Cei șapte ani de acasă – o oportunitate pierdută

December 30, 2013

Hari Bucur-Marcu

La data de întâi ianuarie 2014 se împlinesc șapte ani de când România este europeană cu acte. Adică, se împlinesc primii șapte ani de când România este acasă în Europa Unită.

Atunci, în 2007, România a devenit un stat independent, fără niciun fel de condiționări politice sau de securitate care să îi constrângă existența ori direcțiile de dezvoltare economică și socială, pentru prima data în istoria sa de mai bine de un secol și jumătate. Până la acel moment, existența României a fost tot timpul subiect de negociere între puternicii vremii și ai Lumii, de compromisuri între guvernanții autohtoni și diverse state ori alianțe de state care i-au oferit posibilitatea să funcționeze relativ independent, însă numai cu condiția să aibă un anumit sistem politic și economic, fie acesta comunist sau capitalist, centralizat ori liberal, după caz. Și, bineînțeles, să le dea protectorilor biruri în bani ori în natură, ca răsplată pentru bunăvoința lor.

Chiar și pentru dobândirea calității de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, cu trei ani mai înainte de 2007, ori pentru acceptarea sa ca stat în Uniunea Europeană, România a fost nevoită să parcurgă câte un traseu de un deceniu plin de îndepliniri graduale a condițiilor impuse sub formă de obiective ori acquis. Desigur, majoritatea dacă nu chiar toate aceste condiții au fost, cel puțin în esență, favorabile publicului trăitor pe meleagurile românești, chiar dacă ele au conținut unele constrângeri și încătușări pentru liberul arbitru al guvernanților.

Odată România devenită membră a Uniunii Europene, toate pârghiile de putere, de influență și dictat asupra sa, din oricare direcție ar fi fost ele acționate, au fost demontate, Țara noastră având deplina libertate să se comporte ca un stat de mâna întâi, care își hotărăște singur soarta sa și a poporului ce îl locuiește.

Acum, când avem posibilitatea să vedem cât de binecrescut este copilul european cu numele de România, după parcurgerea celor șapte ani de-acasă, putem constata, cu imensă tristețe, că această deplină libertate nu a fost decât o ocazie ratată, sau, în traducere forțată din engleză, o oportunitate pierdută.

Domnul Băsescu Traian, președintele României, a apreciat în cel puțin două ocazii că statul pe care îl „conduce” este unul de mâna a doua, nu de primă mână, cum ar fi putut fi. De fapt, acest domn se înșală amarnic, ori încearcă să se laude în fața publicului ce se mai uită la ce mai spune domnia sa, deoarece România este cu mult mai rău decât un stat de mâna a doua. Am pus între ghilimele conceptul de conducere a statului de președintele său pentru că, deși acest concept este ilegal, din perspectiva dreptului constituțional, atât domnia sa, cât și opozanții săi politici, împreună cu propagandiștii lor oficiali ori mascați nu mai contenesc să îl folosească. Iar domnul Băsescu personal nu precupețește niciun efort să demonstreze că domnia sa chiar conduce România, deși direcția în care o „conduce” este evident una dezastruoasă.

Dar nu numai spusele ori acțiunile domnului Băsescu sunt argumente că România a ratat ocazia de a deveni, de șapte ani încoace, un stat european liber și prosper. În termeni generici, această situație se numește proastă guvernare, iar constatarea, repararea ori reglarea proastei guvernări nu se poate face decât de cei ce suferă de pe urma ei, respectiv de publicul însuși. Toți acești șapte ani au făcut parte din Regimul Băsescu, regim politic unicat atât pentru români, cât și pentru europeni. Nicicând și niciunde nu s-a mai pomenit ca un popor înzestrat cu dreptul fundamental de a-și alege singur destinul să prefere abandonarea acestui destin în mâinile unor indivizi dovediți corupți, imorali și insensibili la nevoile nației. Și nu odată, cum ar fi din scăpare ori prin prostire, ci în cel puțin patru ocazii, publicul român a demonstrat că preferă să fie condus de asemenea indivizi, organizați în partide politice ca mafioții în famiglii, pe timpul celor șapte ani despre care vorbim aici.

