Drumul spre Europa (neoficial si romantat)

April 4, 2017

Unul dintre pietroaiele atârnate de gâtul Românie, în drumul ei de integrare Euro-Atlantică, a fost cerşetoria. Cerşetorii, mai mult decât politicienii corupţi (că de ăia le-a convenit, i-au încurajat şi mituit să vândă ieftin), au provocat dezgustul europenilor şi au întârziat (împreună cu mineriadele şi alte năzbâtii întâmplate pe acilea), zic eu, cu vreo zece ani aderarea la UE.
Cerşetoria, ca profesie, e la fel de veche că prostituţia. Iniţial marginalul, infirmul, bolnavul psihic, era ucis. Cu foamea-n gât şi smilodonul la cur, n-aveau timp de manierisme. Dacă păţeai ceva, în cel mai bun caz te lăsau să te halească alţii, dacă nu cumva arătai prea fraged şi împănat, să te iroseşti. Mai târziu pe scara evoluţiei, erai izolat, îţi găseai colţul tău într-o margine a aşezării şi comunitatea îi dădea câte ceva, să nu crăpi. Apoi societatea s-a dezvoltat, au apărut aglomerările urbane, oamenii nu s-au mai cunoscut fiecare cu fiecare, empatia a fost înlocuită cu îndoiala iar cerşetorul a ajuns pe cont propriu şi s-a organizat. Aşa a apărut cerşetoria ca meserie, pentru că, dacă n-ai un picior, nu înseamnă că eşti şi tâmpit, de multe ori e viceversa, să supravieţuieşti fără un membru implică să compensezi cu ceva mai mult creier. Aşa că lideri şi organizatori s-au găsit imediat. La ţară, în comunităţile mai apropiate de organizarea tribală, nu există cerşetorie, numai la oraş. La ţară cerşesc doar voiajorii profesionişti, cei locali sunt cunoscuţi şi întreţinuţi de societate, mai mult sau mai puţin, dar fără să cerşească în adevăratul sens al cuvântului. Între timp au intervenit asistenţa socială, ong-urile, există locuri de dormit, de mâncat, de primit o cârpă de îmbrăcat, pentru fiecare. La oraş nu mai cerşesc „pe bune” decât bolnavii psihic care încă nu şi-au pierdut complet instinctul de conservare şi abilităţile de comunicare şi câteva excepţii rarisime, întregi la minte, dar care refuză înregimentarea (sclavia, de fapt) sau mai au o brumă de principii. Sunt singurii care mai acceptă şi se bucură sincer când primesc ceva de mâncare. Îşi iau mâncarea şi dispar din peisaj pe ziua aia, pentru că le ajunge. Restul, cei care cerşesc de dimineaţa până seara, sunt profesionişti, fără excepţie, şi în mod constant, în anumite momente ale zilei au mai mulţi bani în buzunar decât aveţi dvs., donatorii.
Cea mai calificată formă de cerşetorie profesionistă este cea în care se folosesc copii şi legat de asta, aş vrea să povestesc o întâmplare.
Prin 2004, Baroneasa Emma Nicholson, fată bătrână, dar delicată ea, aşa, sensibilă la problematica adopţiilor (de fapt, vânzării de copii) din România, a strâns de coaie autorităţile române, condiţionând semnarea tratatului de aderare de apariţia unei Legi a Copilului, care să reglementeze abuzurile, inclusiv trimiterea acestora la cerşit, să mănâncă şi gura noastră. Politicienii româneşti, bătuţi în cap cum îi ştim şi unii dintre ei chiar implicaţi în chestiune, să ne reamintim, au copiat prost modelul canadian şi au fătat legea nr. 272/2004, născută handicapată, incoerentă, fără norme de aplicare nici până în ziua de astăzi, un avorton legislativ numai bun de pus la cerşit mila Europei. Din 2004 până în 2007 legea a zăcut palangă, nici măcar o singură constatare nu s-a făcut la infracţiunile prevăzute. Până când, înaintea unei conferinţe de preaderare, un fandosit de prin UE, al şaptelea secretar al baronesei, ăla responsabil cu ridicarea lenjeriei intime de la curăţătorie, s-a răţoit la Ministrul de Externe român, cerând imperativ să i se prezinte şi rezultate. Imediat a început agitaţia, că la noi, la maneliştii Europei, disperarea când îmi vine rup cămaşa după mine. Presiunea fandositului s-a diseminat mai întâi politic, apoi ierarhic, evident în jos, din mână în mână până în fund la taxatoare. Măgăreaţa a picat în cele din urmă pe unul dintre Serviciile de Investigaţii Criminale din Capitală, structuri nou înfiinţate ce urmau să inverseze normele sovietice de investigare, pornind de la autor către faptă şi nu de la faptă către autor. În paranteză fie spus, singura idee strălucită în materie de politică penală din ultimii 25 de ani, care ulterior s-a dovedit a fi un succes şi pe care acum, normal, unii care vin pe o situaţie operativă redusă exponenţial la infracţiunile aflate în competenţa acestor servicii, vor să o desfiinţeze.
