Cursa strategică pentru supremația arctică

September 26, 2016

Adina Floroiu

Repoziționări post – Cold War în regiunea Arctică și rolul Consiliului Arctic

O radiografie ”la rece” ce își propune să ajute la o mai bună cunoaștere a zonei Arctice prin prezentarea argumentelor pentru care regiunea se poate încadra pe agenda politicii internaționale în secolul XXI și prin prezentarea modului în care principala sa instituție reprezentativă, Consiliul Arctic, reușește sau nu, să se implice și să se impună ca actor activ în afacerile geopolitice ale Arcticii (Nota red.)   

Lumea de astăzi este într-o continuă transformare, remodelare, repoziționare, cert este că regulile jocului din sistemul internațional devin tot mai complexe, necunoscute, actorii se multiplică și se repoziționează continuu. Aparent pare a fi o nouă cursă, spre „O Nouă Ordine”, indescifrabilă, pe care trebuie să continui a o parcurge  pentru a exista pe arena internațională. Atenția generală a „psihologiei maselor este direcționată asupra marilor focare ale mapamondului.  Asistăm cu fervoare la prăbușirea Europei și a Orientului Mijlociu dar și la ascensiunea Asiei de Est. Ne întrecem în analize cât mai predictibile despre oricare din această parte a globului, încercăm să anticipăm tot timpul următoarea mișcare a liderilor planetei, nu avem voie să ne oprim, trebuie să urmăm mereu nivelul următor al jocului pentru a exista. Reevaluăm trecutul și căutam în istorie tot timpul răspunsuri pentru întrebările actuale,  doar-doar vom reuși astăzi să facem față unui viitor necunoscut și tot mai greu predictibil.

Termenul de geopolitică în accepțiunea sa de proveniență greacă definit literar ca „organizarea politică la scară largă a pământului” și folosit astăzi pentru a sugera rivalitatea statelor competitive și lupta lor pentru controlul strategic asupra unei suprafețe a globului. Totodată se poate preciza că studiul geopoliticii investighează schimbările, aranjamentele politice, mutarea reprezentativă a puterii în lumea modernă prin diviziunea spațiului politic, a administrării resurselor, a oamenilor și a mediului.

            În locul din care se poate merge spre orice direcție, capul Terrei, dar și punctul de intersectare a trei continente: Europa, America de Nord, Asia; marile puteri se află într-o continuă repoziționare, ducând o „luptă în tăcere”, pentru stăpânirea zonei Arcticului.

            Principala competiție strategică în regiune apare în primul rând între cele cinci state riverane Oceanului Arctic: S.U.A (Alaska), Rusia, Canada, Norvegia, Danemarca (Groenlanda). În afară acestora, zona este un punct focal și pentru alte state precum Islanda, Suedia, Finlanda.

Creșterea tacită a importanței regiunii Arcticului se bazează pe trei piloni: economic (exploatarea resurselor naturale); militar (securitate și apărare), teritorial (revendicări teritoriale – delimitarea granițelor între statele arctice, noi rute de tranzit).

  • Economic, privind exploatarea resurselor naturale existente, cercetările estimează că în Oceanul Arctic există 30% din gazul natural nedescoperit în lume, 13% din petrol și 20% din gazul natural lichefiat. În afara acestora depozite importante de cărbune, fier, uraniu, zinc, plumb, nichel, zăcăminte de aur, pescuit sunt preconizate a fi pe fundul mării. Datorită încălzirii globale, 95% din resursele de gaze și 60% din petrol ale Rusiei se află în regiunea Arctică ceea ce face ca marile companii locale rusești Rosneft și Gazprom să fie interesate de protejarea acestora. Deși multe din insulele Arctice ale Rusiei dețin rezerve importante de gaze și petrol, doar în câteva a început explorarea acestora, exemplu Insula Shtokman din Marea Barents sau regiunea Nenets de unde provine 12% petrol și 9% gazul rusesc. Norvegia, deține resurse importante în insula Svalbard.
  • aspectele militare jucate în istoria geopolitică a Arcticului; deși prin  Declarația de la Ottawa este interzisă securizarea militară a Arcticului, încă din perioada Războiului Rece, Arcticul era folosit de către SUA și URSS pentru a-și ascunde submarinele sub ghețari și totodată aceasta reprezenta distanța cea mai redusă pentru posibilitatea lansării rachetelor balistice. În prezent, Rusia a amplasat șase baze militare pe o distanța de  aproximativ 4000 km. Cea mai recentă bază înființată este în Arhipelagul Franz Josej Land(insula Alexandra) în vest alături de Novaya Zemlya. În partea estică sunt amplasate baze în  insulele Wrangel, Cape Shmidt (Chukotka). Alta bază se află pe insula Kotelny în insulele din Noua Siberie și Sredny pe Severnaya Zemlya. Totodată marina nordică a Rusiei, va avea noi spărgătoare de gheață, se construiesc 10 stații radar de apărare anti-aeriană, 10 stații de căutare și salvare, 13 aeroporturi și 16 porturi de adâncime pe întraga sa coastă arctică. Prin acesta măsuri, Rusia își stabilește supremația militară în regiune, investiția sa de bilioane de dolari în infrastructura nordică o clasează drept jucător dominant în Arctic în perioada actuală fapt ce ar putea să îi asigure un câștig uriaș în viitor.  SUA la rândul său, are amplasați interceptori în Alaska, în afara acestora păstrează un personal militar de 27, 000 de persoane plus patrole regulate ale submarinelor nucleare. . Astfel, zona rămâne o bază importantă pentru apărarea contra racehetelor pentru SUA. Celelalte state arctice de coastă Danemarca, Norvegia (au efectuat atât exerciții militare, înființarea unor comandamente speciale și 16, 000 militari majoritatea proveniți din NATO), Canada (baza pe Insula Cornwallis),  sunt angrenate de asemenea în militarizarea zonei.
  • Ultimul aspect dar la fel de important ca și celelalte, factorul teritorial, cuprinde numeroase dispute și conflicte teritoriale. Principala întrebare ce planează în aer atât pentru cei implicați în mod direct dar și pentru cei care urmăresc cu atenție desfășurarea tuturor evenimentelor este: cine va deține hegemonia asupra Arcticii? Neavând un răspuns, astăzi, la această provocare, rămâne de elucidat ce „felie din tort” îi revine fiecărui actor menționat anterior? Cine are dreptul să exploateze resursele din Arctic? Ce nemulțumiri și pretenții teritoriale există în prezent între statele riverane?

