Dilemele EuroMaidanului: Pro-Europa sau Pro-Ucraina?

December 8, 2013

Angela Grămadă
La data de 21 noiembrie 2013 în cadrul ședinței Cabinetului de Miniștri de la Kiev a fost luată decizia de a întrerupe pregătirile pentru semnarea Acordului de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană în cadrul Summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius din perioada 28 – 29 noiembrie 2013. La lucrările acestei reuniuni au luat parte nouă membri ai executivului de la Kiev din 22[1]. Autoritățile de la Kiev nu au oferit prea multe detalii despre argumentele care au stat la baza acestei hotărâri, menționând doar că acest lucru a fost dictat de interesul național al statului. În consecință, cetățenii ucraineni au ieșit în stradă pentru a cere reevaluarea conținutului acestei decizii. Protestele continuă și în prezent, ele fiind însoțite de utilizarea forței de către autorități împotriva protestatarilor, aspect care delegitimează actuala conducere ucraineană în fața propriilor alegători. Manifestațiile pentru susținerea continuării proceselor de apropiere europeană se transformă în proteste împotriva actualei conduceri, pe care cetățenii ucraineni o consideră mult mai periculoasă decât pe cea precedentă. (TSN, Liga, Radio Svoboda, Kyiv Post, Pravda.com.ua, Zerkalo Nedeli)

Înainte de ultimele alegeri parlamentare din Ucraina, care au avut loc la data de 28 octombrie 2012, experții ucraineni făceau previziuni sumbre, fiind fermi convinși că rezultatele acestei campanii electorale nu vor degenera doar în simple proteste ale populației, dar chiar  pot deveni violente. Experții ucraineni au greșit în evaluările lor. Dar foarte puțin. Ceea ce au presupus că se va întâmpla în toamna anului 2012 s-a întâmplat în toamna anului 2013. Nemulțumirea cetățenilor a ”mocnit” în interior, ”stabilitatea” fiind întreținută de promisiunile făcute de actualii lideri de la Kiev de a aduce Ucraina cât mai aproape de Uniunea Europeană. Dezamăgiți de decizia liderilor care le-au promis ”integrarea europeană a Ucrainei”, aceștia au răbufnit în momentul în care inerția trenului european nu a mai putut fi evitată. Locomotiva europeană i-a cuprins pe majoritatea, chiar și pe cei din Estul Ucrainei.
Un final de mandat salvat de embargo și apoi cedat