Dar să revin la întâmplare. Şedinţă mare la nivel înalt, fir a păr, politicieni, procuratura, poliţia, toţi cu vată-n nas şi pantofi de lac, ca la mort, solemni. Se discută problema, se analizează, se ciupeşte secretară de stat pe sub masă, „- Taci, făi, Doino, că eşti proastă… – Stai, şefu’, că mi-ai rupt dresul şi n-am chiloţi pe mine!”, după tipic. Tot după tipic, miliţienii din capul Ministerului de Interne se duc ca ospătarii, cu şervetul pe mână, şi când se simt căutaţi cu privirea în sală, se ridică în poziţie de drepţi şi „zice”:
- Ce doreşte domnii?
Pe scurt, domnii dorea dosar penal pe legea nr. 272/2004, da’ urgent, urgent, că e belită, baroneasa, ţărişoară, nu intrăm în UE dacă n-avem acaretu’ ăsta, să-l dăm de exemplu. Zis şi făcut:
- Vine băiatu’… Apoi prin staţie, către şeful IGPR: – Mitică, mai bagă două la gheaţă, că ăştia se întinde. Recepţie.
La nivelul cel mai de jos, dom’ Colonelu’, cheamă la raport pe Dorel şi Costel, unul cu experienţa şi altul cu avântul şi abnegaţia:
- Costele, Dorele, de voi depinde soarta ţărişoarii, face-ţi ce-o-ţi face, dar în trei luni vreau dosarul, cu finalizare. Vă dau tot ce vreţi voi, drone, lasere, sateliţi, un pluton de panarame şi trei cazane de ciorbă de burtă, numai rezolvaţi, că de nu, s-a terminat cu civilia, ne mută ăştia la ordine publică şi vouă vă dă şi câine.
Uite aşa, într-o zi de vară, au plecat cei doi la luptă, să salveze România, cu mâinile în buzunare, agale, până la prima intersecţie mai răsărită din cartier. După ce au stat ei la gineală preţ de un cornet de floare, prăjite, cu sare, Dorel, ca mai mic în grad, dar mai bătrân în rele, zice:
- Ia uite acilea viitorul luminos, Costele.
Şi dă-i luni bune de documentare, supraveghere operativă, filmări conspirate, acte procedurale întocmite pe sesizare din oficiu, audieri de martori, toc tacâmul necesar până când dosarul începe să prindă contur.
În speţă, patru-cinci cetăţeni rromi, de etnie ţigănească, cu şapte, opt, zece puradei, câţi reuşeau să adune, toţi cu reşedinţa în nişte cartoane înjghebate sub o ţeavă de termoficare, pe un teren viran ocupat abuziv. Cerşeala după program, ca la „servici”. Deşteptarea la şase, încărcat puradeii şi pirandele într-un hârb cu numere străine expirate de doi ani, transport gratuit la locul de muncă. Pe urmă, pe maţul gol, ca să aibă tragere de inimă, puradeii la prestat, la semafoare. Ăia mai mărişori, înţărcaţi, pe picioarele lor, ai de ţaţă în braţe la câte o pirandă, care nici nu ştia bine cum îl cheamă, că nu era al ei, era luat cu împrumut de la o vecină. Dintre copilaşi, parte cu acte pe ei, parte cumpăraţi de pe la neamurile de la ţară, parte închiriaţi cu ziua sau ciordiţi de la alte grupări. Magraonul, şeful de operaţiuni cum s-ar zice, supraveghează bunul mers al trebii şi împiedică pătrunderea concurenţei în teritoriu. Periodic, trimite piranda mai de încredere să strângă parnosul, ca să nu vină garda să-i lase mofluji. Cu primii bani bagă sub nas nişte salam cu pâine şi o jumate de ţuică, doar el, puradeii şi pirandele se descurcă din ce primesc de haleală de la şoferi, iar restul îi sparge la „betcafeul’’ din intersecţie.
Costel şi Dorel organizează şi câteva razii cu oameni în uniformă, ca să stabilească exact ce sume se strâng zilnic. De fiecare dată, sume între o sută de mii şi un milion, în banii de atunci, ascunşi în chiloţi, de fiecare cap de ţigănuş săltat cu duba. Cam trei-patru milioane la o tură şi cum banii se strâng de cinci-şase ori pe zi, rezultă un gheşeft de circa douăzeci de milioane de lei pe zi, cinci sute – şase sute de milioane de lei pe lună, „mânca-ţi-aş”. Ca de obicei, la fiecare razie, circ şi panaramă în faţa prăvăliei, cu fuste în cap şi concurs de aruncatul puradelului peste gardul instituţiei.
