ARHIVA Power&Politics World

Corul robilor

August 13, 2014

Mihai Albișteanu

Nu, de data aceasta nu este vorba despre evrei (nici chiar despre cei imaginați de Verdi), ci despre ”victimele” lor, palestinienii. Dintru început voi spune că nu am intenția să abordez aici originile conflictului, nu vreau să vorbesc despre crearea statului Israel, despre Hagana, Irgun și Stern, despre criza Suezului și despre războaiele arabo-israeliene. Ca atare, voi ignora, cu bună știință, orice replică vizând aceste aspecte, nu pentru că i-aș nega pertinența, ci pentru că articolul de față nu are în vedere aceste evenimente.

Voi pleca de la situația actuală: războiul din Gaza. Din 8 iulie încoace, presa, dar mai ales rețelele de socializare sunt invadate de strigătele de disperare ale bine-organizatei (în multe decenii) propagande palestiniene: în Gaza are loc un masacru – Țahalul măcelărește populația civilă fără discernământ, iar lumea civilizată stă cu ochii și cu urechile acoperite și nu vrea să vadă realitatea crudă, susținând statul agresor – Israelul și ignorând suferințele victimelor palestiniene.

Dacă privești la numărul victimelor, așa stau lucrurile: până acum au murit circa 1900 palestinieni și ”doar” 67 evrei (numai trei dintre ei fiind civili). 500 000 palestinieni și-au părăsit casele, un milion sunt afectați de problema aprovizionării cu apă, 40.000 case, 100 moschei, 148 școli și 2 universități au fost afectate de bombardamente. O atare comparație a contat și pentru mine, în judecarea faptelor, la precedentul conflict Israel-Hamas (decembrie 2008-ianuarie 2009), când au fost uciși 1417 palestinieni, față de 13 israelieni. Dar acesta să fie singurul criteriu de evaluare? Haideți să judecăm faptele mai în amănunt, încercând să ieșim de sub covorul emoțional.

Să spunem, în primul rând, că Israelul și Autoritatea Palestiniană s-au învinuit reciproc pentru eșecul punerii în practică a Foii de parcurs, asumată de cele două părți, cu concursul Administrației americane (document făcut public pe 30 aprilie 2003 – data încheierii oficiale a invaziei în Irak), a cărui finalitate prevedea crearea unui stat palestinian la sfârșitul anului 2005. Totuși, după moartea lui Yasser Arafat (noiembrie 2014), respectarea Foii de parcurs a fost reafirmată la summitul de la Sharm el-Sheikh (8 februarie 2005) și la Conferința de la Annapolis (27 noiembrie 2007).

Încă de la mijlocul anilor `90, ca urmare a Acordurilor de la Oslo (septembrie 1993), Țahalul (IDF) s-a retras din orașul Gaza, permițând Autorității Palestiniene să își creeze primul său sediu. În 2005 Israelul și-a retras complet forțele militare din fâșia Gaza, după ce, în prealabil, i-a evacuat forțat pe coloniștii evrei din 21 colonii (plus 4 din Cisiordania). Israelul păstra însă, în Gaza, controlul granițelor, al spațiului aerian și al apelor teritoriale. Intenția era de a se pune bazele unui stat palestinian democratic. Din păcate, organizația Hamas a câștigat alegerile din ianuarie 2006 și lucrurile au luat o turnură nedorită. Israelul și Organizația pentru Eliberarea Palestinei se recunoscuseră reciproc, la Oslo, dar Hamas era și este considerată de Israel, UE și SUA doar ca o organizație teroristă; iar cu teroriștii, nimeni nu negociază – în mod oficial. De altfel, Hamas și-a confirmat imediat statutul: la 25 iunie 2006 îl capturează (în urma unui atac prin tunel, în interiorul teritoriului israelian) pe soldatul israelian Gilad Shalit, fapt ce va influența decisiv cursul relațiilor Israel – Hamas în următorii ani, până la eliberarea sa, în octombrie 2011, în schimbul a 1027 palestinieni din închisorile israeliene.

