ARHIVA Power&Politics World

Guvernator cu rang prezidențial

June 10, 2015

Sergey Markedonov – Moscow

Numirea celui de-al treilea președinte al Georgiei, Mikhail Saakashvili,  la cârma Administrației Guvernamentale din regiunea ucraineană Odessa s-a aflat din plin în centrul atenției presei și nu numai. Să vedem din ce rațiuni și cu ce impact.

În primul rând, însuși nominalizatul (prin noua decizie de cadre a Kievului) –  este o persoană pe larg mediatizată. După 10 ani de mandat prezidențial el a reușit să convingă opinia publică să se vorbească despre micul stat gruzin din Caucaz chiar la nivelul de top al reprezentanților politicii mondiale.  Declarațiile date de președinții Rusiei și SUA, prin rezoluția Congresului SUA  și a Parlamentului European, cu ocazia mai multor summit-uri NATO, vizitele simbolice la Tibilissi  oferite de către diplomații lideri au dus Georgia în numeroase ocazii pe prima pagină a marilor publicații. De-a lungul carierei lui Mihail Sakashvili, toate acestea au fost, ce-i drept, exagerate.

“Războiul de 5 zile” (din august 2008) a devenit la momentul respectiv cea mai mare confruntare la scară largă dusă între Rusia și Vest. Astăzi, după criza din Ucraina, finalizată prin schimbarea statutului Crimeii și seria de conflicte armate din Donbass, evenimentele cu vechime de 6 ani arată ca și cum ar fi niște evenimente minore. Însă, tocmai acestea au evidențiat în mod substanțial diferențele dintre Moscova, de o parte, iar Washington și Bruxelles, de cealaltă parte, referitor la rolul și semnificația din spațiu post-sovietic. Din păcate, încă din acea perioadă aceste diferențe nu s-au diminuat.

Simultan cu aceste evenimente, mulți jurnaliști  georgieni, oameni politici, apărători ai justiției și figuri publice puneau accentul pe faptul că renumele pe care Saakashvili l-a câștigat pentru țara lor era invers proporțional cu rezultatele pe care țara le-a atins în arena mondială. Indiferent de nenumăratele titluri neoficiale “farul democrației și reformei”, “liderul pentru transparență” și “candidat NATO”, Georgia nici până în prezent nu a primit mult așteptatul plan de acțiune în calitate de membru al Alianței. Nu se prevăd ca fiind sigure și perspectivele de obținere a regimului fără vize destinat cetățenilor din republica ex-sovietică pentru a călători liber în statele europene. Chiar în timpul mandatului celui de-al treilea președinte al Georgiei, relațiile ruso-georgiene au atins pragul minim de la scindarea URSS, Abhazia și Osetia de Sud au primit recunoașterea Moscovei și cel puțin minima legitimare la nivel mondial și împreună cu acestea și micșorarea șansei  pentru posibilitatea de asociere la proiectul statului național al Georgiei.

Într-adevăr, la scară mică, Saakashvili a reușit să reducă în mod considerabil nivelul de corupție și ineficiența aparatului administrativ. Dar, cu toate acestea, un alt eveniment atrage atenția asupra sa. În decursul demonstrațiilor publice organizate de opoziție în capitala Georgiei în anul 2007 și în 2011, angajații din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a Georgiei s-au manifestat ca reprezentând puterea excesiv de devotată și loială primei persoane oficiale din stat și fără înclinație pentru subiecte legate de democrației și drepturile omului. Mai mult, republica din inima Caucazului, după 2 mandate de 5 ani ale lui Mikhail Nikolaevici, a devenit un campion neoficial al Europei la numărul de deținuți în raport per locuitor (numărul lor s-a ridicat de la 6.000 la 26.000 de oameni).