Anul 2013 – aflat pe ultimii metri – este simptomatic pentru proasta guvernare a României. Acesta a fost primul an complet al unui Guvern Ponta susținut de o imensă majoritate parlamentară, formată din trei sferturi dintre aleșii neamului, precum și de un președinte de țară securizat de un vot masiv împotriva sa cu numai un an în urmă, dat de peste șapte milioane de cetățeni și de obligațiile contractuale ale unui pact de coabitare între domnia sa și premier. Premisele politice, sociale și, mai ales, bugetare ale anului au fost asigurate tot de un Guvern Ponta, care a organizat, la sfârșitul anului precedent, cele mai de succes alegeri din istoria post-decembristă a României, a alcătuit fără constrângeri bugetul de stat și cel al asigurărilor sociale și a contractat toate serviciile publice necesare bunei funcționări a societății pentru anul următor, adică pentru cel ce tocmai se încheie zilele acestea.

În asemenea condiții, ne-am fi așteptat să nu fie chiar nicio problemă ca, în 2013, Guvernul Ponta să își îndeplinească cu brio toate obiectivele sale strategice și operaționale. Nu vorbim aici de obiectivele rezultate din așteptările legitime și fundamentale ale cetățenilor români, nici măcar de promisiunile făcute în campania electorală de anul trecut, ci de Programul de guvernare aprobat de Parlament, cu putere de lege, odată cu numirea miniștrilor, precum și de acordul cu tripleta internațională formată din Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană.

Sfârșitul anului ne arată că aceste obiective strategice și operaționale au fost, în mare parte, ratate. Pentru a ajunge la această concluzie, am avut răbdarea să parcurg întregul Program de guvernare 2013 – 2016 și să îl compar cu activitatea parlamentară și cu cea executivă, deoarece documentul conține atât acțiuni legislative cât și executive. Se pare că, odată trecut de Parlament, acest program nu a devenit instrumentul fundamental de lucru al Guvernului Ponta, ci doar o postare pe site-ul de referință. Nu am făcut același exercițiu și pentru acordul cu FMI, deoarece, după cât mi-am dat seama, acesta nu are valoare de lege, nefiind ratificat de Parlament, deci este doar un meniu de obligații pe care Guvernul și le-a asumat față de finațele mondiale. Ce știu, din dezbaterea publică, este că unul dintre cele mai importante puncte ale acestui acord, pentru anul acesta 2013, ar fi fost privatizarea companiei de stat CFR Marfă, ceea ce s-a dovedit a fi un obiectiv notoriu ratat de guvern.

Nu avem date statistice credibile privind rezultatele guvernării în anul 2013. Institutul Național de Statistică, organizație ce ar fi trebuit să ne ofere aceste date, este lovit de o totală lipsă de credibilitate, fiind subordonat și controlat politic, așa cum ne-a demostrat cu deplină transparență chiar premierul Ponta, încă de la începutul anului, când l-a demis pe directorul de atunci al institutului, arătând că domnia sa are nevoie la acest institut de „oameni pe care se poate baza”. De altfel, această sursă de date statistice i-a făcut domnului Ponta cadoul de a anunța, unilateral și neverificabil, că România a avut o creștere economică trimestrială de peste patru la sută, în al treilea trimestru al acestui an, anunț venit ca o gură de oxigen politic, după criticile publice dure privind proasta sa guvernare, pe care le primise șeful executivului român în aceeași perioadă.

Deși cuprinsă vag și generic în Programul de guvernare, reorganizarea administrativ-teritorială a României pe regiuni a fost un punct foarte vizibil pe agenda anului 2013, mâna dreaptă a premierului, vicele Liviu Dragnea muncind în draci pentru realizarea acestei reorganizări chiar acum, dar fără nicio finalizare.

Nici măcar obiectivele asumate de guvern pe parcursul anului, în afara Programului de guvernare sau al acordului cu finanța internațională, nu au fost atinse. Avem în vedere aici obiectivul deschiderii mineritului dezastruos al aurului și celorlalte metale rare de la Roșia Montană și începerea explorării gazelor de șist, în vederea exploatării lor prin distrugerea mediului.

