ARHIVA Power&Politics World

Construcție europeană – Europa de ieri și de azi

June 15, 2012

Dragoș Andrei Preutescu

Pentru a vorbi despre Europa și despre construcția europeană, avem nevoie de răbdare și  un background de cunoștințe care să ne pună în poziția de a intui anumite acțiuni ale acestei instituții, să înțelegi în acest ansamblu “colos” cum intervin statele membre, încă suverane și de ce Europa are nevoie să fie unită într-o perioadă când multe alte țări devin puteri economice, militare, politice, iar europenii rămân în urmă, chiar dacă încă ne mai aflăm în topurile mondiale.
Joseph Nye se întreabă care este “Viitorul Europei”, atâta timp cât europenii nu pot lua decizii comune și nu pot ajunge la înțelegeri care să pună Europa pe scena mondială a celor mai influiente zone. Tot ce are de făcut Europa în acest moment este să rezolve problemele economice și să reintre “în joc”.
Însă noi nu vom aborda doar problema economică a Europei. Proiectul nostru are obiectivul de a identifica acele probleme, înțelegeri, viitoare predicții pe care foarte puțină lume le cunoaște, cum ar fi proiectul “Cultura” ce are menirea să pregătească un adevărat “spirit european”, nu unul “steril”, fără niciun fel de substanță și adevăr, așa cum preciza Edgar Morin. Mai mult, continentul european prin Uniunea Europeană se află acum în cele mai dificile poziții, ce necesită poziționări ferme.
Uniunea Europeană poate fi înțeleasă și dacă urmărim unele discursuri ale diferitelor personalități, dacă analizăm aspecte istorice importante, unele chiar foarte recente. Atenția trebuie acordată și orientată in mai multe direcții, pentru că totul se intersectează, fie că se dorește acest lucru, fie că nu.