Gravitatea situației constă nu numai în faptul că cel de-al treilea președinte din Caucaz și partidul care îl susține – “Unica mișcare națională” au suferit o serie de înfrângeri la alegerile pentru parlament, președinte și alegerile locale (în 2012 – 2014) și în consecință au trecut în opoziție. Odată ce Georgia vrea o cale (își declară minima sa intenție) de aderare la standardele vestice, atunci ar trebui să înțeleagă că schimbarea liderului politic suprem al SUA și al țărilor Uniunii Europene – este normală, nicidecum o anomalie. Să ne amintim că pe 28 iulie 2014 Procuratura Generală a Georgiei a depus plângere pe numele lui Mikhail Saakashvili. Fostul președinte al țării a fost acuzat de utilizarea disproporționată a forței la acțiunea de dispersare a mișcării organizate de opoziție în noiembrie 2007 (la acel moment însăși conducerea Georgiei a fost ușor criticată de către SUA, fapt care nu s-a mai petrecut înainte) și de asemenea, pentru încălcarea drepturilor de proprietate privată și depășirea atribuțiilor de serviciu. În concluzie, de facto cel de-al treilea președinte al Georgiei  a fost nevoit să-și înceapă cariera de ”emigrant politic” (sau dacă vreți de “vareg”). De pe 13 februarie anul curent, Saakashvili a devenit consilier al președintelui Ucrainei, Petro Poroshenko, iar peste trei luni a ajuns la conducerea Consiliul Internațional Consultativ pentru Reforme din Ucraina. Adevărul este că, ocupând această funcție, nu a reușit să se instaleze cu adevărat, deoarece la scurt timp a fost numit  guvernator al provinciei Odessa.

În al doilea rând, interesul pentru decizia cadru al lui Petro Poroshenko este supusă  dinamicii întregi a crizei ucrainene. Chiar și după semnarea acordurilor de la Minsk și scăderea confruntărilor armate violente din Donbass, a discuta despre  acțiuni serioase pentru rezolvarea acestui conflict la acest moment încă nu se poate. Pentru Kiev, cauza principală, forța motrice și impedimentul pentru restabilirea integrității teritoriale sunt reprezentate de Rusia. Și în acest context, numirea lui Saakashvili devine simbolică, ca unul dintre oponenții constanți și de nereconciliat ai Moscovei, aflați pe fostul teritoriu al Uniunii Sovietice. Cu atât mai mult, noul guvernator vine în Odessa, oraș care are o semnificație aparte pentru Kremlin. Tragedia din mai a anului trecut este interpretată de mulți din mediul elitei ruse ca o demonstrație evidentă a eșecului pentru proiectul “Noua Rusie” și o dezamăgire în posibilitatea de a repeta ușor experiența din Crimeea și în alte regiuni din sudul și vestul Ucrainei. Pentru Kiev, aceste regiuni chiar sunt importante pentru “unificarea țării” și reprezintă o dovadă a capacității de realizare a proiectului de stat  național ucrainean.

În al treilea rând, atrage atenția asupra sa rangul noului guvernator al Odessei. Chemarea “varegilor”, practicată în fostul spațiu URSS, pentru realizarea unui scop sau al altuia, nu este o metodă așa de nouă. Ea a început nu după “cel de-al doilea Maidan”, atunci când noua conducere de la Kiev a oferit o serie de posturi vacante pentru ”specialiști” din străinătate. Renumitul om politic din Estonia, Mart Laar (a ocupat postul de prim ministru în țara de origine în perioada octombrie 1992 – noiembrie 1994, martie 1999 – ianuarie 2002, și postul de Ministru al Apărării în perioada aprilie 2011 – mai 2012), în anii 2006-2008 a ocupat funcția de consilier al președintelui Mihail Saakashvili în Georgia. În anul 2010 a fost invitat să ocupe funcția de consilier al guvernului din Moldova. Însă, a ocupat postul de consilier, nu pe cel de guvernator. Participarea sa pe dominanta verticală poartă mai degrabă un caracter simbolic,  nu și unul funcțional. Plus faptul că,  până la ocuparea funcției de consilier, același Laar nu a ocupat o funcție de șef administrativ, ca în cazul lui Saakashvili. Până la reformele constituționale, postul de președinte al Georgiei (care nu a fost Republica parlamentară în anii 2003-2012)  a fost nu o poziție onorifică. Însuși președintele deținea atribuții-cheie de conducere. Adică, practic vorbind, astăzi se poate constata diminuarea statutului lui Saakashvili, precum și crearea unui precedent interesant – trecerea pe o altă verticală (mult mai mare ca teritoriu și ca populație a țării).

