Discrepanțe între monarhie și actualitate, istorie și prezent. Legitimitatea politică, ce e și nu e.

August 14, 2015

Adrian Sereș

Îi aud pe mulți cum juxtapun (ei !) monarhia constituțională sistemului de guvernământ ubber-legitim pentru România. De fapt, monarhia este deja legitimă, spun unii. Însușirea acestei legitimități politice comportă o serie de etape procedurale, tehnice și sistemice, pentru ca ea să se contopească cu voința suverană a unei națiuni.

Pentru a evita alte greșeli de înțelegere a noțiunii, voi explica formula: “legitimitate politică”.

Încep cu o explicație etimologică. Noțiunea de „legitimitate” rezidă din latinescul „legitimus” care înseamnă „conform cu legea”, “potrivit legii”.

Prin urmare, legitimitatea politică reprezintă un principiu conform căruia un anume sistem de guvernare, o putere politică se exercită în baza unui drept conferit de cetăţeni guvernanţilor, în urma unei convenții legiferate. Printr-o asemenea convenție populară, cetăţenii recunosc dreptul de guvernare al unei puteri politice. Deci, legitimitatea ca fenomen social se află într-un raport nemijlocit cu actul întemeierii acestei puteri, cu învestirea sa, cu atributele autorităţii, dar şi cu capacitatea de a servi progresului politic şi social al societăţii.

În altă ordine de idei, legitimitatea reflectă felul în care o națiune defineşte legalitatea unei guvernări, precum şi dreptul sau autoritatea acesteia de a exersa conducerea. Legitimitatea, ca factor transformator, modifică paradigma puterii, dându-i capacitatea de a uzita autoritatea. Deopotrivă, legitimitatea reflectă și efortul puterii de a mobiliza resurse de diverse facturi care să-i confere o exercitare acceptată la scara întregii societăţi. Cu cât este mai larg agreată şi susţinută de agenţii politici cheie, cu atât legitimitatea unei puteri este mai mare, mai vizibilă.

Spre apusul Evului Mediu apar o serie de întrebări  dacă autoritatea sau puterea Coroanei este limitată sau nelimitată.

Bineînțeles, răspunsul la această întrebare se pliază cu doctrina potrivit căreia Dumnezeu încredințase şi oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi (numite naturale sau originare), iar încălcarea lor de către putere este pedepsibilă. În acest context, iluminismul francez a jucat un rol modificator în planul gândirii filosofico-politice a puterii și cetățeanului.

Autoritatea are, desigur, o serie de drepturi (de decizie, de a stăpâni şi guverna), dar ea trebuie privită și gestionată ca fiind limitată. Ca paranteză, chestiunea intrigantă pe care se centrează dinamica politicii moderne privește raportul dintre legitimitatea puterii sau a autorităţii cu legitimitatea justificării conducerii. Cine şi în ce situaţii este îndreptăţit să exercite puterea? Probabil că depinde și epoca la care ne referim și în care ne vom himeriza tema.

Să privim la următoarele două devize latine:

“Omnis potestas a Deo” – adică toată puterea provine de la Dumnezeu. 

“Omnis potestas a populo” – adică toată puterea vine de la popor.

Dacă legitimizarea puterii se face sub imperiul jurisdicției și discreționarismului Divin, atunci vorbim de absolutism, de obicei, monarhic. Dacă înjumătățim ecuația, vorbim de monarhie constituțională. Dar dacă ne raportăm cu strictețe la principiile convenite prin sufragiul laic, atunci avem în fața noastră o democrație embrionară.

Cugetările despre legitimitatea politică, din perspectiva filosofiei şi sociologiei politice încep să se recontureze în decursul secolelor XVII-XVIII, când teoriile jus-naturaliste şi cele Rousseau-iste (contractualismul) au făcut din logica majorităţii o sursă suficientă de legitimare a reprezentării puterii/autorității politice. Vorbim despre reprezentarea proporţională, tipică democratismului modern, ca expresie a voinţei generale, a suveranităţii naționale. Proporționalitatea presupune ca  minoritatea să se supună voinţei majorităţii, deoarece ea recunoaşte voinţa generală, chiar dacă rezultatul alegerilor este contrar conţinutului propriului vot individual. Prin urmare, naţiunea devine principiu al legitimării politice. 

