China joacă un rol mult mai important, însă, exercitând în mare măsură protecţia regimului, în raport de o situaţie diferită: imagologic, primul conflict al comunismului chinez instalat la Beijing a fost tocmai în Coreea, cu declanşarea operaţiunilor militare de către China la 25.11.1950. De aceea, în simbolistica de partid chineză, Coreea de Nord şi conflictul din peninsulă fac parte din miturile care legitimează conducerea comunistă în China, după cum sublinia pe larg unul din foştii experţi ai Departamentului de Stat. A nu se uita că timp de secole China a fost suzerana sau chiar ocupanta întregii peninsule Coreea.
De aceea, este o mare bătaie de cap la Beijing comportamentul geopolitic al Phenianului, pentru că nord-coreenii, ştiind limitele de acţiune ale Chinei, îşi pot permite anumite acţiuni independente, care nu au întotdeauna acceptul marelui vecin de peste Yalu. China primeşte mai puţin de la Coreea de Nord faţă de cât oferă, iar acest lucru este cunoscut în capitalele ambelor ţări. Cu toate acestea, ultimele acţiuni ale tânărului lider de la Phenian creează mari probleme la Beijing.
Concret, tânărul lider nord-coreean are o problemă insurmontabilă în faţa sa, pe care o au toţi dictatorii: cum să îmbine stăpânirea sa nelimitată pe tot parcursul vieţii cu transferul puterii după moartea sa? Întrebarea este fundamentală, deoarece el, spre deosebire de tatăl său, nu are copii. Neavând copii, cui va lasa moştenirea, în cazul unui eveniment funest? Constituţia Coreei de Nord spune că majoratul civil şi implicit şi dreptul de vot îl au cetăţenii de 17 ani, ceea ce ar reprezenta pentru actualul lider să menţină controlul asupra ţării cel puţin 18 ani de acum înainte, fapt foarte greu de realizat, în contextul actual.
Apare o întrebare, totuşi: de ce aceste provocări ale comunităţii internaţionale, bazate prin lansări de rachete cu sau fără proiectil nuclear? Ultimul test, la începutul lunii martie a.c., s-a desfăşurat având ca ţintă zona economică exclusivă a Japoniei. Cel mai probabil, rostul lor este acela de a speria toate ţările de pe glob, dar mai ales de a întări în interior puterea unui tânăr care de peste cinci ani epurează eşaloanele puterii, pentru că doar astfel îşi poate consolida puterea şi asigura cumva un viitor fără contestări. Absenţa moştenitorului este o vulnerabilitate pe care orice mare putere zonală o are în vedere, atât pe termen mediu, cât şi pe termen scurt.
Care sunt efectele acestui comportament aproape sinucigaş din punct de vedere geopolitic? În primul rând, întărirea
Japoniei, care se vede nevoită din ce în ce mai mult să renunţe la
pacifismul post-belic, şi care este nevoită astfel să ia măsuri ferme pentru apărarea teritoriului, care pot conduce până la construcţia de port-avioane. În al doilea rând, întărirea militară a Coreei de Sud, care este astăzi de aproximativ
33,4 mld. dolari, dar care poate ajunge, într-o alianţă cu Japonia, la un cumul de peste 73 mld. dolari, sumă deloc neglijabilă pentru zonă, ceea ce va provoca în primul rând China.
Sistemul THAAD în timpul unui test FOTO Captură YouTube
Coreea de Sud are o poziţie specială, deoarece ea are un Minister al Reunificării, iar în viziunea celor de la Phenian, reunificarea trebuie obţinută în urma unei victorii pe câmpul de luptă, care să asigure de fapt dominaţia comunismului şi a ierarhiei nord-coreene asupra întregii peninsule, orice altă variantă paşnică fiind necâştigătoare pentru ei.
Când nu există diferenţe culturale şi istorice majore, naţiunile ajung la unificare fără a putea fi împiedicate de către alte state, deoarece diferenţele prea mici se estompează rapid.
