokemalism face de câţiva ani echilibristică şi Turcia lui Erdogan. Iar viitorul cel mai greu de desluşit este cel al statului numit azi R. Moldova, care nici stat nu prea mai e, iar ca patrie, aşa cum e acuma, n-ar putea fi luată nici în ruptul capului vreodată de cineva.
Şi cu întrebările am putea-o duce mult aşa. Şi le pun, de altfel, cei cărora le pasă pe ce lume avem de trăit. Că în ce ţară, vedem clipă de clipă. Parcă ţi-e lehamite să-ţi mai pui şi întrebări.Ori să te mai aştepţi şi să speri la altceva.

Corneliu Vlad (Magnanews.ro)

One Response to “Așteptare, întrebări, lehamite…”

  1. Adrian says:

    Pe langa toate acestea mai apare furia naturii. Facem oare fata la toate?

Leave a Reply to Adrian