ARHIVA Power&Politics World

Fără papion. Impresii și resemnări despre 2015

December 24, 2015

Luna Decembrie te face să te simți “Decembrie”. E un fel de emoție care în același timp e naivă, dar și lugubră. Este un Crăciun și sfârșitul unui An. E o lună a reînnoirii. Și recunosc că e o sforțare de ordin terapeutic să nu te gândești la sfârșitul unui an, ci la începutul altuia. Da, e o încercare…

Aleg să-mi încep aceste rânduri cu următorul aforism pe care l-am scris cu un an în urmă:
“Un creion cu gumă de șters are puterea de a-și lua tălpășița, ori de câte ori îi displace dâra lăsată-n urma sa. Cât de bine ar fi să fim și noi niște creioane, uneori.” Nu-i așa?

M-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri care m-au frământat anul acesta, fie ele pur întâmplătoare ca rod al cugetului meu, fie rezultate din experiențe care m-au afectat într-un fel sau altul în decursul anului. Așadar, să începem.
Prea puțin cunoscutul gânditor german, Georg Christoph Lichtenberg ne îndeamnă la luciditatea limitelor noastre:
“Îndoieşte-te de toate lucrurile din lume, măcar o dată. Până la urmă, ce altceva este noţiunea de Dumnezeu decât personificarea incapacităţii noastre de a înţelege?”
Inadaptarea noastră de toate soiurile la această lume ne face întrebători, confuzi, nelămuriți, agasanți.
Întrebările pe care ni le punem, și la care nimeni nu ne îngăduie un răspuns, fac din existența noastră o mare incertitudine. Să ținem cont că întrebările sunt mai importante decât răspunsurile în sine. Fiindcă fără acestea nu ar exista soluții, nici măcar conceptul de soluție (răspuns). A ne îndoi de ceea ce auzim, ceea ce citim, aflăm ori cunoaștem, stă ca dovadă a umbletului nostru lăuntric după adevăr, dreptate și cunoaștere. Ce este adevărul dacă nu o despovărare metafizică? O ieșire din tenebrele monumentalului “nu știu”. Nu vreau să cred că Dumnezeu este tot ceea ce nu înțeleg, și pentru că nu înțeleg, aleg să cred în el fiindcă vreau să înțeleg cândva necunoscutul de-acum.
Limitele umane sunt atât fizice cât și metafizice. Metafizica este preocupată, dragi cititori, de cele ce nu se văd la noi. De ceea ce sălășluiește înlăuntrul trupurilor noastre. Toți avem zbateri, cutremure și exaltări pe care tradițional le categorisim în emoții sau sentimente. Eh, tocmai astea sunt componentele metafizicii umane.
Anul acesta am deosebit de preocupat de gândul că nu știu, deși mă aflu în posesia unei anumite cunoașteri. Eterna negație a cunoașterii, care mă trimite cu gândul la paradigma lui Socrate (știu că nu știu nimic), iată calea spre înțelepțire.

Rene Descartes face următoarea afirmație: “Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est.” (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există) Iată că prin metoda îndoielii poți ajunge la adevăr.
Descartes ne învață dacă nu gândești nu ai cum să realizezi că exiști ca element distinct în haosul acestui univers. Nu ai cum să înțelegi că ai drepturi și obligații. mai întâi de ordin moral, etic. Dar nici nu vei descoperi ce este viata, enigmele existenței tale. Ci simplu, vei rătăci mereu în propriu-ți anonimat. În momentul în care realizezi plinătatea existenței tale, cauți simetria. Cealaltă jumătate a existenței noastre, pentru a fii simetrici, este în Dumnezeu. Prin metoda îndoielii poți pune în dezbatere personală intervenția unui Creator în existența ta și a celor care au dat naștere celorlați până la tine. Pentru că exiști, trebuie să existe o creație, deci un Creator. Iar un creștin niciodată nu se va gândi la o realitate paralelă de tipul Matrix, ori la extratereștrii, ci la însăși Dumnezeu. Armonia exterioară și interioară care ne animă trupul nu putea fi creată decât un Absolut, adică Dumnezeu.

Credința în existența lui Dumnezeu nu înseamnă tolăneala într-un concept finit pe care să nu-l depășești rațional sau interpretativ. Înțelegerea că există Dumnezeu însemnează începutul unui nou drum al înțelepciunii. Iar oamenii nu-l înțeleg pe Dumnezeu fiindcă preferă să se știe străini de Adevăr, de cunoaștere, de înțelepciune. Și cum ce e nou, rar e adevărat; ce-i adevărat, rar e nou. Gnoseologia științifică (cea mai agreată de om) încă e-n război cu adevărata înțelepciune ce rezidă în revelația Dumnezeirii. Am evoluat noi cumva? Iată că și evoluția are propriile sale scurtături, de evitare a căii fundamentale spre rădăcina a toate câte există, Dumnezeu.

