ARHIVA Power&Politics World

“Boala Olandeză” sau despre o dezvoltare a subdezvoltării

September 16, 2013

Țări bogate în resurse naturale precum statele membre ale cartelului OPEC, Rusia, Nigeria, ș.a., nu au reușit să creeze economii diversificate ori sisteme politice inclusive bazate pe pluralism politic, presă independentă, justiție și domnia legii, relații inter-etnice și inter-confesionale bune, în ciuda veniturilor imense provenite din exploatarea de zeci de ani a resurselor lor minerale: petrol, gaze naturale, uraniu, aur, platină, diamante. Se cuvine cred să ne întrebăm: de ce ?

În cel mai recent număr din Foreign Policy România, Marcel Ionescu-Heroiu, specialist pentru dezvoltare socială al Băncii Mondiale, arată că ”în 1950, Kuweitul şi Qatarul aveau un PIB pe cap de locuitor de şase ori mai mare decât Franţa sau Germania. De 6 ori mai mare! După 60 de ani de „dezvoltare”, aceste ţări au ajuns la fantastica performanţă de a avea un PIB per capita de două ori mai mic, şi nici nu sunt ţări unde lumea să se înghesuie să ajungă.”

Familiarizat cu structura de capital a statului român, dar și cu fragilitatea sistemului său economic și politic, tânărul analist afirmă că ”pentru România, pornirea exploatării gazelor de şist sau pornirea exploatării aurului de la Roşia Montană nu numai că ar avea efectele sociale şi de mediu de care ne temem, dar ar avea şi o serie de efecte economice perverse. În esenţă, pornirea unor astfel de exploatări la scară mare riscă să pună economia reală pe butuci – atât la nivel macro, cât şi la nivel local.”

De unde aceste efecte contra-intuitive și chiar ilogice pentru mintea care gândește linear? Analizele realizate după anii 1980 cu privire la economia resurselor naturale arată că atunci când veniturile statului încep să provină majoritar din industria extractivă, democrația și statul de drept intră într-un proces de slăbire. Mai mult nici un stat în curs de dezvoltare ale căror exporturi sunt în cea mai mare parte pe componenta de resurse energetice și minerale nu a reușit să devină o democrație, cu sisteme de comunicare, culturale și de siguranță națională rezistente.

Într-o analiză publicată recent în prestigioasa revistă Foreign Affairs se arată că “mai degrabă decât să promoveze o clasă de mijloc antreprenorială, bogăția provenită din petrol, atunci când este controlată de guvern, sugrumă apariția unei clase de afaceri independente și umflă puterea statului în raport cu cea a societății.”

În anii 1980, dovezile arătau că statele bogate în resursele naturale, care își bazau din ce în ce mai mult activitatea economică pe exploatarea acestora aveau o economie mai puțin competitivă decât a statelor din regiunea lor, dar care nu beneficiau de un subsol bogat.

Cele din urmă au fost nevoite să înlocuiască lipsa resurselor prin disciplină și productivitatea muncii, prin disciplină fiscală , dezvoltarea capitalului uman și inovație tehnologică. Primele, pe de altă parte, înregistrează guverne cu tendințe sau complet autoritare, instabilitate economică și socială, chiar conflicte intra-statale.

Cauza tuturor acestor fenomene și procese, nu unica dar cea mai importantă, constă în faptul că înlocuirea crescândă a veniturilor din taxe și impozite cu venituri non-fiscale reduce motivația statului de a-și servi cetățenii. Statul devine rentier.

Veniturile provenite din taxe și impozite reprezintă unul dintre principalele instrumente de legătură între stat și cetățean. Cetățenii devin principalii acționari ai statului prin faptului că furnizează cea mai mare participație de capital prin activitățile lor. Prin plata acestor bani ei dobândesc dreptul de a monitoriza ce face statul pentru ei și în numele lor. De cealaltă parte, statul își asigură existența prin furnizarea către cetățenii săi de bunuri publice: educație, sănătate, cultură, infrastructură, apărare.

Din moment ce principala sursă de venituri a statului nu o mai reprezintă taxele și impozitele, ci este reprezentată de producția de materie primă minerală și energetică, statul începe să nu mai fie motivat să furnizeze cetățenilor acel bunuri publice; statul se poate dispensa de banii lor, de vreme ce are surse de venit sigure și relativ predictibile. Acest lucru face ca banii publici să nu mai fie direcționați în principal către dezvoltare generală, ci sunt deturnați din ce în ce mai mult către buzunarele private ale decidenților.

România a trecut o dată prin mirajul banilor câștigați ușor, între 2005 și 2007/2008. În analiza publicată în Foreign Policy România se arată că în anii 2000-2008, bugetul statului român a crescut de 3,4 ori – de la aproximativ 17 miliarde de euro în 2000 la aproximativ 47 de miliarde în 2008. Dar acești bani nu au mers de prea multe ori spre proiecte strategice.

În plus, între 2000 şi 2008 “numărul  angajaţilor la stat a crescut cu 17%, în timp ce numărul total al angajaţilor a crescut cu doar 1,3%. Mai mult, veniturile bugetarilor au crescut de 6,5 ori (ne-ajustate cu inflaţia), în timp ce veniturile tuturor angajaţilor au crescut de 5,2 ori. În felul acesta, sectorul public a ajuns să concureze cu sectorul privat – cum s-a întâmplat şi în Grecia înainte de crash –, şi pentru mulţi a devenit mai rentabil să lucreze la stat decât în mediul privat.”

Marius-Cătălin Lefter