ARHIVA Power&Politics World

De ce avem nevoie de rachetele PATRIOT

April 22, 2017

Septimiu Pan

Aflându-se în incinta poligonului Smârdan din județul Galați, împreună cu alţi înalți oficiali din cadrul MApN, pentru a asista la desfășurarea unor exerciții militare de arme reunite din cadrul Justice Eagle 17, domnul general Nicolae Ciucă, Şeful Statului Major General (singurul general român care a condus personal o misiune de luptă în teatre de război) a participat la o conferință de presă pe parcursul căreia a anunțat, printre altele, faptul că anul acesta va fi demarată procedura de achiziție a bateriilor de rachete antiaeriene de tip Patriot.

“Programele de înzestrare se integrează într-o concepție integrată de dezvoltare a capabilităților armatei române, specific la sistemul Patriot se știe că s-a reușit achiziția primei escadrile de avioane F 16, ca atare nevoia de aranjare pe nivele și integrat a apărării antiaeriene la nivel național impune de la sine demararea unui astfel de program. Sistemul Patriot se încadrează în sistemul integrat multilevel de apărare antiaeriană a spațiului aerian al României. Sunt în analiză toate opțiunile în dezvoltarea programului, important că va fi demarat în acest an” a declarat Nicolae Ciucă.

La aflarea veştii “opinia publică” a luat atitudine, ca de cele mai multe ori prin gura unor “contestatari de serviciu” ce n-au nicio legătură cu domeniul, de regulă nici stagiul militar satisfăcut, dar se pricep la toate. E firesc să existe discuții când apare un astfel de subiect, având în vedere ce sume uriașe se învârt în lumea achizițiilor militare, dar de aici și până la a afirma că e o cheltuială inutilă, dubioasă chiar, e cale lungă.

La întrebarea “De ce ne trebuie rachete Patriot când România are deja sumedenie de probleme mai grave ?” am să explic imediat de ce cred eu că e o veste bună, iar contestatarii sunt ori necunoscători care își dau cu părerea pe o chestie extrem de greu de priceput dacă n-ai fost parte din ea, ori sunt oportunişti cărora le-a mirosit ”a fasole cu ciolan” de la cazanul armatei.

Dintre toate armele unei armate, apărarea antiaeriană (AA) este cea care depinde cel mai mult de tehnologie. A scoate din luptă un obiect ce zboară cu de două ori viteza sunetului implică calcule uriașe, care în ziua de astăzi au dus la robotizarea procesului, factorul uman fiind total depășit ca timpi de reacție.
De acolo, de la firul ierbii și din umbra plaselor de camuflaj, se poate spune că la acest capitol armata română se află undeva în epoca bronzului, încercând să doboare cu praștia fantome de tip Suhoi T-50, sau deja celebrul F-35 american.

Scurtă inițiere strategică

Apărarea antiaeriană se dispune în cercuri concentrice, începând cu mitralierele amplasate pe acoperișurile clădirilor și terminând cu rachetele AA care pot întâmpina ținta cu zeci de km înainte să atingă obiectivul apărat, aglomerație urbană, nod de cale ferată, platformă industrială, punct strategic, etc. Cercul acoperit de arma cu raza de acţiune cea mai lungă a unui asemenea complex concentric de apărare AA trebuie să fie măcar tangent cu cele amplasate în proximitate, dacă nu chiar parţial suprapus, până când se acoperă întreg teritoriul, astfel încât un posibil atac aerian să nu aibă practic niciun culoar de zbor disponibil. Rog specialiștii să ierte explicația empirică, dar încerc să mă exprim pe înţelesul tuturor.

