ARHIVA Power&Politics World

Europa, Quo Vadis?

September 18, 2015

“Există un miros al fricii.” (Ernest Hemingway)

    Ceea ce se întâmplă în Europa a reușit să trezească în sânul multor popoare sentimentul naționalist, bineînțeles, dus la extreme de către cei mai puțin școliți într-ale mersului și lecțiilor istoriei. Valurile propagandei anti-UE, anti-Merkel, anti-islam, anti-refugiați, anti-umanitarism, scaldă zi-lumină mințile celor avizi de senzațional, scandal, ură și protest. Cert este faptul că Europa se află la ora marelui examen istoric. În zile ca acestea, un proiect filosofic cu valențele militare, politice, culturale și economice, redactat de penița intelectualilor interbelici, și devenit realitate în perioada Războiului Rece, este din greu încercat, clătinat, scuturat și dojenit. Uniunea Europeană de data aceasta este singură în vâltoarea refugiaților. Solidaritatea între parteneri ca pavăză a durabilității UE de-a lungul istoriei s-a năruit. Cel puțin asta ne fac să credem guverne precum cel de la Budapesta, Varșovia, Praga și Bratislava.

Cu atât mai mult, Ungaria procedează total incorect politic față de vecinii săi, ridicând garduri și înmulțind forțele de ordine în regim de stare de urgență națională. Gardul dintre Ungaria și România nu are doar scopul de a descuraja refugiații arabi. Este totodată un gest diplomatic reactiv față de țara noastră. Ungaria niciodată nu a respectat principiul bunei vecinătăți, parte a dreptului internațional, în raport cu România. Perioada post-comunistă poate să ateste toate episoadele în care Budapesta s-a comportat nepotrivit, direct sau indirect, cu Bucureștiul. Gardul respectiv instituie o despărțire pe termen lung de comunitarismul cu România. Budapesta lui Orban a început cu brutalitate să calce cu bocancul peste aquis-ul comunitar. Din perioada consolidării relațiilor bilaterale cu Rusia pe palierul energetic, Orban și-a întors privirea de la Bruxelles, proliferând un discurs refractar UE și asemănător cu cel din perioada Ungariei lui Janos Kadar. Nu pot trece cu vederea un asemenea comportament politic, fiindcă un astfel de gard comportă o valoare simbolică care va înteți răfuiala de factură naționalistă de pe teritoriul celor două țări. Nu pot crede că acest gard are rol de oprire fizică a refugiaților, în condițiile în care la granița cu Serbia un demers similar nu le-a prea reușit maghiarilor. Pentru un stat european, membru al spațiului Schengen, nu cred că asta era soluția optimă și cea înțeleaptă. În această chestiune rămân la ideea că un astfel de gest (gardul) între două statele al UE nu va face decât să pună paie pe foc. Și nu cred că în acest context istoric, când securitatea Europeană este periclitată din toate direcțiile, o asemenea decizie să reprezinte o soluție europenistă. Victor Orban șochează până la lipsa de reacție Ungaria, Grupul de la Vișegrad și mulți alți lideri de opinie din Europa, cu teribilismul său caracteristic.

Recunosc că sunt un adept al ciclicității istoriei și nu cred că în planul relațiilor internaționale actele politice sunt ireversibile. Există un mimetism economic și ideologic care devine vizibil la un interval de câteva decade distanță. În data de 5 Martie, 1946, la nouă luni distanță de eșecul de a fi reales premier al Marii Britanii, Winston Churchill ajuns la un colegiu din Fulton, statul Missouri, alături de președintele SUA, Harry S. Truman, rostește un faimos discurs profețind Cortina de Fier din Europa. Profeția lui W. Churchill era următoarea:“De la Stettin din Marea Baltică până la Triste în Adriatică, o cortină de fier s-a lăsat de-a lungul Europei.” Reacția unanimă și neclintită a statelor de la Vișegrad în chestiunea refugiaților sirieni, yemeniți, eritreeni, sudanezi, afgani și irakieni, ridică multe semne de întrebare dacă Uniunea Europeană mai are ce căuta în destinul Europei secolului al XXI-lea. Filosofia Vișegrad-ului a reușit pe undeva să readucă în planul dezbaterii internaționale o viitoare cortină care să separe Vestul de Est. În condițiile unui clivaj cum mai putem vorbi de unitate, de UE? Uniunea Europeană nu poate funcționa sub magisteriul “bisericuțelor”, adică a unor grupări de state care să se certe una cu alta. Pur și simplu, clivajul nu face parte din matricea funcționării construcției europene.

