ARHIVA Power&Politics World

Implicarea ONU în conflictul arabo-israelian

November 4, 2013

Adina Floroiu

După încetarea celui de-al Doilea Război Mondial, Marile Puteri ale lumii – dorind ca un astfel de nefericit eveniment să fie evitat în viitor – au decis că este necesar să înființeze un instrument care să asigure ”menținarea păcii și a securității” pentru întreaga omenire, sub marca Organizația Națiunilor Unite. Însă cât de multă putere și în ce măsură a reușit aceasta să-și atingă obiectivele declarate în Charta sa rămâne de consemnat. Istoria și faptele dovedesc că traiectoria acestei instituții a fost deviată de însăși fondatorii ei.

Chiar dacă cele două Războaie Mondiale erau încheiate pacea în anumite zone ale lumii nu exista dintotdeauna iar recunoașterea independenței unui anumit stat după război prin propagarea ideii generale de stat – națiune nu a făcut decât să înlesnească anumite conflicte vechi și tulburi precum cel din Orientul Mijlociu, respectiv conflictul arabo-israelian.

De-a lungul timpului s-a vehiculat ideea că instaurarea păcii în acest focar ar conduce întreaga umanitate spre pace și echilibru. Cu toate acestea interesele realiste ale celorlalte state nu au făcut decât să o transforme într-o zonă de teatru în care actorii protagoniști mențin punctul culminant prin diferite jocuri strategice care au ca motivație dorința de afirmare în lume ca hegemon, obținerea resurselor și a coloniilor, facerea unor noi rute comerciale. Ceea ce părea un conflict îndepărtat de ”centrul” lumii a devenit un subiect de interes pentru întreg mapamondul. Plecând de la aceste aspecte putem formula următoarele asumpții: chiar dacă O.N.U a fost formata sub egida marilor principii liberale, idealiste din pricina structurii și a modului în care se iau deciziile a acționat în realitate guvernată de principiile realiste/neorealiste. Iar cea de-a doua: implicarea actorilor internaționali ( statali, non-statali) îngreunează rolul Națiunilor Unite în procesul de mediere și instaurare a păcii în conflictul arabo-israelian din pricina comportumentului său dual cu interese independente de sistemul internațional per ansamblu.

Principalul organism din cadrul Națiunilor Unite care și-a manifestat intens activitatea în toți acești ani este Consiliul de Securitate cu cei cinci membri permanenți: Rusia, SUA, China, Anglia, Franța ce dispun de un drept de veto. La început organizația a avut o activitate importantă în medierea conflictului asfel că în anii 1948, 1956, 1968-1973, 1982 a reușit să scadă intensitatea conflictului, să ajungă la încheierea unor acorduri bilaterale iar focurile au fost retrase între cele două părți. Însă după terminarea Războiului Rece instituția s-a dovedit incapabilă să preia situația, rolul său fiind sub dominat de Marile Puteri care la început au folosit-o pentru stoparea violenței în momentele de criză majoră. În toți acești ani, 1946-2012, cele cinci state membre permanente s-au bucurat de utilizarea dreptului de veto de nenumărate ori pentru a bloca rezoluțiile organiziției și pentru a-și apăra interesele în zonă.

În topul clasamentului utilizării dreptului de veto este situată SUA care s-a folosit de acest prerogativ de 42 de ori, în perioada cuprinsă între 1972-2011, mai mult decât pentru oricare alt conflict și decât pentru orice stat. Rezoluțiile blocate au avut ca subiect Problema Palestinei, Conflictul dintre Israel și Liban, Statutul Ierusalimului, Teritoriile ocupate de Israel, Critici la adresa Israelului, Deportarea refugiaților palestinieni.

URSS a respins 11 rezoluții cu privire la acest conflict între anii 1946-1984 anul, în care a folosit veto-ul ultima dată, rezoluții blocate au fost cu privire la Conflictul dintre Israel și Siria, Canalul Suez, Liban. Anglia, Franța și China au utilizat dreptul de veto o singură dată, primele două în anul 1956, iar ultima în 1972 alături de URSS.

Totodată statele P5 s-au grupat în momentul în care au folosit acest prerogativ în funcție de alianțe și rivalități, Anglia a ținut cont de opțiunile sale în funcție de S.U.A. Franța a utilizat dreptul de veto pentru aceeași problema ca Anglia, China și Rusia au aceleași preferințe în ceea ce privește interesul, iar între S.U.A și URSS a existat o relație de rivalitate constantă din anul 1946 până la sfârșitul Războiului Rece.

 Israelul  a fost posesorul a 65 de rezoluții critice pentru activitatea sa în zonă, în perioada 1955-1992, S.U.A s-a abținut la 23 dintre ele, la una nu a participat la vot.

 URSS a păstrat neutralitatea la 10 dintre rezoluții iar Anglia, Franța și China au avut o singură abținere și o neparticipare a celei din urmă.

Subiectul rezoluțiilor au vizat comportamentul Israelului în regiune cu privire la atacurile în Gaza, Siria, Liban, nesupunerea față de rezoluțiile O.N.U, dorința de a integra Ierusalimul ca propria capitală, nerespectarea drepturilor omului față de poporul palestinian.

Concluziile acestor date atestă faptul că statul evreu a încălcat în mod flagrant Charta O.N.U precum și Convenția a Patra de la Geneva din anul 1949 cu privire la protecția persoaneloe civile pe timp de război însă nu a fost exclus din organizație pentru acest lucru.

Cu toate acestea, nici în prezent lucrurile nu par să stea prea diferit deși toate statele P5 recunosc că a venit timpul ca poporul palestinian să aibă propriul stat iar Israelul trebuie să respecte normale internaționale și să înceteze construierea ilegală de așezări. În pofida acestor lucruri, la sfârșitul lunii septembrie 2011 când liderul palestinian Mahmoud Abbas a depus dosarul pentru recunoașterea independenței poporului său, doar Rusia și China au suținut inițiativa și au spus că vor fi de acord până la capăt.

 În condițiile în care SUA a amenințat indiscutabil cu utilizarea dreptului de veto, Anglia a înclinat balanța spre poziția prietenilor americani iar Franța a propus calea negocierilor și recunoașterea Palestinei ca ”stat observator” lucru nedorit de nicio parte conflictuală.

Este de altfel binecunoscut că statele își recunosc ”slăbiciunile”atunci când apar interesele în diferite domenii precum cel economic, tehnologic, științific, cultural, comercial, în relația cu ambele părți, singura țara care amintește și de rolul ONU ca organism ale cărui decizii trebuiesc respectate este chiar, China.

Așadar, interesele realiste și duale ale statelor par a domina lumea indiferent de scopurile idealiste și nobile ale celor care cred că pacea ar trebui să existe și ea poate fi instaurată dar nu sunt oare acești idealiști tot cei care au construit ”grandiosul” organism înzestrat cu ”menținerea păcii și a securității” în lume? Sau ar trebui să ne gândim mai degrabă la o reorganizare și reformulare a Națiunilor Unite în care statele să nu mai aibă nici un rol? Ar putea aduce acestă schimbare pacea în lumea și rezolvarea conflictului arabo-israelian? Întrebări, întrebări la care sperăm că timpul ne va aduce răspunsul!

Adina Floroiu este absolvent a Facultății de Științe Politice și masterand în specializarea Managementul Organanizațiilor Politice – Universitatea ”Babeș-Bolyai”, Cluj Napoca