În scurt timp, lucrurile se vor complica: în ciuda numirii unui premier Hamas, președintele Abbas și Autoritatea palestiniană nu au reușit să evite conflictul dintre cele două mișcări, Fatah și Hamas, respectiv dintre aripile lor armate, Brigăzile Martirilor Al-Aqsa și Izz ad-Din al-Qassam. Acesta a degenerat în confruntări armate (iunie 2007). Hamas a declanșat o ”lovitură preemptivă” față de o presupusă încercare a Fatah (în colaborare cu SUA și cu Israelul) de a elimina mișcarea islamistă. Autoritatea Palestiniană și Fatah au fost izgonite din Gaza, sediul embrionului statal fiind mutat la Ramallah, în Cisiordania. La 14 iunie 2007 Abbas a dizolvat guvernul de uniune națională. Pentru Hamas a urmat izolarea totală, nu doar față de Occident, dar și față de lumea arabă (abia ”primăvara arabă” a schimbat lucrurile: în 2012 Egiptul, condus de Frații Musulmani încerca să pregătească o recunoaștere a independenței fâșiei Gaza, acțiune abandonată prin răsturnarea regimului islamist egiptean al președintelui Morsi, de către armată și civili, în timpul loviturii din 2013).

Între timp, Israelul, nemulțumit de cursul evenimentelor, a luat măsuri pentru blocarea Gazei, continuând relațiile cu Autoritaea Palestiniană de la Ramallah. Egiptul lui Mubarak s-a alăturat blocadei. În septembrie 2007, Gaza a fost declarată de Israel ”teritoriu ostil”, până la încetarea tirurilor cu rachete, ceea ce presupunea stoparea alimentării cu energie electrică și combustibil, fapt condamnat de comunitatea internațională ca ”pedeapsă colectivă” – asupra civililor palestinieni din Gaza. A fost condamnată și arestarea unor oficiali Hamas din Cisiordania. Israelul a impus blocada terestră, aeriană și maritimă a Gazei, permițând doar trecerea ajutoarelor umanitare. Atunci a început să ia amploare folosirea tunelurilor (mai ales către Egipt), utilizate pentru aprovizionare, dar și pentru contrabandă de arme. La 17 ianuarie 2008, Israelul a sigilat complet granița cu Gaza și palestinienii, disperați, porneau la distrugerea treptată a barierei de securitate către Egipt.

Conflictul dintre Israel și Hamas a continuat, sporadic, până în decembrie 2008, întrerupt de armistiții nerespectate. Între timp, negocierile de pace cu Autoritatea de la Ramalah băteau pasul pe loc. Procesul de pace, bazat pe Foaia de parcurs, a colapsat complet odată cu declanșarea Operațiunii ”Cast Lead” – ofensiva israeliană asupra fâșiei Gaza, inițiată în decembrie 2008 și motivată de tirurile de rachete trase de Hamas asupra teritoriului israelian (plecarea președintelui Bush de la Casa Albă – ianuarie 2009 – a scos din preocupările diplomației americane Foaia de parcurs). Numărul mare al civililor palestinieni uciși în Gaza până la 17 ianuarie, când Israelul a decis armistițiul unilateral, a distrus imaginea statului evreu pe plan internațional – fapt care a fost, se pare, unul dintre obiectivele Hamas. Pe 18 ianuarie organizația palestiniană accepta să oprească tirurile de rachete și 3 zile mai târziu, IDF părăsea Gaza.

După declanșarea ”primăverii arabe”, relațiile Israel – Hamas s-au desfășurat între aceleași coordonate. Ca urmare a intensificării atacurilor Hamas (inclusiv un val de 100 de rachete trase de palestinieni în 24 de ore, asupra localităților israeliene),  Țahalul l-a ucis pe Ahmed Jabari, șeful aripii militare a organizației integriste, declanșând operațiunea Pillar of Defense (14-21 noiembrie 2012), care a vizat distrugerea capacității organizației palestiniene de a lovi cu rachete teritoriul evreu.