Cel de-al treilea președinte al Georgiei este un om politic extravagant. Ne amintim că el putea da directive Ministrului Apărării (nu al Economiei și nu al Agriculturii!) să se ocupe de promovarea vinului de origine georgiană pe piața internațională. În condițiile în care, scăderea nivelului agriculturii în republică în vara anului 2012, comparativ cu 2003 a fost în procent de 30%. Conform datelor Băncii Mondiale, în toamna anului 2012 (adică în pragul campaniei parlamentare, care l-a costat pe Saakashvili întreaga sa carieră din Georgia), până la 64% din oamenii cei mai săraci din Georgia locuiau chiar în sate. Și deși 50% din georgieni erau cetățeni implicați în munca agricolă, această ramură contribuie numai cu 8% la PIB. Însuși Saakashvili putea să dispună de directivele europene și să se poziționeze ca un admirator al metodelor de reformă și de luptă împotriva corupției utilizate de către omul politic din Singapore Li Kuam Y., să mute parlamentul în Kutaisiși, să transforme Batumi într-o scenă a reformelor din Georgia. Într-un cuvânt, multe persoane din anturajul său, frecventat pentru discuții private, discutau cu autorul prezentului articol despre fostul președinte georgian recomandându-l ca un partizan radical pentru dărâmarea “lumii vechi” în spiritul reformatorului turc Mustafa Kemalya (cunoscut publicului larg drept Ataturk). Cu toate acestea, nici nu a reușit să se usuce cerneala de pe semnătura decretului de numire a noului “șef de regiune”, că Mikhail Saakashvili deja oferă promisiuni generoase legate de minunatele perspective din Odessa.  Extravaganța însușită de către fostul președinte Mikhail Saakashvili deja genereaz nu puține motive pentru exerciții de versificație și ironie, în amintirea renumiților maeștrii ai satirei, născuți în orașul – “perla mării”, Odessa.

Între timp, decizia cadru emisă de Petro Poroshenko, cu toată aparența sa paradoxală, are o anumită logică pe care trebuie să o privești cu maximă detașare de simpatiile și antipatiile personale față de oamenii politici georgieni și ucraineni. În Rusia și în Ucraina mulți scriu cu interes despre “Revoluția rozelor”, adesea din poziții diametral opuse. Și în acest cor al acuzațiilor reciproce se pierde însăși esența acestui fenomen, care a jucat un rol semnificativ nu numai în  fiecare republică din Caucaz luată în parte. Cu toate acestea, “Revoluția rozelor” a avut la bază nu cererea de democrație sau de liberalizare. A fost o încercare de a construi un stat puternic având în frunte “o mână de fier” capabilă să pună punct la privatizarea puterii, care a înflorit pufos și colorat în ultima perioadă a lui Eduard Shevardnadze și să aducă înapoi sub controlul regimului de la Tbilisi năzuințele separatiste ale celor din Abhazia și Osetia de Sud.

Din nou aducem un exemplu din experiența personală. În noiembrie 2004 autorul articolului împreună cu un grup de renumiți experți ruși au avut posibilitatea să se întâlnească cu toți reprezentanții “triumviratului”, cei care răsturnaseră de la putere “vulpea albă” cu un an în urmă. Foarte relevant a devenit pentru noi și răspunsul fostului purtător de cuvânt al Parlamentului georgian, Nino Burdjanadtse, despre principalele concluzii la finele primului an de după revoluție. Acest răspuns a sunat așa: “militarii noștri au reușit ca în sfârșit să se primească o îmbrăcăminte și o alimentație corespunzătoare”. Statul polițienesc eficient prin care s-a eliminat – aparent – corupția în școli, în spitale și la inspecțiile auto – iată o idee pe care a încercat să o pună în practică admiratorul modelului din Singapore. Cu toate acestea, înfăptuirea acestui ideal se materializa cu un adevărat patos reformator. Realizarea acestui obiectiv se întrevedea prin ruperea radicală de tradiții (unele fiind identificate drept “sovietice”  iar altele, drept de factură “naționalistă proastă”). În același timp, Georgia și-a stabilit ca și obiectiv prioritar să devină nu numai un stat vestic, ci și un stat pro-Vest, primind în aceste fel din partea SUA și UE sprijinul militar și politic pentru a “evada” din spațiul post-sovietic. Cu alte cuvinte, departe de Rusia, dar nu departe de democrație. Așa cum afirma un scriitor clasic “iată, o diferență diavolească”!

