Cu floarea prieteniei la butonieră

May 30, 2016

Există în sipetul de înțelepciune și umor a românului o vorbă veche care ne zice că ”vecina de lângă casă, niciodată nu te lasă”.

Dincolo de conotațiile hazlii sau chiar dezmățate, lecția este simplă. Pe scurt: atunci când prietenii sunt prea departe la greu, tot pe vecin te bazezi. Pentru o aspirină, un pahar de ulei, un ajutor la necaz, un adăpost în vremuri grele, un telefon la salvare sau la pompieri. Trebuie să fii tâmpit să te cerți cu toți vecinii din bloc în speranța că la nevoie vor veni să te ajute prietenii tăi din orașul de peste ape…

Cu toate acestea, cam asta facem noi cu vecinii noștri. De unguri ne temem că ne vor lua iar Transilvania, de bulgari facem mișto pe motiv de ceafă și de castraveți, dar stăm cu gândul la cadrilater, de sârbi ne temem să nu le crească influența în Banat prin micul trafic de frontieră (sic!), de ucrainieni facem iar mișto că sunt nătăfleți dar râvnim la muierile lor superbe, tot așa cum râvnim să ne luăm înapoi Bucovina de nord și judetele alea de la nord de deltă, de basarabeni ne e teamă că dacă se unesc ei cu noi, poate ne unim și noi cu ei. Iar de ruși, ce să mai zic, ne îngrozește gândul că ne invadează în miez de noapte iar a doua zi trebuie să vorbim rusește și să citim chirilice.

Dar noi suntem prieteni/parteneri cu americanii, nu-i așa? Suntem trendy ! Și cu francezii suntem prieteni, dar nu prea tare, chiar dacă nu ratăm nicio ocazie să ne clamăm drept națiune francofilă. Și cu englezii, dar doar noi cu ei, ei cu noi nu prea. Și cu nemții, însă doar dacă ne facem populari și votăm Merkel, altfel suntem doar rromi. Cu italienii avem frăție de ”gintă latină”, că doar noi le îngrijim bătrânii și le facem curat prin case, și le dăm fete frumoase. Nici cu spaniolii nu stăm rău, mereu le sărim în ajutor să nu li se strice recoltele de căpșuni sau să rămână fără constructori, faianțari și zugravi. Despre elvețieni nu știu căci nici ei nu știu de noi. Despre norvegieni nu vorbim, deoarece aceia ne fură copiii, ca pe vremuri țiganii nomazi. Iar cu olandezii nu facem prieteșug, căci nu ne-au vrut în Schengen.

În concluzie, noi nutrim speranța că la o adică, ăștia toți lasă tot și sar să ne ajute pe noi ?! Între noi și unii oceane, între noi și alții munți înalți și ape repezi sau late, dar tot vin, nu-i așa? Chiar dacă vin mult mai târziu, trebuie să le fim recunoscători că măcar vin cândva, chiar dacă numai la reconstrucție, după război sau calamități, cu capital, cu know-how, cu consultanți, cu experți și manageri pe care trebuie să-i plătim. Noi trebuie să punem doar forța de muncă brută. Că doar așa suntem obișnuiti din negurile istoriei. Să fim boi!

Lucian Popescu

Leave a Reply