În urma înghețării procesului de pace israelo-palestinian, spre marea nemulțumire a Ierusalimului, la 23 aprilie 2014 Fatah și Hamas au încheiat un acord de reconciliere, ceea ce a dus la formarea unui guvern de uniune națională (2 iunie 2014), nerecunoscut de Israel – care, prin vocea premierului Netanyahu, a numit din nou Hamas – ”organizație teroristă”, care urmărește distrugerea statului evreu.

De aici înainte, lucrurile au evoluat în cascadă, în mod, aș zice, neașteptat. La 12 iunie, 3 adolescenți israelieni erau răpiți – cadavrele lor vor fi descoperite pe 30 iunie în Cisiordania, lângă Hebron. Israelul a acuzat Hamas, fără însă a prezenta și probe. Violențele declanșate de forțele de securitate israeliene în procesul căutării celor trei, dar și răpirea și asasinarea unui adolescent palestinian de către extremiști evrei au inflamat situația. Tiruri de rachete au început să vină dinspre Gaza către orașele israeliene. Pe 29 iunie, aviația israeliană a atacat un lansator de rachete în Gaza și a doua zi Hamas a răspuns cu un baraj de rachete. Până la armistițiul de 72 de ore declarat pe 10 august, Hamas și alte organizații palestiniene trăseseră peste 3000 de rachete și proiectile asupra Israelului, care a răspuns cu atacuri aeriene și cu declanșarea ofensivei terestre, acțiuni soldate cu bilanțul arătat la începutul acestei expuneri. Așa cum spuneam, presa și rețelele de socializare sunt inundate de imagini, descrieri, acuzații legate de evenimentele în curs. Palestinienii par să fi câștigat deja războiul mediatic. S-a mers până acolo încât a fost acuzat Israelul că i-a ucis pe cei trei tineri evrei pentru a avea motiv să declanșeze conflictul, cu scopul de a submina recenta reconciliere palestiniană și guvernul de uniune națională – acuzație care mi se pare de o absurditatee absolută: să ne amintim că Israelul a eliberat peste 1000 de deținuți palestinieni pentru a salva viața unui singur soldat evreu. Să ne amintim și spusele recente ale unui lider Hamas: ”vom câștiga, pentru că noi glorificăm moartea, în timp ce Israelul sanctifică viața”.

Eu cred că lucrurile stau altfel. Hamas este o organizatie doar în parte palestiniană; are numeroși străini în rândurile sale și propaganda israeliană acuză că palestinienii din Gaza ar fi, de fapt, prizonieri ai acestei formațiuni. Să ne amintim însă că Hamas a câștigat alegerile din 2006. Pe de altă parte, blocada prelungită a uzat guvernarea Hamas, care pierde teren în fața altor organizații islamiste, inclusiv unele legate de ISIS – islamiștii care își fac de cap zilele acestea în Siria și în Irak. Tot Ierusalimul atrage atenția că Hamas, legată de Frații Musulmani, nu urmărește crearea unui stat palestinian, ci a unui califat universal. Cert este că, intrând în Gaza, Țahalul a fost surprins de calitatea și numărul tunelurilor de atac și de rețeaua de tuneluri de apărare folosită de Hamas: ciment de bună calitate, la adâncime mare, dotare excepțională – în tehnică de luptă, hărți ale teritoriului evreu, uniforme ale armatei israeliene. De asemenea, surprinzătoare au fost numărul și calitatea rachetelor trase către Israel: de obicei acestea erau cu rază scurtă de acțiune și loveau localități din sudul Israelului. Acum au atins Tel Aviv, Ierusalim și chiar Haifa, în nord. Deci, se poate spune că, în ciuda blocadei stricte, Hamas a făcut rost de armament sofisticat și numeros; de asemenea, se poate constata că banii și cimentul dat în calitate de ajutor umanitar au fost folosite pentru construirea de tuneluri și pentru achiziționarea de armament. Toate acestea arată că Hamas era bine pregătită de un război, pe care îl dorea, chiar în momentul în care se forma guvernul palestinian de uniune națională. Explicația? Hamas, aflată în corzi, din cauza blocadei și în pierdere de susținere a trebuit să se prefacă, spunând că dorește reconcilierea palestiniană. De fapt, această reconciliere are mari șanse să însemne sfârșitul pentru liderii organizației, pentru că presupune demilitarizarea – dezarmarea milițiilor proprii, în favoarea trupelor Autorității de la Ramallah. Astfel, Hamas rămâne fără apărare și în scurt timp va trebui să dea socoteală în fața legii pentru atacul armat din iunie 2007 și ocuparea Gazei, mai ales că relațiile cu Egiptul generalului Sisi și cu alte state arabe sunt foarte rele. Ca atare, Hamas nu are intenția reală de reconciliere și de realizare a unității palestiniene. Având în vedere cazul Gilad Shalit, aș putea presupune că răpirea celor 3 adolescenți israelieni este opera sa – act prin care urmărea declanșarea unui război pentru care liderii săi erau bine pregătiți. Era singura șansă să-și refacă influența în rândurile palestinienilor dezamăgiți din Gaza.