Pe de altă parte nici acțiunile de fond al UE nu sunt tocmai corecte. Egalitatea între state rămâne în continuare o intrigă între Est și Vest. Distribuția puterii între statele europene, concurența neloială, relativa transparență a deciziei, impunerea subsidiarității, concesiile de ordin economic și juridic încep să zdrăngăne statu-quo-ul geopolitic european. Supremația occidentului prin căpușarea industriilor naționale estice este doar una dintre meschinăriile Bruxelles-ului. Determinarea statelor de a se credita instituțiilor financiare internaționale a generat în rândul esticilor părerea că ieșirea din blocul sovietic i-a aruncat în brațele unui bloc european, cu aceleași pretenții, obligații și compromisuri. Evenimentele dintre Rusia și Ucraina, GREXIT-ul elen de acum câteva luni, iar acum criza umanitară a refugiaților, au suprasolicitat sinergia și co-decizia dintre europeni. Statele trebuie să se facă, să dreagă, să accepte, să ratifice, să cotizeze, să…, să…, să…, dar nimic în schimb. Pe lângă acest aspect, unele guverne își pun următoarea întrebare: ”Dacă ne-am armonizat legile interne cu cele internaționale, cum de s-a ajuns ca interesul național să fie privatizat de Berlin, Paris ori Bruxelles? Cine mai suntem noi pentru popor dacă nu dăm dovadă de suveranitate? Până unde trebuie să ajungem că UE să ne considere europeni?”

Din momentul în care Angela Merkel a început să dicteze cotele de refugiați pentru fiecare țară, mulți politicieni și intelectuali estici și-au amintit de “petecul de hârtie” al aceluiași Winston Churchill pe care a împărțit discreționar teritorialitatea multor țări, precum și a României. Reacțiile negative se țin în lanț de-atunci. Demantelarea treptată a Uniunii Europene a început deja, iar o mare parte din vină îi revine Germaniei. Angela Merkel s-a obișnuit cu ideea că în calitate de cancelar ea poate manevra și instrumenta orice decizie cu caracter regional pe continent. Totuși există o diferență între Fuhrer și Cancelar.

Revenind la gardul respectiv, Ungaria prin acest comportament denunță garanția pe care UE și NATO o oferă în materie de securitate. Se ajunge treptat la ideea că există o graniță rigidă între teoria și practica politicilor de securitate ale UE, astfel că guvernele vor reacționa prin reorganizarea armatelor naționale, prin augmentarea structurilor de securitate a frontierelor, iar problema armamentului va redeveni o problemă în Europa.
În logica confederativă a Europei, capacitatea de auto-apărare a unui stat contravine valorilor comunitare și tratatelor în vigoare. În acest trend regional pornit de statele de la Vișegrad, se alătură informal și România. Să nu uităm că și țara noastră și-a manifestat cândva intenția de a adera la acest grup. Dar turbulențele interne (mineriadele și conflictul de la Tîrgu Mureș) au aruncat în derizoriu orice șansă de aderare României.
Dacă privim la liniaritatea discursului Klaus Iohannis-Victor Ponta-Gabriel Oprea, opiniile sunt ușor similare cu cele ale lui Victor Orban-Robert Fico-Ewa Kopacz.

În încheiere, previzionez câteva aspecte legate de relațiile intra-europene:
1. Baricada ghimpată ungaro-română va înăspri controlul la punctele de trecere a frontierei.

2. Degeaba exultă o parte a opiniei publice românești în privința aderării rapide la spațiul Schengen, fiindcă reacția Ungariei față de Serbia și România aruncă un con de umbră asupra utilității extinderii acestui spațiu, dar și asupra utilității în general a Schengen-ului. Deci, accesul nostru prea curând nu se va petrece. Cel puțin nu în următorii 5 ani, mai ales că ne-am afirmat împotriva solicitărilor UE.

3. De la Budapesta la Varșovia se ridică, cărămidă cu cărămidă, un zid, încă străveziu. Curios e felul în care va aborda situația Zagrebul, după ce a ales să permită refugiaților tranzitarea teritoriul croat spre Germania.

4. Coaliția de la Vișegrad poate va deveni un pol competitor de concentrare a puterii în Uniunea Europeană. O capitală a diplomaților estici prin a căror uniune Bruxelles-ul va fi îngenunchiat. Benelux-ul a rămas suspendat undeva în timp, în schimb Grupul Vișegrad se remarcă puternic, modificându-și structural acțiunile. (Un bun exemplu aici este ascensiunea Grupului BRIC, for în care Rusia e un jucător strategic). 

Adrian Sereș by Curier de Opinii Diplomatice