De fapt, reunirea peninsulei Coreea comportă asemănări şi deosebiri faţă de alte unificări. Pornind de la date, vom remarca PIB-ul Coreei de Nord de 16.1 mld. dolari, pe când al Coreei de Sud este de 1377 mld. dolari, de zeci de ori mai puternic. Practic, factura unificării paşnice poate fi plătită destul de uşor de sud-coreeni, care ar vedea dintr-o dată o ţară de aproape 75 de milioane de locuitori, cu resurse minerale suficiente, cu tehnologie şi cu forţă de muncă atât înalt calificată, cât şi ieftină, ceea ce ar face ca un stat unic coreean să devină în câţiva ani o mare putere economică globală, cu creştere economică robustă pentru mai mulţi ani.
De fapt, acest criteriu al diferenţei economice între părţile componente ale unei naţiuni se observă şi în alte cazuri. Cînd nu există diferenţe culturale şi istorice majore, naţiunile ajung la unificare fără a putea fi împiedicate de către alte state, deoarece diferenţele prea mici se estompează rapid. Diferenţele culturale şi istorice dintre Austria şi Germania însă erau mari în 1918, şi nu s-au putut unifica, deşi ambele fuseseră învinse în primul război mondial. Unificarea s-a realizat totuşi, dar prin forţă, în 1938 – cu un lider politic la Berlin… austriac. Însă diferenţele erau prea mari, şi nivelul de trai era asemănător, şi nu putea exista un lider care să tragă spre uniunea completă. Cu totul alta era situaţia dintre Germania de Vest şi cea de Est în 1990, când era un motor, bazat însă pe o istorie şi o cultură fără mari diferenţe. Acelaşi model, Germania de Vest – Germania de Est se aplică şi în cazul celor două Corei, precum şi în raportul România – R. Moldova, unde diferenţele de PIB şi istoria comună nu permit alt deznodământ, nefiind cunoscut decât momentul unificării.
Şi totuşi, întrebarea nr. 1 rămâne: ce va face China în situaţia în care Coreea de Nord continuă să lanseze rachete balistice? După cum am văzut, rezultatul principal al acestor teste a devenit amplasarea sistemului anti-rachetă THAAD de către armata SUA în Coreea de Sud, ceea ce a enervat Beijingul. Cu toate acestea, China este actorul raţional care nu poate să ţină în frâu copilul teribil al Orientului Îndepărtat. Totuşi, marea putere asiatică are de dat un răspuns sincer la două întrebări: mai întâi, dacă o rachetă de la Phenian loveşte Japonia, poate să stea pasivă în faţa răspunsului militar ce va veni de la Tokio – şi poate şi din alte locuri? Întrebarea nr. 2 este următoarea: dacă cumva va fi lovită o țintă americană, va fi dispusă să înfrunte până la capăt reacţia militară a SUA, mai ales a unei Americi conduse de un preşedinte precum cel de acum? Întrebarea a doua reclamă de fapt un răspuns la următoarele chestiuni:
„Sunteţi dispuşi să începeţi un război mondial pentru protejarea unui dictator? Câte victime vă asumaţi, şi ce consecinţe economice acceptaţi să suportaţi?”
Dacă nu va ajuta, care vor fi costurile prestigiu, dar mai ales, care vor fi costurile în ceea ce priveşte lupta de putere în interiorul Partidului Comunist Chinez? În oricare dintre răspunsurile care conţin abandonarea Phenianului, lupta pentru putere între adepţii unei purităţi ideologice comuniste şi adepţii pragmatismului geopolitic va fi aspră şi poate angrena multe părţi, cât mai ales şi consecinţe.
În orice situaţie, nu este exclus ca, la ONU, China să îşi asume rezolvarea problemei nord-coreene, ceea ce ar presupune inclusiv o intervenţie militară inversă, pentru „eliminarea geopolitică a Phenianului”, deoarece odată înlăturat regimul familiei Kim, orice altă continuare va fi un paleativ, care nu va face decât să amâne pentru un timp mai scurt sau mai mult reunificarea peninsulei. Contextul personal al liderului nord-coreean face să fie astăzi mai probabilă o criză acută aici, decât în altă parte, prin relevanţa armamentului ce ar fi folosit, precum şi a ţărilor implicate. Iar dacă o astfel de predicţie se va împlini în acest an, înseamnă că ne-am întors cumva în timp, pentru că odată, demult, nişte oameni îmbătaţi de putere au vrut să mai transforme câteva sute de mii de kilometri pătraţi după modelul lor ineficace şi eşuat.
Leave a Reply