Este ușor să blamăm Israelul pentru numărul mare de victime civile și imaginile care au sosit din zonă sunt groaznice: nu este ușor să vezi copiii palestinieni sfârtecați. Și totuși, cât din această vină revine cu adevărat statului evreu? Nu putem răspunde la această întrebare decât prin comparație. Țahalul folosește doar lovituri de precizie – pe model american; deși loviturile aeriene curgeau, coloane de camioane cu ajutoare umanitare intrau din Israel în fâșia Gaza; mai mult, IDF își anunța loviturile aeriene populației civile palestiniene, fie prin fluturași aruncați de aviație, prin care se cerea evacuarea unor zone largi, fie prin telefoane date civilillor din imobilele ce urmau a fi bombardate. Ce armată din lume procedează în mod asemănător? Răspuns: niciuna. Se replică, acuzator, că timpul scurs de la apelul telefonic la lovitură este foarte scurt – permite doar evacuarea precipitată a civililor, nu și a bunurilor. Dar este evident că așa trebuie procedat, altfel Hamas ar avea timp să aducă luptători și mijloace antiaeriene pentru a doborî atacatorul. În contrapartidă, Hamas și celelalte organizații palestiniene își trimit rachetele cu precădere către marile aglomerări urbane și numai existența și fiabilitatea sistemului antirachetă Iron Dome (alături de existența adăposturilor și de tehnicile de protejare bine învățate, la nivel național) a făcut ca numărul de victime în rândul civililor israelieni să nu fie foarte ridicat. Iată că, uneori, trebuie avute în vedere, nu doar rezultatele, ci și intențiile.

Rămân totuși și semne de întrebare: ONU și-a exprimat profunda nemulțumire față de lovirea obiectivelor sale – școli, spitale, adăposturi, iar Human Rights Watch a vorbit despre crime de război. ONU refuză să vadă însă că Hamas, departe de a-și apăra cetățenii – civili, le insuflă cultul morții și al sacrificiului, sfătuindu-i să nu asculte de avertismentele IDF, să nu părăsească imobilele vizate de atacuri, ci, dimpotrivă, să le apere. Îi transformă în scuturi umane, cu bună știință, pentru că (așa cum arată imaginile aviației israeliene) luptătorii Hamas ascund lansatoare de rachete în locuințe particulare, școli și moschei, sau le deplasează din loc în loc și lansează încărcătura de lângă zone populate (sau chiar hoteluri – așa cum a demonstrat o echipă de televiziune din India). Toate obiectivele civile sunt folosite ca depozite de armament (așa cum a recunoscut și ONU), pentru ca apoi Hamas să se poată tângui în legătură cu numărul de victime civile și cu numărul de moschei, spitale și școli distruse de IDF. Și folosirea civililor ca scuturi umane și lovirea zonelor populate cu rachete reprezintă crime de război, pe care ONU preferă să nu le vadă, aruncând toată vina pe partea israeliană.

