Germania post-electoral – despre ”pericolul” ascensiunii extremiștilor în Bundestag

September 26, 2017

Tudor Codiță

Întrebările unor prieteni bine intenționați, preocupați în special de (re)emergența extremismelor de dreapta, dar și de stânga, m-au obligat să formulez câteva răspunsuri pe care le voi reproduce aici, în speranța că vor folosi celor care au și curiozități, nu doar certitudini, cu privire la peisajul politic german:

1. Die Linke (Stânga) nu urmăresc nici (re)instalarea partidului unic, nici alte catastrofe abisale. Cele mai dur stângiste puncte programatice pe care le propun privesc întoarcerea la stat a anumitor active din zona infrastructurii/serviciilor publice, reforma radicală a sistemului de pensii, asigurări medicale și sociale, respectiv oprirea exporturilor de armament germane si retragerea completă a Bundeswehr din orice activități în afara granițelor. De altfel, deși “beneficiaza” oficial, alături de NPD (Partidul Național German – neonazist), de atenția organelor de protectie a ordinii constituționale, Die Linke sunt reprezentați de multă vreme în Bundestag, în toate parlamentele landurilor din fosta RDG, dintre care în două sunt și la guvernare: Thüringen si Brandenburg, în Thüringen dând chiar prim ministrul, ca și în patru dintre parlamentele landurilor din vest (Saarland, Bremen, Hamburg și Hessen). Componența lor e destul de heterogenă, de la nostalgici SED (partidul unic din fosta RDG) la sindicaliști plecați cu Lafontaine din SPD, în vest, trecând prin intelectuali care îmbrățișeaza stânga nordică. Neoficial, au fost priviți ca adăpost pentru carierele politice ale unor reprezentanți ai intereselor unor puteri străine din est, fără ca până acum să se fi dovedit mai mult decât colaborarea cu Stasi (poliția politică a fostei RDG) a câtorva membri mai mult sau mai puțin proeminenți.

2. AfD a reusit, printr-un marketing strălucit, să scoată din “dulapuri” votanți cu idei ultra-naționaliste, rasiste, anti-pluraliste și anti-europene, făcând acest tip de discurs să pară acceptabil, prin concentrarea inițială pe o retorică economic-conservatoare și anti-federalistă la nivel european, urmată de excursii graduale spre extremă, pe măsură ce campania electorală intra în fazele avansate. Nu doar unei părți din votanții NPD (partid care își recunoaște deschis și se mândrește cu moștenirea nazistă), ci și unor procente bune din votanții CDU, dar mai ales CSU, le-a lipsit de această dată jena să voteze cum le cerea conștiința. La urma urmei, era vorba despre cineva care are acces la studiourile de televiziune, care neagă și repudiază formal comparațiile naziste, care nu-și recunoaște nici anti-democratismul, nici anti-parlamentarismul, nici anti-semitismul, nici rasismul. Nu sunt mai mulți votanți din acest segment decât acum 10-15 sau 20 de ani. Doar ca acum li s-a părut că nu mai e de rușine să își exprime opinia la urne, asa cum ar fi fost să votezi cu NPD. Despre ce vor cu adevărat nu poate spune nimeni, nici măcar ei – la unison, ceva clar: ca orice partid de esență pur populist-oportunistă, vor orice le mai deschide ușa către un procent-două de nereprezentați. Între personajele care au drept de a vorbi în numele partidului la nivel național, sunt câteva figuri siniste, fără lacăt la gură, dar și câțiva care afișează o mină moderată, uneori în cheia hipertextualistă a interpretării unor norme, în care caută confirmarea constituțională sau legală a corectitudinii propriilor teze. Aceștia se concentrează pe discursul anti-european, anti-globalist, al întoarcerii la “vremurile de aur” ale capitalului german, ale Mărcii atotputernice și alte asemenea utopii/distopii mai mult sau mai puțin benigne (de tipul celor care au dus la Brexit în Marea Britanie).