De banii ăştia ar fi putut liniştiţi să-şi închirieze apartament de lux şi să mănânce toată şatra la McDonalds, dar când te-ai născut sub cerul liber şi te doare-n lună de puradel dacă-l calcă betoniera, că-ţi face piranda altul urgent, său nu-i al tău, preferi să stai în cutii de televizoare, că tot e vară.
La final, persoanele fiind identificate, faptele fiind conturate, dovedite, încadrate juridic corespunzător, pe legea specială rezultată în urma orgasmului intelectual al baronesei raportor pentru România, se face ultima razie la locul de” domiciliu”, cu mandat de percheziţie dat pe numărul cadastral, între stâlpii de iluminat public x şi y. Se ascunde toată şatra, care la beci, pe arest preventiv, care la casa de copii, care prin spital, dacă s-a constatat că n-are decât SIDA. Sau TBC. Sau hepatita C. Chestii d-astea, bune de dus acasă la nevastă şi copil, nu zic de râie şi păduchi, că alea sunt parfum.
Toată lumea excitată de bucuria victoriei, dosarul ajunge pe masa cui trebuie, se copiază cele cinci sute de file de acte procedurale întocmite de Costel şi Dorel, se dă la legat şi se închide frumos în coperţi imitaţie de piele. Cineva semnează sobru un raport-sinteza, tradus în engleză şi editat pe hârtie ministerială cu filigran (în realitate întocmit de Ginuţa de la secretariat, într-o noapte când a plâns că o ameninţă bărbatul că dacă îl mai minte că e la muncă şi nu vine urgent acasă, divorţează) şi se închide şi ăsta într-o mapă cu margini aurii iar împreună cu copia dosarului, pleacă de urgentă către Bruxeles, prin curier diplomatic.
Evident, în zilele următoare instanţa pune în libertate toţi participanţii, pentru lipsa pericolului social al infracţiunilor comise, nu se dispune nicio decădere din drepturile părinteşti, aceasta fiind o procedură aproape imposibilă pe legislaţia din acel moment, toţii copii sunt scoşi din internate după ce abia apucaseră să facă o baie, să schimbe zdrenţele cu haine curate şi să vadă pentru prima oară cum se ţine lingura în mână şi cum se doarme într-un pat, iar toate reintră încet, încet, pe vechiul făgaş.
Într-o seară de toamnă, la mii de km distanţă, în biroul său învăluit în penumbre calde, baroneasa Nicholson catadicseşte să primească pe Ministrul de Externe care aştepta deja de 40 de minute în anticameră. Nu se ridică de la birou, nu-l invită să se aşeze, nici măcar nu-l priveşte. Secretarul îi înmânează mapa şi dosarul cu pricina şi îi explică pe scurt despre ce e vorba. Baroneasa citeşte în diagonală câteva file din raport, apoi îl aruncă plictisită pe birou. În sfârşit, priveşte peste ochelari la cel din faţa ei:
- Sit down, Mr. Minister, sit down.
Ministrul se aşează timid, pe juma’ de cur.
- Well? Continuă baroneasa sever.
Ministru, din ce în ce mai intimidat, bânguie în romgleza:
- E vorba de…” children law”, ne-aţi cerut un dosar exemplificativ. Uitaţi, Dorel i-a întocmit „criminal file” lui Feraru Parpanghel din Tecuci…
Secretarul traduce încurcat.
- Tecuci? Wtf its this, Tecuci? Izbucneşte baroneasa.
Ministrul prinde din zbor şi încearcă să înfiripe un dialog direct:
- Ştiţi, Tecuci, România…” children law”…
- Aaa, Romania… Budapest îs a beautiful city, vine replică imediat, după care baroneasa deschide la întâmplare dosarul şi silabiseşte dintr-un proces verbat de control corporal:
- Dow… rel…
Filează dosarul cu degetul mare şi impresionată de numărul de file şi adăugă:
- Well, good boy Dowrel. Dear Minister, I have to approve your request. Welcome to the big European family. Congratulations.
Rezemat de tejgheaua secretariatului, Costel îi face ochi dulci Ginuţei, care are ochii roşii de plâns, i-a fugit bărbatul de câteva săptămâni, cu cea mai bună prietenă a ei. Dorel bagă capul în peisaj, deschizând uşa pe jumătate:
- Hai, bă, că mi-e foame, lăsa vrăjeala. Dai şi tu o Fanta cu covrigei, măcar, că uite, am intrat în Europa?

Septimiu Pan

Leave a Reply