În acest context trebuie evidențiat în mod deosebit faptul că acțiunile Vestului (via Washington și Bruxelles) în multe cazuri au fost nu numai acțiuni de precauție, cât și un răspuns (la o altă temă, discutabil cât de adecvată și corectă) la cererea (și oferta geostrategică) pe care o reprezenta Georgia și care este în prezent o reprezintă Ucraina. Binențeles că atât SUA cât și Uniunea Europeană nu și-au manifestat altruismul față de Rusia. Acestea două au încercat (și mai încearcă) să reducă la minim influența Moscovei pe spațiul țărilor ex-sovietice. Dar activitatea acestora în zona Euroasiatică a fost cauzată nu doar de rațiuni geopolitice dar și de reacția la înseși aspirațiile noilor elite naționale pentru a răscumpăra proiectele lor guvernamentale.

În Georgia mandatelor lui Saakashvili consecința unei confruntări cu “bătrânii” s-a reflectat într-un fel de atitudine disprețuitoare față de agricultură, politica socială și față de alte sfere care erau incluse “implicit” în categoria arhaice, “sovietice” și care urmau să fie supuse parțial sau total uitării. Îmi amintesc că în 2006 am avut ocazia să urmăresc în Strasbourg interviul dat de “părintele reformelor liberale din Georgia” Kakha Benduchidze jurnalistei renumitei publicații franceze “Le Monde”. Toate încercările jurnaliste de a afla câte ceva despre salariul mediu sau despre nivelul de viață din Georgia se lovea de logica “de fier” a lui Kahi Avtandilovich  care repeta continuu ca pe o mantră că pe el nu îl interesează, acel socialism care a reușit în Franța.   O înțelegere specifică a corectitudinii diplomatice și politice! Aici trebuie căutate cauzele și relațiile extrem de tensionate între cancelaria prezidențială cu Patriarhul Catolic al întregii Georgii, Ilie al-II-lea. Până la momentul în care mai existau șanse (și ele erau mari în perioada de “dezgheț” al celor două conflicte etno-politice în anii 2004-2008)  pentru revenire Abhaziei și a Osetiei de Sud, societate georgiană nu era pregătită la opunerea severă a lui Saakashvili. Imediat ce aceste speranțe au început să se diminueze iar sprijinul Vestului s-a redus numai la cel retoric pentru “integritatea teritorială”, pendulul a început să se miște în direcția opusă. A început căutarea noului “tată al patriei”, de această dată acesta să fie înzestrat cu grija paternă și cu un sprijin mult mai generos față de societate. ” Dvs. – cei din Rusia îl considerați pe Saakashvili un naționalist, fapt ce nu este în totalitate adevărat.  Nimeni nu s-a luptat în acest fel cu tradițiile noastre. El nici măcar despre părinții lui nu a zis niciodată ceva, ceea ce nu este specific nouă “georgienilor” – mi-a împărtășit impresiile sale la începutul anului 2012 dl. profesor universitar Ilia Ciavciavadze.