3. Nici toți cei aproape 13% care au votat AfD nu sunt naziști, precum nici toți reprezentanții lor aleși nu sunt. Sigur că avem o problemă când mai mult de 1 din 10 din cei 76%+ care s-au prezentat la vot împărtășesc măcar într-o oarecare măsură părerile unui partid care contestă ordinea constituțională, angajamentele internaționale și așezarea economico-socială presupusă de apartenența la blocul european. Dar problema e mult mai adresabilă cu instrumentele aflate la dispozitie în cadrul constitutional, legal și politic al Germaniei Federale de astăzi decât pare și decât sunt probleme similare în multe alte țări europene.

4. B90/Grünen (Verzii), pe care unii “experți” români în politica germană îi numără în rândul “extremiștilor” de stânga, sunt in momentul de față un partid cu centrul de greutate politică mai degrabă la dreapta, cel puțin la fel de pregătiți să lucreze în coaliții cu CDU, precum erau acum 10-12 ani să coalizeze exclusiv cu SPD. Grün nu mai are de mult o identificare ideologică principial de stânga, iar despre extrema stângă nici nu poate fi vorba. În Baden Württemberg, Land din sudul Germaniei, tradițional conservator, guvernează la al doilea mandat, actualmente cu CDU, după ce în primul mandat al actualului Premier au guvernat cu SPD. La nivel național, au coalizat cu SPD în ambele mandate Schröder, punând serios umărul la reformele (de centru dreapta, cunoscute drept Agenda 2010) care au făcut ca Germania să evite soarta Franței, Italiei, Spaniei și a multor altor economii sociale de piață în momentul confruntării cu lanțul de crize ale anilor 2000. În partid există două aripi, cea de stânga, în pierdere de viteză din 2005 încoace și cea aflată la conducerea partidului actualmente, care în afara marotelor uzuale pentru ecologiști (limită de viteză pe autostrăzi, subvenții pentru sursele de energie alternativă, continuarea cursului privitor la renunțarea la energia atomică, impozitarea/accizarea prohibitivă a motorinei) nu are nimic de stânga în program, manifestări, propensiunea pentru alianțe sau modul de guvernare, acolo unde o face.

5. FDP (Liberal-Democrații) au reintrat confortabil în Bundestag după o absență de un mandat, netrecerea pragului electoral de 5 procente în 2013 fiind rezultatul prețului pe care oricare aliat al doamnei Merkel l-a avut de plătit în urma unei coaliții cu Uniunea condusă de domnia sa: pierderea identității proprii în ochii electoratului. Astfel, măsurile considerate pozitive au adunat capital de voturi doar pentru partenerul senior de coaliție (CDU/CSU), celelalte au fost uitate, iar contribuția partenerului junior ignorată de-a dreptul. Cele aproape 9% electorat aduse de această dată de Liberali nu sunt însă suficiente formării unei majorități în Bundestag, singura coaliție rămasă la îndemâna actualului Cancelar pentru a putea continua guvernarea fiind una conținând, pe lângă partidele Uniunii (CDU/CSU), atât FDP, cât și Verzii. Coalițiile cu liberalii au fost o regulă pentru majoritatea guvernelor Uniunii, ambele partide reprezentând, de la începutul anilor 80, partenerul favorit declarat al celuilalt. Nu se așteaptă dificultăți majore în negocieri, diferențele programatice fiind minore, în sensul unui neoliberalism ceva mai radical al FDP pe temele economice. Ambele partide au o relație trainică de prietenie cu patronatele și ambele se străduie să nu uite că există și o clasă a întreprinzătorilor mici și mijlocii pe care este bine de asemenea să o păstrezi în zona clientelară.

Cele două partide mari (Volksparteien): CDU/CSU – Conservatorii și SPD – Social Democrații merită o discuție separată, în legătură cu ambele fiind de analizat în acest moment post-electoral major și meritând spus mult mai mult decât permite spațiul alocat acestei intervenții.

Leave a Reply