Europa socialistă a lui Bukovski
Istoria antagonică între două centre de putere care au existat în Europa înainte de 1990, Vestul Occidental și Estul comunist au afectat și încă afectează logica gândirii unei Europe unite. Știm foarte bine că tovarășul Gorbaciov a avut o proprie viziune, aceea a unei Uniuni Europene Socialiste sau “Casa Comună Europeană”. O ideea interesantă, dar însă pe atât de periculoasă, nu doar pentru cetățenii europeni, dar mai mult, la acel moment pentru statele din Vest. Autorul Vladimir Bukovski ne atrage atenția că Uniunea Europeană nu are o identitate anume și care nu dorește altceva decât să apropie teritorii noi.
Face o comparație foarte interesantă, aceea că pe vremea URSS-ului, oficial republicile erau egale în drepturi, dar Rusia, deținea rolul permanent. Dacă e să ne gândim la cum a evoluat construcția europeană de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), atunci când Franța și Germania au luat inițiativa de a coordona totul, sau astăzi când știm că toate deciziile sunt luate numai având în plan și ideile marilor puteri, e posibil să fie un sâmbure de adevăr în comparația făcută de autor. Chiar se face o remarcă interesantă la adresa Franței: “Franța știe că doar menținând un parteneriat apropiat cu Germania poate să joace în continuare un rol dominant în Europa.”
Este clar că cele două țări lucrează foarte bine împreună. Ultima întâlnire dintre Nicolas Sarkozy și Angela Merkel, atunci când cei doi ai vrut să repună în discuție Tratatul de la Lisabona, pentru a “rezolva” problemele economice ale Europei, pun câteva semne de întrebare asupra viitorului Europei. “Puciul Sarkozy – Merkel” așa cum l-au numit cei de la The Guardian, aduce acuze la adresa celor doi lideri mondiali că încearcă să destabilizeze Europa pentru a-și crea avantaje economice.
Extinderea Uniunii Europene în Estul Europei a vrut să aducă la aceleași standarde, la fel de bune ca cele din Vest, țările care au stat multă vreme sub dominația comunistă. Însă perioada scurtă pe care au avut-o aceste țări pentru a se stabiliza și a pierde în urmă totalitarismul, sau modelul său au pus și încă pun semne de întrebare. Aderarea statelor baltice, a României și Bulgariei, Ungariei, Poloniei, nu “sunt altceva decât recunoașterea Uniunii Sovietice sub forma Uniunii Europene” și vorbește despre un traumatism care în viitor doar se va cicatriza.
În accepțiunea autorului, construcția europeană se desfășoară în mare parte sub conducerea unor oameni care au aderat în trecut doctrine socialiste și totalitare. Dacă e să ne gândim doar la cazul României, unde nici până acum nu am reușit să diferențiem o clasă politică care să nu fi venit de pe filiera de tip sovietică a anilor ’70 sau ’80, atunci problema rămâne una valabilă. Dar, putem aduce un contraargument. În Parlamentul European, cei care au un statut majoritar ca și grup politic sunt cei din PPE (Partidul Popular European), care, acum se pare va duce o politică mai liberală cu o economie de piață mai deschisă. Însă PSE (Partidul Socialiștilor Europeni) sunt aproape de a fi din nou majoritari și au șansa aceasta la următoarele alegeri. Deja se organizează întâlniri la nivel internațional între liderii partidelor social-democrate din Europa pentru a pune la punct un plan de acțiune care să revigoreze situația Europei.
Politica europeană se face acum la nivelul partidelor europene, la care aderă liderii țărilor suverane, dar nu trebuie pierdut din vedere că sunt anumite țări care iau decizii importante prin Uniunea Europeană, însă corupția de la nivel înalt sau atitudinile eurodeputaților lasă de dorit în cele mai importante momente. “Una dintre principalele formule ale ideologiei europene este aceea ce se cheamă <corectitudine politică>, de la care, dacă te abții, riști ostracizarea.” Dacă URSS era clar o dictatură, Uniunea Europeană este mai mult o înțelegere pragmatică între democrații, sau așa numitele democrații.
Se conturează o dispută între un model social și un model liberal, în special pentru Comisia Europeană, care are acum un președinte cu atribuții din ce în ce mai importante. “Preocuparea Comisiei Barosso pentru o <mai bună reglementare> să nu slujească un scop mai politic, acela de a încetini sau chiar de a întrerupe pur și simplu consolidarea europeană și, de fapt, de a pregăti locul pentru viziunea anglo-saxonă a unei Europe modeste sau chiar liberale.”
În acest tip de politică europeană între democrații se pun în joc și viitoarele membre ale Uniunii Europene, sau candidatele pentru începerea negocierilor de integrare europeană, iar ideea că “Europa nu este o identitate anume. Ea este o promisiune. Și este destinată deschiderii: mâine pentru Ucraina, poimâine pentru Maghreb”, devine o realitate, chiar dacă în joc intră și Croația, acum sub “protecția” Ungariei, care este la conducerea Consiliului Uniunii Europene, Macedonia și de ce să nu punem în față și jocul dur al Turciei.
Chiar dacă, după războiul din Irak, generat de SUA, a creat o axă Paris-Berlin-Moscova și a născut un soi de antiamericanism, țările din Europa, o parte dintre acestea adepte a politicii de tip american, sau altele care preferă încă Rusia, sau de ce să nu spunem, și China, îngreunează procesul decizional la nivel european. ”În realitate, sunt convins că accelelrarea dezvoltării construcției europene, cu frenezia ei expansionistă și mersul neabătut către unirea politică forțată, se datorează mult mai puțin legilor evoluției sau hazardului, cât unor rațiuni precise legate de situația geopolitică a planetei de la mijlocul anilor ’80.”