De asemenea, foarte importante în sistemul de apărare antiaeriană sunt stațiile de radiolocație, sistemele de identificare a țintelor și cele de dirijare a rachetelor la țintă, pentru că degeaba ai arme dacă nu știi când vine inamicul și nici nu le poți îndrepta în timp util în direcția corectă și degeaba știi că vine, dacă nu-ți dai seama despre ce tip de aparat e vorba. Din câte cunosc, stația cea mai “puternică” din dotarea armatei române “bate” undeva la 200 de km în afara granițelor, dar numai pe un anumit sector, adică nu vă imaginați că există suficiente cât să acopere întreg perimetrul. Ce înseamnă 200 de km, ca timp de reacție rămas la dispoziție, mai ales când inamicul dispune de tehnologia “stealth”? Aproape nimic.

Ce dotări avem ?

Militarii români lucrează și se antrenează an de an în poligonul Capul Midia pe o tehnică de pe vremea când abia apăruse legendarul MIG-15 și când avioanele cu motor cu piston încă dominau cerul în războiul din Coreea. În afară de avioanele F16 menţionate de Şeful Statului Major General şi de câteva sisteme integrate mobile, de tunuri şi rachete AA „Oerlikon”, numai bune de scos la defilarea de 1 decembrie, dar cu care nu poţi apăra o ţară, nu am observat alte îmbunătăţiri aduse tehnicii de luptă din sectorul apărării antiaeriene
Dintre cele „istorice” am să enumăr câteva, spre edificare.

Artileria AA:
– Mitralierele ZU-2 (două țevi) și MR-4 (patru țevi) ambele calibrul 14,5 mm, cadență 600 lovituri pe minut, rază de acțiune 1500 m (metri!), în fapt armament terestru adaptat pentru lupta AA prin montarea unui corector de tragere mecanic. Proveniență sovietică, le mai găsiți montate și pe transportoarele blindate din anii ’70;
– Tunul antiaerian de 30 de mm cu două țevi, cadență 600, rază 3000 m, fiecare piesă din baterie acționează individual, nu are sistem automatizat de sincronizare. Anii ’80. Aceasta a fost din punct de vedere tehnologic, cea mai „modernă” piesă de artilerie AA de la noi, până prin anii 2000. S-a încercat o modernizare de „inspiraţie” euro-atlantică, care ar fi dus la reducerea grupei de servanţi de la cinci la trei, dar în momentul în care sub scaunul trăgătorului vibrează un motor de motocoasă în doi timpi, iar pe cele 9 (nouă) plăci de bază ale „calculatorului” ai componente inscripţionate în toate limbile pământului, nu ai cum să reuşeşti;
– Tunul antiaerian de 37 mm Rheinmetall, cu 5 proiectile în casetă, model 1939 (!), captură de război şi o versiune rusească, acelaşi calibru, aflate în serviciu până în anii ‘90!;
– Tunul antiaerian de 57 mm, de provenienţă sovietică, tot de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, încă în serviciu, am convingerea. Bateria de 6 piese este dotată cu servomotoare electrice şi sistem de ochire prin radiolocaţie, ceea ce asigură o tragere sincronizată încă din anii ‘50, aspect ce nu s-a reuşit la noi cu tunul de 30 mm. Pe cele de calibru mai mare nu le mai menţionez, dar îmi aduc aminte că am apucat în serviciu o baterie de 100 mm şi am văzut cu ochii mei servanţii cu sângele ţâşnind pe urechi şi pe gură în urma tragerilor din poligon, pentru că nu se puteau purta căşti de protecţie, toate comenzile făcându-se prin viu grai, iar căştile cu microfon erau un vis.

Rachetele AA:
– Între rachetele autohtone, produse de Electromecanica Ploieşti, modelele A-94 şi A-94M Strela (rachete cu rază scurtă, de mână, la purtător) şi mai noul sistem mobil, blindat, 9K35 Strela-10, denumită sugestiv de NATO „Popândăul”, ocupă un loc aparte, prin numărul de exemplare produs şi universalitatea utilizării lor.

