Criza din Ucraina și dezghețarea conflictului transnistrean

July 31, 2014

Sergey Markedonov

După o lungă ședere la periferia politicii și a preocupărilor mass-mediei, conflictul transnistrean a revenit în prim-planul agendei regionale odată cu declanșarea și prelungirea crizei din Ucraina. Cum se întâmplă adesea cu astfel de conflicte nerezolvate, tocmai acele caracteristici ale lor, care au fost inițial considerate a fi apte de a accelera procesul de pace, de-a lungul anilor s-au transformat în factori de risc suplimentari.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, liderii mișcării transnistrene (ce au devenit apoi conducerea de facto a republicii separatiste, demonstrând capacitatea de a rezista la presiuni externe și de a consolida o societate multietnică pe teritoriul enclavei) au văzut Rusia ca pe un garant pentru realizarea aspirațiilor lor. Cu toate acestea, spre deosebire de Abhazia sau Osetia de Sud, autodeclarata Republică Moldovenească Transnistreană (RMN) nu are nici o frontieră comună cu Rusia. La vest se învecinează cu Republica Moldova (411 km). Pentru Chișinău și comunitatea internațională aceasta reprezintă mai degrabă un punct de reper administrativ decât unul interstatal. În partea de sud-est a teritoriului transnistrean se întind 405 km de frontieră comună cu Ucraina. Și prezența Ucrainei (împreună cu Rusia) ca un al doilea garant al procesului de pace  părea pentru mulți că asigură o anumită contrapondere la aspirațiile Moscovei. Iar toate acestea au părut logice, având în vedere faptul că puțin mai mult de 28% din populația Transnistriei înseamnă etnici ucraineni. Mai mult decât atât, până în 2006, Moscova și Kiev, în general, au colaborat cu succes în direcția Nistrului.

Planul de pace al președintelui ucrainean Viktor Iușcenko (2005), acceptat și sprijinit de diplomația rusă

Cu toate acestea, aspirațiile unora dintre membrii noii generații de politicieni ai epocii post-sovietice și opinia că o remodelare radicală a configurației geopolitice în Eurasia nu este în favoarea Rusiei au dus la ‘dezghețarea’ mai vechilor conflicte. Pe Nistru efectul produs a fost unul limitat. Faptic, garantarea dreptului separatiștilor de la Tiraspol  la o activitate economică externă independentă din martie 2006 a fost eliminată. Iar acest sens presiunea Kievului (ținut anterior la o oarecare distanță) și Chișinăului a fost nelimitată. În special atunci, cu opt ani în urmă, s-a demonstrat că RMN nu este doar un proiect separatist, care are drept scop provocarea periculoasă a Guvernului Republicii Moldova, ci și un teritoriu al expunerii abilității în ‘medierea conflictelor’ dintre Ucraina și Rusia. Iar dacă în timpul mandatului celui de al treilea președinte ucrainean aceste contradicții nu au trecut ‘linia roșie’, iată că în 2014 acestea au cauzat o problemă internațională majoră, a cărei soluție este solicitată azi dureros.

PMR încă se vede pe sine ca un fel de avanpost rusesc (chiar și atunci când Moscova nu se arată prea interesată de concretizarea acestei imagini). Ucraina, la rândul său, percepe Transnistria ca pe un ‘regiment de ambuscadă’ al Moscovei, cu toate că contingentul rus de pe teritoriul transnistrean este de 1400 de oameni si cu greu poate fi considerat ca o forță serioasă de atac, fie spre Odessa, fie spre alte puncte cu rol strategic din apropiere. Ca urmare, nerecunoscuta ”formațiune” experimentează (din nou, spre deosebire de alte state de facto) un factor de presiune dublu. În primul rând, privind ‘educația maternă’. În al doilea rând, privind un vecin implicat într-un conflict cu Rusia și care se consideră practic în război cu ea. Și astfel enclava devine pregătită pentru acțiuni radicale, cum sunt în prezent cele din estul Ucrainei. Aceasta, în primul rând, prin construirea unui șanț delimitant, conceput pentru a impune izolarea Transnistriei.

Noul val de ‘dezgheț’ a unuia dintre conflictele post-sovietice nerezolvate

În această situație se impune să se înțeleagă natura estimărilor existente și se întâmplă ca experții să fie forțați direct să caute răspunsuri. O oportunitate excelentă în acest sens a oferit-o școala internațională, organizată de agenția de știri “Russia Today” la Tiraspol. Compoziția participanților la această manifestare a permis nu doar o radiografiere de înaltă calitate a mass-mediei republicii nerecunoscute, dar, de asemenea, și conturarea unei priviri de ansamblu asupra comunității de experți și a punctelor de vedere ale elitei politice din Transnistria. Consider că este important să se stabilească o serie de considerente de natură politică ce pot fi utile pentru planificarea pe viitor a procesului de pace. Cu excepția cazului în care, desigur, nu se mai pune în prim-plan ”împingerea republicii spre Rusia” și se admite schimbarea status quo-ului existent de dragul unor obscure și vagi perspective de aderare la un “viitor european luminos”.