Uniunea Europeană – o balenă cu prea multe organe vitale
Dacă plecăm de la sintagma lui Jacques Chirac de “Federația statelor națiune” ne dăm seama cât de imprecisă poate fi la prima vedere ideea de Uniune Europeană. O entitate care să conducă state care deja se conduc dupa propriile lor principii, devine cu adevărat pentru alte continente o idee unică și originală și greu de accesat.
În cadrul Uniunii Europene, prin institutțiile sale, deciziile vor fi din ce în ce mai greu de luat. Parlamentul European câștigă tot mai multe drepturi, provocând o aliniere clară cu Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene.
Unirea pentru o perspectivă mondială capătă astăzi mai puțin înțeles, după ce alte două obiective au fost atinse în mare parte, pacea și reconstrucția Europei. Pentru a înțelege unele manifestări de afiliere, de dominare e bine să analizăm și ceea ce au spus cei care au început făurirea Europei Unite.  Din declarația lui Robert Schuman putem face câteva remarci și anume că Franța este cea care trebuie să preia comanda, dar să accepte și Germania ca partener: “Franța a avut întotdeauna drept obiectiv esențial pe acela de a sluji pacea (…)”, dar ideea de perspectivă mondială apare încă de atunci: “Această producție (a cărbunelui și oțelului) va fi oferită întregii lumi fără distincție, nici excepție, pentru a contribui la ridicarea nivelului și la dezvoltarea operelor dedicate păcii (…)”
Poziționarea ministrului francez a venit după multe negocieri, dar înainte de asta, discursul de la Harvard a generalului Marshall a fost cel care a pus pe “picioare” ideea că e nevoie de o reconstrucție: “(…) Statele Unite se angajează să ajute Europa cu condiția ca europenii să se unească.” SUA erau conștiente că un viitor cu alte conflicte era sigur pentru continentaâul european dacă nu ar fi venit presiuni de la cea mai puternică țară în momentul respectiv de a uni Europa, singurul loc de unde putea izbucni un război mondial oricând. America era sigură că asigurarea păcii și îmbunătățirea economiilor europene îi va asigura chiar ei un loc sigur de a fi pe primul loc ca putere economică. Acum e și normal să înțelegem de ce SUA au o atât de mare influiență pe cum poate o are și Rusia în unele țări europene.
Singura soluție la acel moment era o unitate între Franța și Germania. Momentul s-a repetat după 1989, unde actorii au fost din nou Franța și Germania. Tratatul de la Maastricht este de asemenea o înțelegere franco-germană (Franța fiind de acord cu unirea Germaniei, numai dacă aceasta renunța la marca germană), iar acum ne dăm seama de ce noua monedă euro este atât de importantă pentru cele două țări, și asigurarea continuității acesteia depinde de deciziile celor două puteri.
Elitele intelectuale ale Europei au avut o mare atracție față de cultura democrată de timp American, iar influiența lor a fost la fel de reușită. Germania “provocată de Statele Unite, a impus politica concurenței, în vreme ce Franța antrena, în ceea ce o privea, la stabilirea politicii agricole comune” și astfel era prezent un risc, pe care Germania și-l putea asuma de o orientare a construcției europene într-o direcție exclusiv comercială. Astăzi se dă o luptă tot mai dură între, fie realizarea unei solidarități concrete, fie prin crearea unei economii de piață. Una dintre ele va pierde, important este să știm ce i se potrivește Europei.
Astfel se face o schimbare de ideologii de tip european, iar “dispariția progresivă a acelei generații rănite de conflictele secolului al XX-lea și înlocuită de o generație a cărei percepție asupra Europei se analizează mai mult în termeni de costuri și avantaje.” Un conflict de idei între comisari, care au nevoie de o formă de manifestare neutră, eurodeputați ce reprezintă cetățenii Europei, și Consiliul, unde nu știm niciodată cum reacționează, cu schimbarea conducerii odată la 6 luni.
Europa, are multe “organe vitale”, și îi este greu să le înțrețină. State suverane, instituții europene din ce în ce mai independente, presiuni globale, pun continentul European pe o scenă unde negocierea și răbdarea vor fi factori esențiali, dacă nu chiar obsesivi.
Se manifestă astăzi la nivelul decizional al Uniunii Europene o dualitate între pragmatism și idealism. Spre ce direcție tindem mai mult, tind să cred că spre pragmatism. Dar este unul forțat, poate de context și circumstanțe, dar și “isteria” unor țări care se văd întotdeauna perdante.