Victor Ianucovici putea să aibă un intro liniștit în campania electorală pentru următorul mandat de șef al statului. Embargoul introdus de Federația Rusă pentru produsele de origine ucraineană și războiul informațional pe care presa de la Kiev și societatea civilă l-a câștigat în vara acestui an i-ar fi permis acest lucru. În contextul în care actualul președinte scădea constant în preferințele cetățenilor, embargoul l-a salvat. Ceea ce nu a înțeles Victor Ianucovici în vara acestui an este faptul că mijloacele de informare în masă și societatea civilă au acționat unitar nu pentru președinte, dar pentru produsele ucrainene, pentru ucraineni și Ucraina. Ceea ce nu au înțeles rușii a fost faptul că în prezent nu toate bătăliile se câștigă prin utilizarea puterii hard, iar Ucraina nu este Siria.
Principala întrebare pe care și-o pun acum toți cei interesați de evenimentele care au loc la Kiev în aceste momente este următoarea: de ce Viktor Ianukovici a cedat înainte de Summit-ul de la Vilnius? Întrebarea este una legitimă în actualul context. Să fie alegerile prezidențiale care se apropie de vină? Unul dintre scenariile posibile gândite în acest caz ar fi următorul: ”Întindem povestea cu integrarea europeană cât mai aproape de alegerile pentru funcția de șef al statului, mimăm niște negocieri suplimentare pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și astfel actualul președinte își asigură un al doilea mandat. Oricum, textul AA-ului a fost criticat dur de către experții din cadrul societății civile. Să le oferim explicații suplimentare cu accent pe costuri și pierderi, fără a prezenta și avantajele. Nimeni nu poate acuza guvernarea că nu comunică cu cetățenii săi. Dacă alegătorii vor cere explicații, atunci le vor primi în această formă – o analiza mai atentă a textului Acordului de Asociere spune că vor avea de suferit producătorii autohtoni, iar noi, aleșii alegătorilor, nu putem să permitem o asemenea evoluție a lucrurilor. Responsabilitatea și grija față de cetățeni este principala noastră preocupare.[2] Dacă vor trebui să cadă capete, vor cădea din rândul consilierilor sau și mai bine al experților care au evaluat greșit potențialul negativ al procesului de semnare a Acordului de Asociere.” Pe termen scurt un asemenea scenariu ar fi putut să funcționeze. Dar există câteva detalii pe care nu le luasem în calcul și care nu trebuie să fie neglijate.
-         Semnarea Acordului de Asociere nu înseamnă aplicarea imediată a acestuia. Dacă Victor Ianucovici ar fi acceptat scenariul cu numele ”Eu sunt președintele care v-a adus mai aproape de Europa”, procedura de ratificare în Parlamentele statelor membre ale UE l-ar fi ajutat suficient de mult și cel mai probabil s-ar fi întins până în preajma alegerilor pentru funcția de șef al statului sau chiar dincolo de acestea. Deci nu a fost nevoie să pună în aplicare o strategie pe termen scurt – cea de amânare a semnării AA-ului, pentru că tema europeană ar fi rămas prezentă în spațiul public. Nesemnarea ca instrument era inutilă pentru că procesul de ratificare este suficient de complicat încât să ofere suficient spațiu temporal de acțiune. Și degeaba susține acum Victor Ianucovici că va acționa în direcția accelerării proceselor de integrare europeană[3], pentru că nu mai este credibil.
-         Personalitatea președintelui ucrainean, Victor Ianucovici, și doleanțele sale personale[4]. Despre stilul de conducere al actualului președinte ucrainean se spune că este unul autoritar și că majoritatea deciziilor luate de către el au fost direcționate spre întărirea propriei poziții, el fiind comparat în anumite momente chiar cu Alexandr Lukașenko și nu numai. Și-a dorit mult prea mult timp să devină președinte, ca într-un final să nu valorifice la maxim potențialul funcției pe care o deține. A ignora personalitatea acestuia este o greșeală pe care nu și-o permite nimeni în această situație. La două săptămâni de la refuzul său de a semna Acordul de Asociere în presa europeană și ucraineană au început să apară declarații ale unor oficiali europeni care susțin că Victor Ianucovici nu și-a dorit niciodată semnarea acestui document cu UE, dar mai degrabă a acționat în sensul obținerii unui suport financiar din partea Bruxelles-ului. Pentru Ucraina. Cifra ar fi fost de 20 mlrd[5] euro anual, până în anul 2020.  Oficialul european susține că liderul ucrainean nu a adus argumente convingătoare pentru a-și explica și susține demersul. Dar presa externă îl ajută și calculează datoria externă a statului pe care îl conduce.[6] Într-adevăr, datoriile sunt ale Ucrainei, dar ea e condusă de lideri.[7] Câți dintre ei înțeleg de ce are nevoie cetățeanul? Sau ca să reformulez: de ce nu înțeleg care sunt nevoile cetățeanului? Probabil nu se identifică cu acesta.
Dacă vom continua să insistăm asupra elementului financiar, atunci trebuie să acceptăm faptul că cetățenii ucraineni nu și-au delegat liderii să meargă la negocieri cu europenii pentru bani[8] neapărat, deși acesta nu este ultimul aspect important al ecuației ucraineano-europene în acest dialog bilateral[9].
Cetățenii ucraineni își doresc apropierea de Uniunea Europeană pentru a obține instrumentele necesare cu ajutorul cărora ar putea să-și controleze reprezentanții mai eficient. Sancțiunile[10] introduse împotriva unor personaje politice concrete cu trecut suspect ar putea fi un asemenea instrument. Ucraina nu va fi pedepsită[11]. Liderii responsabili de violențe[12], care au permis utilizarea forței[13] împotriva cetățenilor – da! Europenii au lăsat deschisă ușa pentru Ucraina.[14] Așadar, problema se duce în zona intereselor: ale cetățenilor și ale elitei politice. Atunci când acestea nu coincid la Kiev se declanșează automat mecanismul Maidanului – ca o platformă de exprimare a repulsiei sociale față de ignoranța autorităților. De această dată acest mecanism mai are și extensia ”Euro”, ceea ce-l face mai periculos pentru autoritățile care comentează cinic la adresa străzii, spunând că ”nu există motive pentru proteste.”
Chiar și așa rămâne valabilă o altă întrebare: de ce Ianucovici i-a îndemnat pe reprezentanții opoziției să aștepte alegerile prezidențiale? Dacă Azarov[15] cădea acum[16], Ianucovici ar fi putut să iasă mai puțin murdar din această afacere a EuroMaidanului, pentru că ar fi avut pe seama cui să pună toată vina pentru nesemnarea și negocierea defectuasă a Acordului de Asociere și deci și propria decizie de nesemnare a documentului. Ar fi putut să tragă de timp… . Ianucovici ori nu înțelege ce vrea ucraineanul de rând, ori nu înțelege că lupta cu proprii cetățeni este costisitoare și prețul poate fi unul mai mare decât un nou mandat prezidențial. Alegătorul ucrainean este de părere că dacă Timoșenco este vinovată, atunci ea trebuie să plătească pentru aceasta. Dar în același timp, alegătorul ucrainean, ca și UE de altfel, știe că justiția nu trebuie să fie selectivă.
Cum ierarhizează ucrainenii interesele naționale: integritatea teritorială, unitatea națională și integrarea europeană?

