ARHIVA Power&Politics World

Dincolo de «Primăvara arabă»

August 20, 2012

Sharique Naeem – guest-contributor

«Primăvara arabă» continuă să suscite atenția multora, fiecare eveniment fiind analizat îndeaproape de către politicieni, jurnalişti şi intelectuali, atât din Vest cât şi din Est. Evoluţiile care au început cu evenimentele din Tunisia, iar mai târziu au cuprins întreaga regiune, au relevat un potenţial semnificativ pentru schimbare și au zdruncinat construcţia politică a regiunii. Este un moment istoric să fim martori la modul în care masele s-au ridicat să lupte pentru libertate şi pentru eliminarea unor îndelungate dictaturi. În perioada imediat următoare a acestor revoluţii, s-au făcut niște pași spre democraţie. Cu toate acestea, testul de turnesol pentru durabilitatea reformelor democratice se află încă sub semnul unor întrebări. Acum, întrebări-prioritare sunt: noile și fragilele democraţii din aceste țări vor fi capabile să răspundă în mod adecvat, să umple golul de autoritate și să obțină acceptarea din partea maselor populare ?

Este important de remarcat că revoltele au fost iniţiate şi derulate datorită unui număr de ingrediente-cheie identice. Lipsa dreptului de exprimare politică, dictaturi conduse cu o mână de fier, marginalizarea economică și sărăcie absolută, extinderea corupţiei şi exploatării de către clasa conducătoare (element  de sprijin esenţial pentru familia extinsă a dictatorului) şi politicile nepopulare au fost printre motivele care au propulsat masele să se ridice la luptă. Însă noile  guverne “democratice” din Tunisia, Libia şi Egipt se raportează acum numai la o parte din numeroasele motive care au stat la baza debarcării fostelor regimuri și venirea liderilor democrați la putere. Aşteptările pentru o schimbare reală sunt mari, şi pentru orice nou guvern se impune să livreze rezultate rapide pentru mulțumirea mase populare, care sunt mult mai trezite și active politic. În timp ce unele cereri ale protestatarilor au fost abordate, alte cereri importante rămân în suspensie, şi chiar se poate spune că lucrurile s-au înrăutăţit. Îndeplinirea unei părți dintr-o listă, de exemplu, mai multe drepturi de exprimare politică, nu rezolvă alte probleme stringente, cum ar fi de exemplu, problemele economice, care s-au înrăutăţit în ultimul an. Capacitatea noilor democraţii de a guverna eficient, sau lipsa schimbărilor de fond reale, reprezintă testul de turnesol pentru reconstrucţia regiunii politice.

Credibilitatea noilor guvernelor se va eroda rapid, dacă sunt în imposibilitatea de a aborda problemele fundamentale, şi acest lucru poate crea teren fertil pentru acceptarea rapidă a unor modele politice alternative, cum ar fi Califatul, alternativă care pare să fi câştigat spațiu în lumina reflectoarelor. Măsura în care această idee a Califatului câștigă teren în conștiința maselor poate fi observată urmărind știrile din lumea arabă. Un politician de top din conducerea partidului Nahda, în timpul campaniei din Tunisia, a declarat că speră să poată vedea “al VI-lea Califat”, iar la un miting al Frăţiei Musulmane din Egipt, clericul egiptean Safwat Higazi și-a afirmat ambiţia de a contribui la “Marele Califat” care va reuni toată lumea arabă. Mai mult decât atât, la începutul revoltei siriene, liderul de la Damasc, Bashar al-Assad a încercat să obțină sprijin din partea Vestului, prin încadrarea revoltei ca o mișcare de instituire a unui Califat islamic, şi a dat vina pe un grup de origine palestiniană asociat mișcării islamice radicale denumită “Partidul Eliberării”. Deasemenea, putem remarca faptul că în perioada post – primăvara arabă, ţări ca Libia se confruntă cu o serie de voci politice în creştere, care se prezintă ca alternativă și vorbesc de posibilitatea fragmentării naţiunii şi slăbirea autorității guvernului central. Pentru exemplificare, în urmă cu câteva luni, unele cercuri din Estul Libiei au făcut apeluri publice prin care doreau să-și declare independenţa față de guvernul de la Tripoli. Guvernul din Yemen se confruntă la rândul său cu o serie de probleme asemănătoare, şi cu un flux constant de atacuri tribale menit a slăbi credibilitatea guvernului de la Sanaa. Tensiunile recente de la frontieră, în Egipt, şi raidurile aeriene efectuate în peninsula Sinai, sunt pe cale să creeze și mai multe tensiuni. Aceste disensiuni interne, subminează autoritatea guvernamentală centrală, precum şi integritatea statelor naţionale existente.