Trebuie precizat încă de la începutul acestui demers că frontierele nu sunt clar stabilite și căzute de acord, încă, în Arctic. Totodată  nu există nici un tratat juridic la nivel global care să reglementeze guvernarea Arctii.  Potrivit Council of Foreign Relations, Arcticul este administrat conform legilor și regulilor fiecărui stat arctic constituind subiectul unor acorduri bilaterale, regionale, internaționale. La fel ca toate oceanele planetei, cadrul juridic legal care reglementează activitatea acestora este Convenția ONU pentru Legea Mărilor (1982).

Din cei cinci actori arctici, SUA este singura țara care nu a semnat acest tratat pentru a nu încuraja pretențiile expansioniste ale rivalilor din regiune. În schimb cele opt state arctice au înființat un forum internațional pentru cooperare regională, Consiliul Arctic, ce va fi prezentat mai pe larg în cele ce urmează. Însă, cert este că aceasta nu are putere de reglementare, statele fondatoare îl folosesc pentru a-și comunica activitățile științifice și de cercetare, fiecare stat fiind liber în urmărirea politicii sale în interiorul graniței declarate.

Să ne reamintim că în anul 2007, exploratorul rus, Arthur Chilingarov, plasa simbolic, steagul Rusiei la 4000 de metri adâncime în Oceanul Arctic, aproape de Polul Nord. Reacțiilor vecinilor, evident nu au întârziat să apară.

Tot atunci Rusia a clamat prevederile Convenției ONU pentru Legea Mărilor ce specifică faptul că fiecărui stat îi revine Zonă Economică Exclusivă, 200 mile maritime de explorare și exploatare proprie dar care se poate extinde până la 350 de mile maritime dacă se aduc argumente științifice care să demonstreze că un teritoriu face parte din extinderea propriului platou continental, într-un interval de zece ani de la ratificarea Convenției. Moscova s-a folosit de acest punct și-a depus o cerere la ONU susținând că dorsala muntoasă Lomonosov este o prelungire a Insulelor din Noua Siberie.

 În cazul în care cererea va fi soluționată pozitiv, Rusia și-ar extinde teritoriul până aproape de Polul Nord cu 1, 2 milioane kilometri pătrați. Însă Polul Nord, conform legilor internaționale nu intră sub incidența nici unui stat. Această acțiune a atras nemulțumirea Canadei și a Groenlandei (Danemarca) care au afirmat că dorsala Lomonosov( despre care se preconizează că ar deține cantități uriașe de petrol și gaz) ar fi o prelungire la propriile platouri continentale.

În anul 2002, Danemarca a fixat propriul steag pe insula Hans din Strâmtoarea Nares, punct strategic, de altfel, care ajută la navigarea spre Oceanul Atlantic. Mișcarea a fost contestată de Canada, de fapt cele două state se războiesc de decenii întregi pentru această bucățică de pământ ce le separă dar care se află în apele teritoriale ale ambelor părți.

SUA și Canada nu sunt de acord cu granița maritimă bogată în resurse din Marea Beaufort.

Pasajul Nord-Vest, ce scurtează tranzitul dintre Europa și Asia, de la Atlantic la Pacific, este disputat tot de Canada și SUA În timp ce SUA pretinde că este strâmtoare internațională, Canada dorește ca apele ce străbat pasajul să facă parte din propria suveranitate. Rusia la rândul său dorește ca Ruta de Nord să rivalizeze cu Canalul Suez, în timp ce primul traseu durează 35 de zile pentru a fi străbutut pentru cel de-al doilea sunt necesare 48 de zile.