Lansare racheta A 94M Strela

– Rachetele cu rază de acţiune scurtă şi medie S-125 “Neva” şi SA-8 OSA sunt cam cele mai recente achiziţii în materie de apărare antiaeriană, lucru ce s-a întâmplat ultima dată pe la sfârşitul anilor ‘80.
– Rachetele cu rază de acţiune medie şi lungă, SA-6 Kub şi SA-2 Volhoh. Prima versiune a rachetei de 11 metri Volhoh, în două trepte, dintre care una cu combustibil solid, ceea ce face ca pe primii kilometri buni racheta să zboare balistic, exact ca un glonţ, şi să fie inutilizabilă pentru ţintele apropiate, respectiv S 75 Dvina, a fost dezvoltată în 1957. Nu cred că are sens să mai adaug ceva. Deşi există stocuri enorme de astfel de rachete (peste 3000, se pare) şi suficiente mijloace de transport şi lansare, este aproape imposibilă o modernizare a acestora şi o integrare cu sistemul de apărare aliat, aspect valabil, de altfel, pentru majoritatea dotărilor militare enumerate mai sus.

Raza de lovire a rachetei SĂ-2 Volhoh este undeva între 43 km, pentru variantele mai vechi, şi 55 km pentru varianta 2ja23, despre care se spune că am avea-o în dotare. Dar asta în condiţii ideale, în realitate şansa unei explozii în proximitatea ţintei este undeva până în 35 de km, iar complexul de rachete poate angaja simultan o (una) singură ţintă.

Cât despre stațiile de radiolocație, sistemele de identificare a țintelor, cele de dirijare a rachetelor la țintă şi celelalte sisteme electronice ce deservesc bateriile de tunuri şi rachete antiaeriene, am de spus un singur lucru. Când am văzul prima dată interiorul unui astfel de utilaj m-a şocat faptul că toată electronica ce asigură funcţionarea era, este, pe bază de „lămpi”. Da, lămpi, tuburi electronice precum celebrele PL-6 de la televizoarele alb negru, dar mari cam cât un borcan de dulceaţă şi înconjurate de un inel de ferită. Mai are sens să dezvolt? Despre nivelul de radiaţii din preajma lor, mi-e şi teamă să mă gândesc.

Date tehnice despre complexul de rachete antiaeriene „Patriot” care poate angaja simultan mai multe ţinte, inclusiv balistice, adică alte rachete, la peste 70 de km, vă învit să căutaţi singuri, să comparaţi cu ceea ce am încercat să vă pun la dispoziţie şi să răspundeţi singuri la întrebarea de la care a plecat întreaga expunere.

Mă tem însă că, în cel mai pur stil românesc, valul de controverse stârnit în jurul subiectului are mai degrabă legătură cu modul în care urmează să fie făcută achiziţia, decât cu oportunitatea ei și capacitatea tehnică a rachetelor PATRIOT. Mai exact prin aceea că orice achiziţie e rea, dacă nu e făcută având ca intermediar una dintre firmele “agreate” şi când firma e dintre cele ”bune” automat atunci achiziția devine bună, ba chiar necesară. Și mai are legătură în mod cert cu modul deloc transparent în care s-au făcut deja o serie de ”înzestrări”. Umblă vorba prin târg că o firmă, dintre cele de care vă spun, ar fi achiziţionat la prețuri deloc modice niște mitraliere cu sistem optic de stabilizare anti-tangaj. Adică din cele care se montează pe nave. Doar că noi nu avem navele ! Astfel că după un ”repaos” prelungit prin unul din depozitele armatei, au fost montate pe tab-urile militarilor noștri din teatrele de operații ale Alianței. Iar piesele care asigurau tangajul, sudate. Jeez ! Evident, sistemul optic s-a dus naibii, așa că a urmat necesara casare. Dar acestea sunt simple zvonuri pe care nu le putem confirma, nici infirma, pentru că, nu-i aşa, contractul este “secret”. Din respect pentru militarii români care ne reprezintă cu onoare în fața aliaților NATO, astfel de practici ar trebui să înceteze.
Trăiască Armata Romană!