Cu toate acestea, raportarea din perspectiva istorică a regiunii poate să ne ofere o imagine de ansamblu a sursei acestor tendinţe. Timp de secole, construcția politică care a unificat aceste regiuni a fost Califatul. Odată cu dispariţia Califatului, a urmat fragmentarea regiunii în ceea ce vedem ca organizare actuală. Trecerea de la Califatul tradițional la modelul de state-naţiune nu a fost însă un rezultatul natural al unei lupte a populaţiilor din aceste teritorii. Intervenţia străină, în mod direct şi indirect, împreună cu alţi factori au dus la fracturarea regiunii. Acordul Sykes Pecot din 1916 este un astfel de exemplu. Modelul statului-naţiune a fost o formă de împrumut străină organizării tradiționale, iar dictatorii au avut obligaţia de a menține viabilitatea artificială a acestei construcții politice. O observaţie importantă în acest sens, este, deasemenea, remarcată de către Samuel P. Huntington, în cartea sa “Ciocnirea civilizaţiilor” (1996), în care el afirmă: “Structura de loialitate politică pentru lumea arabă şi musulmană a fost, în general, una opusă celei pe care s-a edificat Occidentul modern. Pentru acesta din urmă, statul – naţiune a fost vârful structurii de loialitate politică”. El explică mai departe,” De-a lungul istoriei Islamului, un grup mic animat de o credinţă mare, tribul şi Ummah, au fost focarele principale de loialitate şi angajament. Şi statul-naţiune a fost mai puţin semnificativ”…”În lumea arabă, statele existente au probleme de legitimitate, deoarece acestea sunt de cea mai mare parte construcții arbitrare, dacă nu chiar capricioase, produse ale imperialismului european”. Prin urmare, astăzi, nu este vorba doar de sustenabilitatea unor guverne democratice, ci deasemenea și de viabilitatea construcţie politice a statelor-naţiune. În scenariile acestor zile vom găsi din nou o intervenţie externă menită a sprijini şi susţine modelul politic al democraţiei, ca un înlocuitor al modelului politic de dictatură, ce a fost înrădăcinat aici vreme de deceni. Dacă noile “democraţii” nu reuşesc să umple vidul politic, şi să abordeze atent nemulţumirile maselor, în regiune este probabil să asistăm la două tendinţe: încurajarea construcțiilor politice pe linii tribale, fragmentate, sau dimpotrivă, un model de unitate transnaţională – un uriaș stat islamic. Şi ambele tendințe neagă în esenţă, unitatea de-a lungul liniei de state-naţiune. Încercând să evaluăm în mod obiectiv diferite ştiri din lumea musulmană vom vedea, de exemplu, că în filmele de propagandă provenind din Siria, se exprimă clar că Islamul este unitatea centrală a revoluţiei. Sau am putea observa cum crește vizibil cererea pentru reinstaurarea legii islamice în perioada post-revoluţie din acele state arabe menționate anterior.

Deasemenea, victoria lui Morsi în Egipt exprimă această dorinţă tot mai mare a oamenilor pentru a vedea un rol mai mare a Islamului în politică. Tendinţa generală este, evident, de implicare tot mai vizibilă a islamului la nivel politic. Înainte de apariţia primăverii arabă (sau «trezirea islamică» aşa cum preferă unii se referă la ea pentru a evita conotațiile occidentale) șansa ca “efectul de domino” din regiune să conducă la apariţia unui stat islamic unitar a fost doar o ipoteză. Însă după toate evenimentele din Orientul Mijlociu această ipoteză a început să capete credibilitate. La fel cum revoltele inițiale au avut un efect de domino imediat şi profund, pornind din Tunisia, şi apoi deplasându-se în Egipt, Libia, Siria şi Yemen, tot așa afirmarea unui concept politic nou, în oricare din aceste locuri menționate, are capacitatea de a se răspândi masiv și repede. Mai ales în cazul în care această construcţie politică, provine din ideologia tradițională a maselor, are o semnificaţie istorică, pare să fie capabilă să dea rezultate imediate pentru soluţionarea unora dintre problemele de bază ale poporului, şi prezintă potenţialul de a rezolva alte probleme regionale în mod unitar. Şi, deşi pot fi aşteptate unele fricțiuni, inerente atunci când statele existente încep să fuzioneze, Marele Califat ar putea fi capabil de a stimula o parte semnificativă din regiune prin canalizarea sprijinul maselor populare, fără a fi nevoie de o serie de războaie regionale. Astăzi, un număr de ţări, inclusiv Tunisia, Egipt şi Pakistan ar putea specula momentul pentru a fi o rampă de lansare a unui potenţial Califat. Unii factori-cheie care ar fi necesari pentru o astfel de conducere sunt: locaţia geo-strategică a ţării, forţa armatei sale, numărul populaţiei, gradul de integrare și relaționare cu ţările învecinate, întrucât o astfel de conducere trebuie să fie capabilă să mobilizeze imediat resursele interne, precum şi suportul regional. Siria, în cazul în care revoluţia va câștiga, poate să preia deasemenea conducerea unei astfel de mutări. Veștile care vin din Siria, dincolo de interpretările jurnaliștilor occidentali, arată un element unic al revoluţiei şi anume rolul central al Islamului, ca forţă de conducere şi obiectiv de viitor,  aspect evident de la lozinci, titluri de demonstraţii, discursurile liderilor opoziției sau chiar a soldaţilor dezertori. În plus, faptul că alte revoluţii regionale care în prezent se definesc a fi democraţii, nu au reușit nici o schimbare reală a problemelor de fond, altele decât dobândirea de mai multe drepturi de expresie politică şi de vot, pot fi un semnal de atenționare. Drepturile dobândite sunt limitate, lucru de altfel evident la Cairo, unde protestatarii continuă să-și strige nemulțumirile, în Libia unde se încearcă interzicerea partidelor pe bază de religie, în timp ce inflaţia şi creşterea preţurilor lovesc în plin Tunisia. Acest lucru poate servi şi ca o lecţie pentru cei care sunt vârful de lance al revoluţiei din Siria, de a nu opta în final pentru democraţie în mod inutil. Pare însă să devină destul de clar că dincolo de «primăvara arabă», avem de a face cu o ‘trezire islamică’, ce ar putea foarte bine să se materializeze în revenirea la un model de politică care demult a unificat regiunea pentru secole, anume Califatul islamic.

Sharique Naeem este licențiat în inginerie – Facultatea de Telecomunicații a Universității Central Punjab din Pakistan, și student al Universității Naționale de Limbi Moderne din Lahore. Din 2010, Naeem este jurnalist- freelance pentru o serie de publicații din Orientul Mijlociu și spațiul CSI.