 

Ieșind din zona explicațiilor de ordin politologic, vreau să punctez câteva lucruri, zic eu, esențiale cu privire la abisul care se cască între comportamentul prezent al Casei Regale a României și accepțiunea publică a legitimității monarhiei în România modernă și democratică.

Vreme de aproape un secol, glorioasa noastră achiziție politică, Casa de Hohenzollern, a beneficiat de toată prețuirea posibilă a românilor. Profunda admirație se datorează, în primă instanță, ingeniozității lui Carol I asupra sectoarelor de educație, instituții, democratizare și constituționalitate.

Bravura lui Carol I face deliciul oricărui capitol decis să istorisească prin exemple aceasta calitate neîndoită a acestui prim monarh străin.

În 1878, când țariștii s-au apropiat periculos de mult de București, amenințând cu dezarmarea oastei române, Carol I a avut încredere de sine și viziune clară, demonstrând calități de lider incontestabil, conducându-și țara prin focurile a două războaie devastatoare, în urma cărora a ieșit învingător câștigând teritorii și subiecți. Leadership-ul Carolingian și-a găsit continuitatea prin dârzenia lui Ferdinand.

De această dată, la 1917, România se afla în pragul colapsului militar. Presa vremii vuia de la un capăt la altul al Europei că România a fost înfrântă. Însă Ferdinand nu s-a dat bătut, preferând să lupte până la ultima picătură de sânge românesc. A refuzat gândul înfrântului, deopotrivă, refuzând să-și părăsească poporul la anaghie.

Ascensiunea prometeică a lui Carol al II-lea a adus numeroase prejudicii țării noastre. Pentru că, după ce și-a înscris în istorie Domnia ca fiind cel mai corupt sistem politic din interbelicul românesc, a purces la cedarea unui sfert din teritoriul țării fără să curgă nici măcar o picătură de sânge.

Alături de unii istorici, cred și eu că dacă Carol al II-lea ar fi început un război de protejare a Basarabiei, imaginea și prestigiul Casei de Hohenzollern ar fi fost neviciate. Cu riscul ca România să se afle mai repede sub ocupația Rușilor, chiar până în 1945, imaginea bună a regalității românești ar fi fost păstrată. Ca rege e mai bine să dai dovadă de curaj decât să-ți negociezi lașitatea. În fine, Carol al II-lea, anticipându-l parcă pe fiu, a ales să părăsească România luând cu acesta 10 vagoane ticsite cu averile agonisite în deceniul cât s-a aflat cu coroana pe frunte. Ultima șansă de reabilitare a Casei Regale a României a stat în mâinile augustului Mihai I. La momentul propice acesta ar fi putut ordona declanșarea unui război de gherilă cu sovieticii. Dacă ar fi existat un asemenea ordin precis ar fi fost urmat de popor.

Atunci, încă, cetățeanul român era familiarizat cu patriotismul și sacrificiul de sine pentru salvgardarea națiunii. Curajul nu i-a fost prieten în acele clipe de cotitură istorică pentru neamul nostru. Avea opțiunea de a deveni un erou, un conducător legendar, un mândru exemplar al tagmei domnitorul români antici: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș etc. Însă, la fel ca tatăl său, a ales să părăsească România.

Deși s-a temut de presiunea sovieticilor, nimeni nu i-a pus țeava pistolului la cap. El nu a fost o victimă a istoriei, ci a ales să fie recunoscut de istorie ca o victimă politică.

Odată cu el s-a dus de râpă orice șansă de remediere a prestigiul de odinioară a Casei de Hohenzollern. Iar acum, cu atât mai mult, spulberarea lui Nicolae de la linia de succesiune la Coroană, a încheiat (aprioric) ireversibil un capitol idealist pentru națiunea română.

Cât de dezamăgitor este să ai un ideal, să-l știi înfăptuibil, dar să-i anticipezi sfârșitul înainte să înceapă. Privind istoria monarhiei românești, uneori obiectiv, dar de cele mai multe ori subiectiv, cum putem promova adevărul că monarhia constituțională e legitimă pentru vremurile politicii noastre? În ce constă această legitimitate atât de certă pentru unii? Eu zic că ea (legitimitatea) va rămâne pentru totdeauna în rândul “Marilor Presupuneri ale Politicii Românești.”

2 responses to “Discrepanțe între monarhie și actualitate, istorie și prezent. Legitimitatea politică, ce e și nu e.”

  1. Dan Dobre says:

    Plagiat!!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new