Nici un stat din lume nu își poate permite să-și lase cetățenii la discreția rachetelor unor teroriști; lansatoarele trebuie distruse, tunelurile din care se lansează atacuri trebuie anihilate. Dacă atacurile sunt efectuate dintre civili, atunci responsabilitatea revine acelora care se folosesc de astfel de tactici murdare. Televiziunile au dat imagini cu palestinieni bătuți de militanți Hamas pentru că încercau să părăsească zonele în care IDF anunțase că va lovi aviația israeliană; ”sunteți mai răi decât evreii!” le striga o femeie palestiniană acelor bătăuși. Au și evreii partea lor de vină? Fără îndoială. Presa a insistat pe ”redecorarea” unor locuințe palestiniene (folosite și ca toalete publice de către unii soldați israelieni) cu mesaje la adresa ”gazdelor”. Numai cine nu a făcut armata, nu realizează însă că, în timp de război, aceste lucruri pot fi catalogate la capitolul ”copilării inofensive”. În 1945 Armata Roșie a ”executat” 1 milion de violuri în Germania și cel puțin câteva zeci de mii de franțuzoaice s-au bucurat de același tratament (în 1944) din partea eliberatorilor americani – de unde și ”dragostea” francezilor pentru „Unchiul Sam”. Ați auzit de femei palestiniene violate de soldați evrei? Eu nu.

Când judecăm ceea ce se întâmplă acolo, ar trebui să nu uităm că:

1. Israelul este singura democrație din regiune, singurul stat în care arabii au dreptul la vot și li se garantează libertățile democratice;

2. România este stat membru al UE și NATO, structuri care cataloghează mișcarea Hamas drept organizație teroristă.

3. Dacă situația ar fi inversă (că tot vorbeam de intenții) și palestinienii ar invada orașele israeliene, sute de mii de evrei – bătrâni, femei, copii, ar fi uciși pe loc, cu sânge rece, în plină stradă.

4. Hamas militează pentru Califat, având legături cu organizații islamiste și mai radicale, unde vin musulmani – cetățeni europeni, pentru a se alătura ”jihadului”. Așa cum spunea un oficial israelian – ”aceștia se vor întoarce în Europa și, vă garantez, nu vor merge la pescuit”.

Aceste fiind spuse, trebuie precizat că statul evreu comite la rândul său o greșeală și un păcat. Greșeala – propaganda de la Ierusalim și de aiurea a considerat, în ultimele decenii, orice critică la adresa Israelului, a armatei și a politicii sale externe, ca fiind ”antisemitism”. ”Roadele” se văd acum, când criticile la adresa statului evreu au explodat pur și simplu, la nivel internațional.

Păcatul îl repreezintă continuarea (în ciuda acordurilor de la Oslo și a Foii de parcurs) colonizării în Cisiordania, fapt care nu are absolut nici o justificare. Ierusalimul se prevalează, probabil, de declarația lui G. Bush, din 2004. Acesta a spus că noile hotare între palestinieni și israelieni nu trebuie să mai țină seama de harta din 1949, ci de realitățile momentului și că refugiații palestinieni ar trebui să se întoarcă mai degrabă în teritoriile Autorității Palestiniene, decât în teritoriile israeliene. În 2013, la 20 de ani de la Acordurile de la Oslo, numărul coloniștilor israelieni din Cisiordania se triplase. A fost și anul în care premierul Benjamin Netanyahu a crescut în mod dramatic numărul de locuințe construite în coloniile de pe   malul vestic.

Un tânguit se ridică peste Palestina, un bocet al robilor, striviți de inamicii lor ”ereditari”, dar și de propriile carențe, neputințe și turpitudini, iar viitorul nu pare să le aducă nici lor, nici ”stăpânilor” israelieni, nimic bun.