În primul rând, ar trebui să fie supus la o revizuire radicală perceperea Transnistriei ca “ultima rezervă a comunismului sovietic”. După ce în decembrie 2011, în republica separatistă a avut loc o schimbare de putere (în locul ”eternului” președinte Igor Smirnov s-a impus Evgheni Șevciuk) au avut loc schimbări și la nivelul funcționărimii din birocraticul Olimp nistrean. După eliminarea din schemă a fostului lider, o nouă dinamică este mereu prezentă în RMN. Conducerea republicii separatiste a cunoscut o întinerire semnificativă, cu efecte pe toate palierele sale. În acest proces, mulți experți din SUA și UE au văzut o oportunitate de a accelera procesul de pace pe baza integrității teritoriale a Republicii Moldova. Această finalitate a fost construită prin admiterea a priori a faptului că noua generație de politicieni este mai puțin tributară legăturilor sovietice și mult mai ușor de convins să meargă în Europa. Dar s-a trecut cu vederea un aspect fundamental. E drept, generația de “directori roșii” a avut mai multe legături cu epoca sovietică. Dar ei au învățat din schimbare și au făcut o carieră în noua Transnistria. Pentru ei, aceasta este în sine o realitate dincolo de orice context nostalgic pentru Uniunea Sovietică. Și pentru ei viitorul este plin de o mulțime de întrebări, și chiar de riscuri. Prin urmare, ei își au propriile motivații și scopuri, așa cum a și fost demonstrat personal în cadrul acestei școli internaționale de jurnalism de către tânăra generație.

În al doilea rând, estimările de pe agenda actuală omit că între reprezentanții Rusiei și ai republicii de pe Nistru există o asimetrie considerabilă, căreia rareori i se acorde atenția cuvenită.

Priorități și așteptări diferite

În condițiile în care Moscova vede subiectul transnistrean într-un spațiu mai larg (și arondat relațiilor cu Ucraina, Occidentul, politica comunității europene), transnistrenii sunt în schimb mai exigenți atunci când se referă la ceea ce ar fi putut face pentru ei Rusia.

Conflictul de la începutul anilor 1990, dificultățile economice la mijlocul anilor 2000 și susținerea fără echivoc a politicilor FR în Crimeea, iată câteva din aspectele (dezvăluite către experții și jurnaliștii prezenți la manifestarea de la Tiraspol) care le dă transnistrenilor impresia că merită să primească mai mult. Dar resursele și oportunitățile oferite de Rusia nu sunt nelimitate. Și revizionismul total nu poate fi o opțiune astăzi pentru politica regională promovată de Rusia. Această idee, de altfel, într-o formă sau alta, a fost transmisă de reprezentanți ai MAE, care – apropo – are adversarii și criticii săi din alte “turnuri” ale autoritățile naționale. Dar indiferent ce litigii au fost în guvernul rus, astăzi poziția oficială a Kremlinului este lipsită de ambiguitate: este necesar ca negocierile să rămână și să continue în formatul “5 +2”. Indiferent de conflictul cu autoritățile de la Kiev, care sunt parte a acestui format. Tiraspolul, pe de altă parte, este interesat de o garanție mai clară din Moscovei. Aceste așteptări au fost întărite mai ales după evenimentele din Crimeea, situația din Donbas și încercarea de a “dezgheța” conflictul din Republica Moldova și Ucraina.

În al treilea rând, deși interesul lor pentru apropierea cu Rusia se păstrează, transnistrenii, spre deosebire de alte formațiuni [quasi-statale] nerecunoscute în spațiul post-sovietic, au slăbit într-o măsură mult mai redusă contactele cu “statul matern” și Europa, aflată în spatele lui. Contactele economice și de uz public (transport auto regulat, vizite la rude și prieteni de pe celălalt mal al Nistrului și din regiunea Odesa), continuă să joace un rol important. Chiar și la “restaurant” și în modul de a oferi “suveniruri” se pot observa o serie de particularități proprii.

A încerca să vă imaginați un restaurant cu specific georgian în Abhazia sau vânzarea în Azerbaidjan de păpuși îmbrăcate în costumul național din Nagorno-Karabah este aproape imposibil.

În Transnistria, temele tradiției moldovenești și ucrainene în acest sens sunt reprezentate cu demnitate, ceea ce nu exclude păstrarea cererii lor de independență și o identitate specială care persistă chiar și în rândul celor ce militează pentru folosirea de către Transnistria a unui scenariu consecutiv și similar celui din Crimeea.

Pot exista mai multe perspective de a evalua situația din Transnistria. Ea poate fi asimilată “unui avanpost al lumii ruse” sau ca o “gaură neagră” pentru banii FR, sau ca “agent al Kremlinului”. Oricum ar fi, este imposibil să facem abstracție de dinamica evenimentelor interne din RMN și populația care trăiește acolo. Deoarece ei – pentru ei, în primul rând – și nu strategi de la Washington sau Moscova vor decide și construi viitorul acelor meleaguri.

Original file (Russian language) published by FP Russia

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new