“Ce binecuvântare ar fi dacă ne-am putea deschide şi închide urechile la fel de uşor cum ne deschidem si închidem ochii”, mai spune Lichtenberg. Din lipsa unei vieți triumfale, românii obișnuiesc să se laude compătimindu-și destinul. Nicăieri nu am întâlnit atât sadism și bocet în orice moment al zilei, la toată lumea. Majoritatea dintre noi am devenit niște morminte ce împrăștie doar miresme ale palorii, ale tribulației, și-ale sfârșelii. Am ajusn atât de nemulțumiți și de mofturoși încât nici simplitatea nu ne mai încântă. Suntem plictisiți de toate, nu și de tristețe. Cred că peste secole acest interval de timp va fi consemnat în istoria noastră națională ca fiind, numaidecât, o vreme a Marii Tristeți.

Anul acesta am înțeles cât de importantă este Pacea Inimii. Fără pace totul e-n dezacord, totul e fals și haotic. Să fim cu băgare de seamă că orice alunecare a noastră, prin faptă sau gând, de la simetrie ne afectează în rău. Fără armonie ne pierdem sănătatea, ne pierdem liniștea psihică, sufletească, ne încețoșăm perspectivele și ne vlăguim de energia continuității. Am înțeles că e important să ne urmăm calea, în ciuda vorbelor rele pe care le auzim despre noi. În ciuda batjocurilor tăcute sau aruncate în față. Cuvintele oamenilor sunt mai trecătoare decât noi înșine prin această lume. Cu ele ne putem îmbolnăvi, ne putem însănătoși, dărâma ori edifica. Cu ele putem învinge sau pierde, încuraja ori jigni. Să ne ținem departe așadar de cuvintele prin care am putea elogia nebunia și imbecilitatea umană. Suntem datori măcar cu fapta și vorba să acționăm ca atare, fiindcă Creatorul ne-a înzestrat cu rațiune, nu ne-a părăsit în condiția protozoarelor sau a celenteratelor. Putem învinge, putem triumfa în viață creionând frumusețea și simetria în relațiile cu semenii noștri. Putem fii mai buni de atât fiindcă suntem fracțiune din Dumnezeu.
Să nu ne gândim mereu la eșecurile suferite pe câmpul de bătălie al vieții. Nu este vreun rost în a te scufunda în supărări și regrete. Resemnarea e urgentă. Să nu uităm de noi, fiindcă fără un EU solid, ființa noastră riscă surparea. Adu-ți aminte de tine, ca de-acum înainte să nu-ți mai înjosești sinele prin uitare. Ești cineva atât timp cât te gândești la tine și nu lași pradă uitării însemnătatea ta. Uitarea de sine e o dovadă de ignoranță lăuntrică.

Îmi îndrept gândul spre țara mea. Nu pot face slalom printre nemulțumirile pe care le am vis-a-vis de poporul din care mă trag. Când privesc în jurul meu și văd doar oameni dezinteresați, pasivi, superficiali, clevetitori și ascunși, flegmatici, mulțumiți cu puțin și cu jumătăți de măsură, cu interese carnale și bănești, sceptici și lași, lacomi și insensibili, materialiști și nevrednici, inculți dar îngâmfați, bârfitori și plini de discordie, oameni care te înjoșesc de fiecare dată, te împiedică atunci când ți-ai luat avânt, te scuipă când te simți împlinit, îți ciuntesc aripile când râvnești la altitudine, te desconsideră când simt o valoare în tine, te izolează când vrei să răzbești deasupra incapacității lor native, îmi vine să renunț…
Dacă ar fi să devin un realist-pragmatic, să renunț la a mai spera într-un ideal aproape utopic legat de acest popor, aș pleca departe fără a mai privi îndărăt. România este țara jumătăților de măsură, a rușinii induse, a superficialității, a neseriozității și a vorbelor în van. Trebuie să existe și pentru “Dezamăgire” o capitală planetară. Asta gândeam și acum cinci ani, asta simt și-acum. Mă tot lupt cu interpretarea realității noastre, dar vectorii amorali care ne personifică societatea sunt de neclintit.
Am scris prea multe despre sfințenia acestui pământ (România) și despre stupizenia acestui popor ingrat. Mă cutremură gândul că scriu lucruri care plictisesc pe cei de care atârnă schimbarea.

La sfârșitul acestui an mă văd mai mult decât eram odinioară, în celălalt Decembrie. Iar asta mă încântă. Anul viitor ne rezervă multe. Multe dintre cele bune, dar și dintre cele rele. Să fim cu băgare de seamă.
Important este să punem în practica vieții noastre această deviză pe care mi-o asum în întregime: Timpul e o faptă consumată. Viața e un timp care se consumă-n fapte. Viața te trăiește cu ajutorul timpului, fiindcă tu nu ești decât un timp al unei fapte care s-a consumat deja.

Rămâneți treji și fără frică, cataclismele sunt doar o mică parte a destinului nostru. Și ce e un cataclism dacă nu o schimbare, pe care noi avem datoria să o transformăm în Bine!

Cu încredere în Voi,
Adrian Sereș