Consiliul Arctic: rivalități și alianțe între statele-arctice, Membre Permanente ale organizației și statele non-arctice cu statut de „Observator”

Consiliul Arctic (CA) s-a înființat prin semnarea Declarației Ottawa în anul 1996, instituția dobândea mandat pentru rezolvarea celor mai relevante probleme ale regiunii Arctice și ale locuitorilor săi.

Statele semnatare ale Declarației cu statut de Membrii Permanenți sunt: Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Federația Rusă și S.U.A.

În afara acestora, șase organizații reprezintă populațiile indigene din zonă și au statut de Participanți Permanenți, implicându-se activ și oferind consultarea deplină acestora în cadrul Consiliul.

Statutul de Observator în Consiliu, revine statelor non-arctice, organizațiilor inter-guvernamentale, inter-parlamentare, globale, regionale, ONG-urilor contribuind prin angajamentul lor la producerea analizelor sociale, ecologice. Astfel, CA, poate fi definit ca un forum ce se ocupă de evaluări și studii, elaborează politici și oferă coordonare în ceea ce privește protecția mediului și dezvoltarea durabilă. Însă rezultatul acestor analize nu sunt obligatorii, responsabilitatea implementării lor aparține fiecărui stat arctic în parte.

Deciziile în cadrul Consiliului se iau prin consens între cele opt state arctice alături de consultarea și implicarea Membrilor Participanți. Președenția Consiliului se rotește o dată la doi ani între statele arctice.

Statele cu statut de Observator din CA, sunt: Germania, Olanda, Marea Britanie, Polonia din anul 1998, Franța din anul 2000, Spania din anul 2006, China, Japonia, India, Coreea de Sud, Singapore, Italia din anul 2013.

Analiștii geopolitici consideră că pe fondul creșterii tot mai accentuate a importanței regiunii Arcticului, CA îi revine în primul rând responsabilitatea  de  menținere a zonei în pace și stabilitate dar și un rol fundamental în formarea geopolitică a Arcticului. Acesta trebuie să negocieze interesele și  guvernarea  Arcticului, în relațiilor dintre statele suverane, membre permanente și observatori. Dar și că Observatorii din cadrul CA ar putea ocupa în viitor un rol  mai important decât membrii participanți. În ultimii ani cei care au rolul de observatori au fost atrași de dezvoltarea economică a Oceanului Arctic. Cercul arctic a fost folosit ca criteriu geografic pentru statutul de membru CA, iar Oceanul Arctic cu privire la statele de coastă.

Dacă în prima parte a acestui articol, au fost subliniate rivalitățile dintre statele arctice riverane Oceanului Atlantic, rămâne ca acum să înțelegem care este interesul statelor non-arctice cu statut de Observator în cadrul Consiliul Arctic și ce alianțe creează cu statele arctice în vederea obținerii obiectivului propus.

Mulți spun că nu trebuie să fii lângă gheață pentru a fi un jucător bun.  China este atrasă de regiune datorită necesității sale uriașe în ceea ce privește resursele energetice și dependența sa de comerțul maritim. Oficialii chinezi caracterizează țara lor ca fiind apropiată zonei Arctice făcând investiții masive în zonă. Circa 60 mil $ pentru cercetare și 300 mil.$, pentru un vas de spargere a gheții. Totodată China și-a întărit poziția în zonă prin semnarea unui acord de liber schimb cu Islanda și construirea unei ambasade în Reykjavik.

Se pare că cele cinci state asiatice menționate anterior au fost încurajate să acceadă în Consiliul Arctic chiar de SUA care susțin internaționalizarea Arcticului chiar dacă Rusia și Canada nu au fost prea entuziasmate de acest lucru. De altfel Statele Unite dețin în prezent (2015 – 2017) președinția rotativă a acestui organism.

Rusia a susținut  aplicația Japoniei de a deveni observator în CA, însă nu  a manifestat aceeași susținere față de dorința Chinei de accedere. Principalele direcții ale cooperării ruso-japoneze în Arctic includ cercetarea, Pasajul Nordic (pentru a reduce, în cazul Japoniei, dependența de resurse din Orientul Mijlociu și utilizarea rutelor aglomerate prin strâmtoarea Hormuz și Malacca) și gazul natural lichefiat.

După ce au fost incluse în CA cu statutul de Observator, statele non-arctice, asiatice acționează mai departe în vederea stabilirii unor relații cât mai bune cu statele arctice europene, Norvegia, Islanda, Rusia ce au acces la resurse în regiune.

Așadar, competiția pentru zonă Arctică pare că de acum înainte de abia începe să se dezmorțească după ce a fost dată aparent uitării o scurtă perioadă după terminarea Războiului Rece. Însă nimic nu este pierdut, fiecare încearcă cu armele de care dispune să obțină o felie cât mai mare din tort. Timpul încă mai are răbdare în această regiune a lumii însă în momentul în care resursele vor fi epuizate în zonele larg disputate în prezent, Arcticul va recăpăta atenția binemerită. Acțiunile sunt în deplină desfășurare, întrebările numeroase, răspunsurile puține deocamdată, de aceea nu ne rămâne decât să rămânem cu ochii larg deschiși.

Leave a Reply