În schimb, domnul Ponta Victor, premierul, a reușit să intre în contact cu susținătorii externi ai domnului președinte Băsescu Traian, așa cum s-au desconspirat ei cu ocazia referendumului de demitere a președintelui din vara anului 2012. Nu știm nimic despre succesul ori ratarea acestor contacte, dar impresia generală lăsată de premier a fost că, cel puțin, a reușit să le spună comisarilor europeni, cancelarei Germaniei și președinției americane că domnia sa este dispus să le dea tot ceea ce primeau și de la domnul Băsescu, ba chiar și ceva în plus, numai să fie lăsat să guverneze România după bunul său plac.

Astfel, împlinirea celor șapte ani de-acasă europeni ai României se întâmplă în condițiile în care Țara noastră este codașa Uniunii Europene la toți parametrii economici și sociali, românii sunt în continuare prostiți în Țară și ridiculizați în afara ei, sunt izolați fizic în Europa lor și exploatați individual pentru calitățile pe care le posedă, de străini ce ori vin să se facă stăpâni în România, ori îi ademenesc pe românii talentați și buni pe alte meleaguri, mai primitoare și mai prietenoase decât Țara lor. Singurii care prosperă și o duc din ce în ce mai bine dintre români fiind indivizii pe mâna cărora poporul acesta și-a dat Patria și soarta sa.

La rândul lor, acești indivizi se luptă unii cu alții, se adună în găști ori dezertează din ele, se împrietenesc ori se trădează cu nonșalanță, se nășesc ori se încuscresc între ei, în funcție de avere și relații, se pun în funcții ori își sprijină rudele și prietenii să ajungă mari, făcând toate acestea în detrimentul bunei guvernări și al interesului cetățeanului, dar pe seama banului public. Pe parcursul anului 2013 au fost nenumărate întâmplări de acest fel, media tradițională ori cea nouă fiind inundată de faptele și, mai ales, de spusele acestor fruntași ai nației române. Numai că nu o să cădem în capcana de a face din aceste povestiri bilanțul anului, pentru că ele sunt atât irelevante, cât și perene, noi fiind siguri că le vom urmări și la anul și la mulți ani.

Toate informațiile publice ne arată că, în primul an complet de putere executivă, ca exponent de prim rang al „clasei politice” românești, domnul Ponta Victor a fost preocupat exclusiv de consolidarea propriei sale poziții, atât în plan politic, cât și în cel instituțional. Adică, folosind aceleași metode ca domnul Băsescu, premierul și-a pus oamenii săi în locuri cheie, de unde aceștia să îl poată sprijini în demersurile de guvernare, indiferent de natura benignă ori malignă a acestora. Concomitent, a avut grijă să își subordoneze cât mai multe instituții de forță, în special din zona serviciilor speciale și din justiție, ori să îi îndepărteze din funcțiile publice pe cei loiali oponenților săi personali, chiar dacă, uneori, aceștia erau miniștrii propriului său guvern. Și-a mai asigurat domnul Ponta susținerea unor componente semnificative ale corporațiilor internaționale, precum și acceptarea vocală ori tacită din partea unor cancelarii străine.

Aceste demersuri ridică însă câteva semne de întrebare, dintre care cel mai serios este pentru ce îi trebuie domnului Ponta o asemenea consolidare? Oare imensa susținere populară de care s-a bucurat la alegeri nu a fost îndeajuns? Oare nemaiîntâlnita majoritate parlamentară nu îi conferă suficientă putere politică pentru a îndeplini tot ceea ce și-a propus și ne-a promis? Oare pactul de coabitare cu oponentul Băsescu nu îi deschide calea spre exercitarea liberă a funcției executive în stat? Oare șovăielnicul co-președinte al alianței USL, domnul Crin Antonescu nu este suficient de relaxat ca să îl lase pe domnul Ponta să fie singurul leader de necontestat al puterii politice în stat?

Din păcate, aceste întrebări au rămas fără răspuns pe parcursul anului ce se duce. Rămâne să așteptăm anul ce vine, poate va sosi și cu ceva lămuriri.

Leave a Reply