Europa construită prin cultură
Există unele proiecte și programe comunitare care au ca principal obiectiv o construcție europeană cu ajutorul culturii. Muzica, artele, dansul au intrat în sfera de idee europeană unită.
Totul a plecat de la premisa că statele mici vedeau în dezvoltarea unei acțiuni culturale europene riscul unui “imperialism” al țărilor mari într-un domeniu strâns legat de identitățile naționale. Un exemplu ar fi crearea unui Muzeu de Istorie Europeană, care nu dorește “să suprapună istoria celor 27 de țări membre”, ci să ofere o imagine clară a ceea ce s-a petrecut pe continentul european.
Putem să ne amintim aici și de o propunere venită din partea președintelui francez Nicolas Sarkozy la Consiliul European din anul 2007, când a propus înființarea unui “Comitet al Înțelepților”, iar șef al acestui grup a fost numit fostul premier socialist Felipe Gonzalez. El avea misiunea de a răspunde la două întrebări esențiale: Cine suntem în calitate de europeni? Ce să facem împreună? Programul a fost oprit datorită crizei, dar nu trebuie să nu facem aluzie și la ideile autorului Vladimir Bukovski, că socialiștii au idei interesante.
În tratatul de la Maastricht se fac câteva precizări clare asupra acestei idei de Europe a culturii: “înflorirea culturilor statelor membre, respectându-se în același timp diversitatea națională și regională și punându-se în evidență simultan moștenirea comună (…)”, “ameliorarea cunoașterii și difuzării culturii și istoriei popoarelor europene, conservarea și salvgardarea patrimoniului cultural de importanță europeană, schimburi cuturale necomerciale, creație artistică și literară, inclusiv în sectorul audiovizualului.”
Putem da un exemplu foarte elocvent. EUROPAFest, un Festival organizat la București, unde timp de o săptămână, 300 de muzicieni din Europa vor susține concerte de muzică Jazz, blues, pop&clasic, ceea ce arată că această politică culturală prinde contur și antrenează cetățenii Europei la ea.
Pentru perioada 2007-2013 programul are mai mai multe obiective cum ar fi o promovare a mobilității transnaționale a profesioniștilor din sectorul cultural, o facilitare a circulației a operelor de artă, a proceselor culturale sau artistice și de promovare a dialoglui intercultural. Pe lângă toate acestea se oferă burse de studiu, se organizează colocvii internaționale, școli de vară etc. Cine are acces în mod prioritar la aceste evenimente și fonduri? Noi, tinerii, pentru că noi suntem cei care ar trebui să stabilească o logică a Europei Unite în viitor, luată atât in context european cât și mondial. Suntem pregătiți să devenim cetățeni europeni, să credem în acest lucru, dar aici intervin statele suverane și politicile lor de implementare și înțelegere. Campaniile interne și relațiile cu alte state.

Concluzii
Putem porni concluziile noastre de la o remarcă celebră a lui Walter Hallstein, dintr-un discurs personal numit “Europa neterminată” unde menționa că “vom continua să recunoaștem ca singur element care garantează o unitate durabilă puterea dreptului, maiestatea dreptului, și să ridicăm edificiul european pe această solidă fundație (…)”. Oare a fost o remarcă ce poate face o asemănare cu ceea ce a însemnat Imperiul Roman? Rămâne să aflăm.

BIBLIOGRAFIE

• http://europa.eu/legislation_summaries/culture/cu0007_en.htm

• Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat – “Marile probleme europene”, Editura Institutul European, Iași 2010

• Iordan Gheorghe Barbulescu – “Procesul decizional în Uniunea Europeană”, Editura Polirom, Iași 2008

• Pascal Fointaine – “Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre”, Editura Institutul European, Iași 1998

• Vladimir Bukovski – “Uniunea Europeană…o nouă URSS?”, Editura Vremea, București 2006

• http://www.cer.org.uk/index.html

• http://www.project-syndicate.org/commentary/nye83/English

• http://europa.eu/abc/symbols/9-may/decl_ro.htm

• http://www.europainfo.ro/uniuneaeuropeana/documente_de_referinta/discursul_generalului_marshall.html