Când America gafează, China se repoziționează. Strategic.

January 12, 2018

Dan Diaconu

Gândindu-se că în Pakistan lucrurile vor funcţiona la fel ca-n Qatar, președintele Trump a dat cu barda pe Twitter cum că pe-acolo nu e chiar limpede cum stă treaba cu teroriştii, că pe bin Laden armata americană ar fi trebuit să-l vâneze singură etc., obţinând cel mai mare eşec al politicii sale de până acum. Reacţia scontată de Trump ar fi fost una de servilism, în care Pakistanul, pentru a mulţumi Americii pentru cele câteva sute de milioane scuipate anual, ar fi comandat armament de multe zeci de miliarde.

Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Pakistanul a reacţionat violent dând dovadă, în primul şi-n primul rând, de demnitate naţională. Au luat decizia retrimiterii afganilor de pe teritoriul pakistanez – vreo 2 milioane – înapoi în ţara de baştină, atacând radical interesele SUA prin intermediul „bombei migraţiei”. Ceea ce probabil se va vedea în perioada imediat următoare sub forma creşterii haosului în Afganistan. Iar atunci când vorbim despre haos, credeţi-mă că Afganistanul e modelul absolut! Despre toate acestea însă am vorbit într-un articol anterior. Între timp însă lucrurile au luat o întorsătură de-a dreptul spectaculoasă.

La scurt timp de la declanşarea conflictului, presa chineză a fost inundată de o ştire şocantă: China ar urma să-şi construiască a doua bază militară externă în Pakistan, la Jiwani, zonă strategică, aflată în apropierea portului Chabahar. Chestiunea e de-a dreptul interesantă deoarece Chabahar (Iran) e un port strategic. Mai mult, Jiwani este extrem de aproape de Gwadar, unde China a investit deja în construcţia unui port. Este un punct nodal, atât din punct de vedere militar cât şi comercial. De-acolo ai „vizibilitate” atât asupra Orientului Apropiat cât şi asupra subcontinentului indian sau a Africii.

China deja are o bază militară în Djibouti, bifând o zonă de o deosebită importanţă strategică în Cornul Africii. Mulţi s-au întrebat ce caută China acolo. Lucrurile sunt banal de simple: pe-acolo trec transporturile maritime de mărfuri ale Chinei. Din Djibouti ai un excelent control asupra Mării Roşii, iar, prin Golful Aden, de asemenea, poţi controla Marea Arabiei. O bază militară în Jiwani ar avea un efect similar celei din Djibouti deoarece ar oferi un control facil asupra Golfului Persic şi a zonei nordice a Mării Arabiei. Practic Jiwani ar fi o completare teribil de logică a bazei din Djibouti.

Şi-acum să vedem o mostră de diplomaţie chineză în acţiune. Ziarele anunţau iminenţa parafării înţelegerii pentru construcţia bazei militare de la Jiwani, ştirea fusese preluată de agenţiile internaţionale de presă şi devenise virală. Nici nu se uscase bine cerneala pe ştire şi, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Chinei, Lu Kang, într-o conferinţă de presă, a declarat că o bază militară în Pakistan nu este necesară, după care, a început să enumere proiectele strategice dintre cele două ţări, legate de The Belt and Road Initiative (BRI). Este vorba de investiţii de aproximativ 50 mld. $, cifră care aruncă în derizoriu cele căteva sute de milioane americane, care, în plus, veneau la pachet cu „scheme” suspecte de întoarcere a banilor spre SUA. Că aşa-i la anticorupţi: statul dă bani sub formă de ajutoare pentru ca aceşti bani să se întoarcă în buzunarul unor şmecheri din ţara de origine. Ceea ce în orice ţară normală de pe lumea asta se numeşte mafie de stat sau corupţie generalizată, în SUA poartă numele de „mediu de business”. Dar să ne reîntoarcem la situaţia din Pakistan.

Dinspre Islamabad bufniturile la adresa SUA nu s-au oprit. Ministrul de Externe pakistanez, Khawaja Muhammad, a declarat cu subiect şi predicat că Pakistanul şi SUA nu sunt state aliate, mai precis că „nu există nicio alianţă între ţările noastre”. Ceea ce puţini ştiu este că, din decembrie 2017, Pakistanul lucrează împreună cu China la un contract bilateral conform căruia dolarul va fi înlocuit cu yuan-ul în tranzacţiile comerciale dintre cele două ţări. Este parte a unui plan asupra căruia am scris de multe ori: China îşi impune propria monedă prin contracte bilaterale. În fapt, sunt contracte care simplifică teribil comerţul cu China, eliminând terţa parte, adică dolarul. Oamenii de afaceri din ţările semnatare ale unui contract bilateral cu China pot cumpăra mărfuri şi servicii din China utilizând propria monedă, la fel cum chinezii, pot utiliza yuan-ul în tranzacţiile cu respectivele ţări. E o schemă reciproc avantajoasă care însă transformă, încet şi sigur, Beijing-ul în centrul financiar de facto al lumii.

Revenind însă la situaţia din Pakistan, constatăm că proiectul esenţial pe care ţara îl are în desfăşurare cu China, aşa-numitul „coridor economic sino-pakistanez” leagă Kashgar-ul de portul Gwadar, oferind mărfurilor chinezeşti o rută alternativă, un fel de backup pentru cazul în care ar exista probleme în Marea Chinei de Sud. Aceasta înseamnă că, în ciuda negării venite dinspre Ministerul de Externe al Chinei, baza militară chineză de la Jiwani are extrem de mult sens, fiind o capacitate esenţială pentru securitizarea fluxului maritim dinspre Marea Arabiei spre Marea Roşie. Mai mult, baza militară despre care vorbim ar reprezenta o declaraţie clară de susţinere a pactului(verbal deocamdată) iraniano-pakistanez de eliminare a SUA din afacerile interne ale celor două ţări.

Aşa cum lesne se observă, BRI, dincolo de refacerea „Drumului mătăsii”, aduce modificări politice profunde în ţările pe care le tranzitează. Pakistanul reprezintă una dintre ultimele evoluţii în acest sens, însă să nu uităm că cea mai profundă schimbare se petrece în Turcia, acolo unde, în urma loviturii de stat eşuate – şi instrumentate de CIA, să nu uităm! – zilele bazei militare de la Incirlik sunt numărate. De asemenea, contractul bilateral monetar sino-turc e o realitate şi un succes încă din 2012! Ceea ce e interesant e faptul că proiectul „Drumului mătăsii” nu reprezintă doar o simplă rută terestră, ci o suită de iniţiative justificate economic, având ca efect o împărţire avantajoasă a rutei terestre şi integrarea participanţilor într-un flux economic. Puteţi asemui BRI cu o mega linie de producţie desfăşurată de-a lungul ţărilor participante, al cărei început e China şi punct terminal Europa. E probabil cel mai mare proiect economic al tuturor timpurilor!

Există însă şi o direcţie strategică a Chinei. Practic, prin aceste rute comerciale terestre, mixate cu cele maritime şi – cu siguranţă – apărate în final de baze militare externe ale Chinei, se obţine o flexibilitate de acţiune teribilă. Mai mult, „ocuparea mărilor”, strategia care după Al Doilea Război Mondial a funcţionat perfect pentru SUA, devine una energofagă, extrem de scumpă şi ineficientă. De altfel, certitudinea care rezultă din BRI este aceea că Beijing-ul a înţeles că dominarea fundamentată economic nu poate fi învinsă de nicio armată. De-aici fiecare poate trage propriile concluzii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Pentru noul site Power&Politics World, vă rugăm să accesați adresa powerpolitics.ro/news.