Într-un articol publicat acum trei ani[17] despre o posibilă destrămare a Ucrainei menționam faptul că în primul rând Rusia este cea care trebuie să evite declanșarea unui asemenea scenariu. Moscova este prima care ar putea să cadă sub incidența efectului domino. Și la Kiev se vorbește despre destrămarea Ucrainei. Mult mai mult decât le-ar fi util rușilor. De fapt, Concepția de politică externă a Federației Ruse, dar și alte documente strategice menționează în textul lor de prea multe ori ”integritatea teritorială” drept interes național. Deci, ca și în cazul cu starea națiunii ruse când în calitate de președinte al statului menționezi de prea multe ori că ai o problemă cu alcoolul, natalitatea scăzută și mortalitatea înaltă, oferi detalii suficiente despre care îți sunt temerile. În cazul dat, în calitate de lider al Federației Ruse trebuie să eviți pe cât de mult posibil discursurile despre potențiala destrămare a statului vecin. Iar dacă ești Vladimir Putin în niciun caz nu trebuie să mai adaugi ”gaz” pe foc, atunci când nimeni nu ți-l cere și să vorbești despre pogromuri. Este indecent. Discursul lui Putin ar putea să genereze mai multă frustrare la Moscova printre participanții la protestele din decembrie 2011, decât să liniștească Kievul. Până și cea mai modestă cifră, oferită de autoritățile ucrainene, despre numărul de participanți la EuroMaidan o depășește pe cea de pe ”Balotnaya”[18].
Interesele naționale au întotdeauna prioritate. Problema apare atunci când trebuie să fie efectuată ierarhizarea lor și mai ales atunci când este aleasă persoana care le definește și le organizează. Riscul este prea mare. În acest caz vorbim despre spațiul ex-sovietic, unde interesele elitei politice și cele ale cetățenilor încă nu coincid întotdeauna. Liderii de formațiuni politice se confruntă cu dilema: ”Protejăm interesele alegătorilor, acționăm în sensul asigurării nevoilor lor sau folosim instrumentele puterii cu care am fost investiți pentru a ne impune în fața lor, forțându-i să ne accepte din lipsă de alternative?” De fapt pe lipsa de alternative se bazează actuala conducere de la Kiev. Strada arată că vrea actuala guvernare demisă, dar tot strada arată că nici liderii partidelor de opoziție nu sunt credibili. Da, ei sunt acolo, printre ei, printre cetățeni, dar ei par să fie mai degrabă invizibili în ochii protestatarilor, care se organizează singuri. Vedem un Klichko, un Yațeniuk și un Tiagnibok[19] puși pe fapte mari, potențiali parteneri de dialog pentru UE și nu numai. Dar mulțimea trece pe lângă ei, pentru că mulțimea știe care îi sunt nevoile și se poate autodisciplina pentru a evita provocările și intruziunile externe[20]. Oare opoziția de la Kiev le pricepe și ea? Dacă încă nu le-a înțeles, atunci trebuie să facă acest lucru foarte repede, altfel ar putea să fie înlocuiți de personaje noi, lipsite de experiență politică[21], dar care știu de ce și pentru ce a ieșit lumea în stradă.
Eficiența străzii este un produs al unității[22] – o unitate cauzată de un obiectiv comun, cel al înlăturării actualei conduceri de la guvernare, pentru că aceasta a fost mult prea orientată spre atingerea propriilor interese și a ignorat prea mult timp interesele Ucrainei. Protestatarii nu mai vorbesc ca la început la fel de mult despre UE și Acordul de Asociere. Acum se vorbește despre cum se poate salva Ucraina[23] de politicieni corupți și autiști față de interesele naționale, despre reforme și transformare cu sau fără ajutorul Europei. Schimbarea conducerii este obiectivul principal. Iar încercarea eșuată a demiterii ”cabinetului” lui Azarov a contribuit în mod decisiv la unificarea tuturor sloganelor sub unul singur:  ”Pentru Ucraina!” Și ca să-l citez pe Jonh Keery: ”Aceasta este o problemă pe care poporul trebuie să o soluționeze cu liderii săi.”
Rusia – victoria nu a fost victorie

Deși Siria și alte câteva dosare de politică externă fierbinți din anul 2013[24] au arătat că Rusia este pe val, Ucraina a fost cea care a demonstrat cât de limitată este viziunea Moscovei în spațiul ex-sovietic.[25] Ucraina este foarte importantă pentru liderii ruși: din cauza dimensiunii, din cauza modelului său economic, din cauza poziționării geostrategice, etc.. Dar Ucraina mai este importantă și pentru faptul că ucrainenii sunt printre puținii care înțeleg frustrările rușilor[26]. Ca și în aprilie 2009, Moscova a celebrat victoria mult prea repede. Kievul nu este Chișinău, iar strada aici are memoria rezistenței la temeraturi scăzute.[27] Degeaba adună rușii semnături pentru o intervenție armată în statul vecin[28]. Își complică și mai mult situația.
Probabil scenariul este cel din aprilie 2009[29], dar la o scară mult mai mare: de 45 mln. de oameni, care au o problemă cu liderii lor și pe care doresc să o rezolve. Să nu subestimezi niciodată alegătorul. Ești reprezentantul voinței sale politice și nu alesul lui – aceasta e o lecție pe care niciun lider din spațiul ex-sovietic nu a putut să o asimileze până la capăt.

 


 

Leave a Reply