Ucraina din ziua de astăzi, care trece prin “cel de-al doilea Maidan” încearcă, așa cum a încercat în trecut Georgia, să facă “evadarea din spațiul post-sovietic”. Presupunând că pentru a reuși cea mai bună metodă este reforma radicală a proiectului național de stat. Dacă în trecut, conform decedatului jurnalist Alexandr Krivenko, acesta era “un amestec de comuniști cu naționaliști”, astăzi vedem  politica de asanare – ce înseamnă construirea unei noi loialități bazate pe împotrivirea severă față de Rusia sub toate formele și ipostazele sale, și prin marginalizarea tuturor celor care sunt de altă părere.  De la bun început vreau să se înțeleagă. Noul proiect ucrainean nu pune deloc accentul pe “punctul 5” și pe “chemarea strămoșilor”. Etnicizarea era specifică mai degrabă pentru legislația lui Viktor Yuschenko. Astăzi purtătorii de cuvânt al “noii Ucraine” pot fi tătarii din Crimeea – Mustafa Djemilev și Refat Chubarov, ucraineanul de origine afgană Mustafa Nayam, șeful Ministerului de Afaceri Interne Arsen Avakov (de origine armeană), vorbitorii limbii ruse (chiar și etnici ruși) participanți la operațiunile antiteroriste și bloggerii activi. Cu toate acestea, acest întreg mix “internațional” este reunit sub necesitatea de a se separa de Rusia și pentru crearea unei identități politice și civile în Ucraina, țară în care loialitatea va fi asigurată nu prin posesia unui pașaport și nu prin sumedenia de formalități, ci cu ceva mult mai substanțial. Inclusiv, și cu sângele vărsat. La timpul său, unul dintre noii voluntari ai batalioanelor guvernamentale, Andrey Biletskiy  declara convins: “numai închipuiți-vă: cu două luni în urmă eram în închisoare din dorința lui Yanukovich și detestam polițiștii, iar în prezent sunt deja căpitan de miliție”. Dar pentru ca acest proiect de “asanare ucraineană” să primească măcar șanse geopolitice de înfăptuire el trebuie mai devreme sau mai târziu să înceteze a mai fi un fel de hibrid de tipul Republicii Populare Ucraina din timpul lui Simon Petliura.  Pentru îndeplinirea acestui obiectiv va fi necesară o verticalitate rigidă, de “manageri” fără înclinații spre sentimentalism, care să fie  pregătiți, dacă este nevoie, să manifeste o severitate și mai puternică decât liderii   “de tranziție” cum au fost Viktor Yakunovich și Eduard Shevardnadze. Și dacă va necesar, să minimizeze corupția la nivel local (prin transformarea acesteia, așa cum a fost în Georgia în anii 2003-2012). Conform jurnalistului ucrainean Vitaly Portnikov, numirea lui Saakashvili a fost urmarea unor “probleme personal apărute în lupta din interiorul clanului”.

Candidatura lui Saakashvili este optimă pentru un astfel de proiect. El poate fi folosit/refolosit ca un ”berbec” împotriva oligarhilor (și regiunea Odessa a fost “o sferă cu o influență deosebită” a lui Igor Kolomoyskiy) și ca un factor de mobilizare pentru lupta contra “pericolului imperial”. Și în același timp, de altfel, să-l înlăture pe liderul extravagant ajuns la vârful politicii de la Kiev și direcționându-i energia care clocotește pe drumul cel bun.

În același timp, efectuând toate aceste combinații, nu trebuie dat uitării că în conștiința socială a georgienilor continuă să persiste intens amintirea despre dispersarea acțiunilor de masă din anii 2007 și 2011, care au devenit o traumă emoțională și politică puternică. “Pot să înțeleg rigiditatea armatei sovietice, ei sunt până la urma urmei străini, dar ai noștri?!”, afirma retoric într-o discuție cu mine unul dintre antreprenorii georgieni, unul dintre foștii participanți la “maidanul din Tbilisi”, care a reușit ca la începutul anului 2008 să fie dezamăgit și de Saakashvili.  Importând experiența georgiană pe pământul lor, s-ar merita ca liderii ucraineni să își pună întrebarea despre “prețul acestei metode de împrumut”. Nu doar în sfera politicii externe, cât mai degrabă, în politica internă.

 Sergey Markedonov – conferențiar universitar la Catedra de studii regionale și politică externă din cadrul Universității de Stat pentru Științe umanitare – Moscova.

traducere: Anca Uric