În ochiul furtunii – pe diagonală

July 25, 2016

 „Suntem alături de Recep Tayyip Erdoğan! Şi vom merge până la capăt în direcţia indicată de el, oricare ar fi ea.” Dacă mergi pe stradă într-un oraş oarecare din Turcia şi întrebi la întâmplare, ţi se va răspunde cam de maniera aceasta. Nimeni, dar absolut nimeni nu va răspunde altceva. Astăzi Erdogan a trimis după gratii 42 de jurnaliști. 42 ! 

În orice ţară din lume, unanimitatea, cu cât tinde mai mult spre absolut, cu atât indică mai clar lipsa democraţiei.

Până nu demult,  lui Erdogan i se potrivea de minune oximoronul dictatorul democrat. Avea în spate o bogată activitate politică, urcase toate treptele demnităţilor politice în mod democratic, fusese ales preşedinte al Partidului Prosperităţii, ales primar la Istanbul, ales Prim Ministru prin câştigarea alegerilor de către partidul său şi în sfârşit, în 2014, ales Preşedinte al Turciei. O Turcie pe care mandatul său de Prim Ministru o menţinuse într-o oarecare prosperitate şi care cunoscuse chiar şi unele reforme democratice, mai ales în direcţii de nişă, cum ar fi utilizarea limbii kurde în zonele populate de această minoritate.

Până aici toate bune şi frumoase, însă ofiţerii bătrâni şi cu rang înalt din Armata Turcă şi mai ales aliaţii nord atlantici ai aceste armate, că doar nu vă imaginaţi că SUA şi-au făcut din Turcia un aliat de nădejde aşa, de florile mărului şi nu pentru tradiţia militară îndelungată şi pentru poziţia geostrategică capitală, ce vine ca o mănuşă intereselor americane în zonă, nu pot uita faptul că Erdogan a făcut prăpăd prin corupţie la Primăria Istanbul, toate cele peste 20 de dosare penale ce i-au fost întocmite cu această ocazie fiind mătrăşite în justiţie, în dulcele stil otoman, bazat pe peşcheş, ciubuc şi tăieri de capete unde nu merge cu şpagă. De asemenea,  nu pot uita nici cum viitorul preşedinte urla din rărunchi Allahu Akbar în piaţa publică, aducând atingere gravă secularismului, adevărata religie a armatei educate în cel mai pur spirit kemalist. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care un procuror zelos şi frustrat că n-a reuşit să-l înfunde pentru corupţie, l-a trimis totuşi un an la închisoare, după reţeta folosită de americani în cazul lui Al Capone.

 Temerile aliaţilor nord atlantici,  dar în special ale celor americani au fost confirmate imediat ce acesta a ajuns preşedinte, în sensul că a pus prim ministru o marionetă pentru a deţine controlul absolut, şi-a numit ginerele la cel mai bogat minister, care culmea, s-a apucat de trafic de petrol cu ISIS făcând din familia Erdogan una dintre cele mai bogate de pe planetă, a întărit poliţia secretă şi îşi şantajează cu arestarea adversarii politici. Adică exact tiparul clasic al dictatorului. Colac peste pupăză, deşi și-a proclamat public ruptura cu trecutul său islamist, spunând că noul partid nu are la bază religia, Erdogan a sucit macazul şi în această privinţă, combinând religia cu naţionalism şi populismul, spre deliciul imamilor ce îşi văd puterile sporite pe zi ce trece şi pot visa din ce în ce mai clar la o islamizare accentuată a Turciei.

 Toate acestea converg către o creştere a neîncrederii turcilor în Europa şi Statele Unite şi viceversa, accentuată pe măsură ce cresc şi ameninţările de securitate de la graniţele ţării şi pe fondul întârzierilor în procesul de aderare şi de ridicare a vizelor, Turcia ajungând să fie considerată în din ce în ce mai multe cancelarii ca un aliat incomod, cu agendă şi interese proprii, distincte de cele comune şi de multe ori chiar contradictorii.

Ei bine, astăzi Recep Tayyip Erdoğan, dictatorul ”democrat” – a rămas democrat doar în sensul că în epurarea statului turc nu face discriminări de niciun fel. Deşi necesară pentru supravieţuirea măcar pe termen mediu a lui Erdogan, epurarea vulnerabilizează la maxim Turcia și o face o țintă ușoară pentru toți cei interesați de menţinerea influenței în Orientul Mijlociu, în primul rând pentru reţelele teroriste.

   Şi atunci se conturează în mod evident câteva întrebări. Poate fi acest puci extrem de neprofesionist organizat o metodă indirectă de vulnerabilizare a Turciei? Previzibil fiind că Erdogan va trece prin” foc și sabie” tot ce nu se aliniază la politicile sale? Cui folosește în principal o Turcie îngenuncheată (în cel mai bun caz) sau una egiptizată (în cel mai rău caz)?

În tabăra celor care admit că avem de-a face cu o lovitură de stat şi nu cu un circ organizat chiar de el şi menit să-i consolideze poziţia internă, umblă zvonul că insurecţia ar fi fost devoalată chiar de ruşi, care prin unităţile militare din Siria au interceptat şi decodificat comunicaţii şi schimburi de mesaje din care reieşea că facţiuni din armata turcă erau gata să dea o lovitură de stat, inclusiv cu intenţia de asasinare a preşedintelui, iar informarea acestuia s-ar fi făcut de către serviciile secrete ruse cu câteva ore de declanşare, un gest de bunăvoinţă al Marelui Ţar şi o mână întinsă către Marele Sultan.

 E puţin probabil ca omologii SUA să nu fi ştiut, dar s-au făcut că plouă în deşert, văzând în aceasta o oportunitate de a se descotorosi de un partener mult prea independent, cu propria sa agendă privind Orientul Mijlociu. Asta s-ar fi întâmplat oricum în timp pentru că Erdogan își urmărea fără echivoc propriul interes, chiar fiind partener cu Occidentul. În susţinerea acestei ipoteze vine şi reacţia secretarului de stat american John Kerry, care fiind informat la cald s-a arătat total surprins şi a evitat să încline balanţa, exprimând în primă instanţă ceva ce se poate interpreta „Staţi să vedem cine câştigă.”

 Drept răspuns la această stratagemă neprietenoasă, după ce a pus bocancul pe gât insurgenţilor, a preluat treptat controlul instituţiilor şi a început epurări masive, Erdogan a pus pe jar America ieşind public şi anunţând o viitoare alianţă cu Rusia şi Iranul, pentru soluţionarea situaţiei politico-militare extrem de complicată din zonă, adică a dat totul pe față, şi nimic nou, de fapt, considerând că nu mai are nevoie de delicateţuri diplomatice.

Lovit direct la pipometru de acesta revelaţie, Obama a pus mâna imediat pe telefon şi l-a sunat pe Erdogan, după cum reiese din presa internaţională, citez: “Potrivit serviciului de presă al Casei Albe, marți seara (19 iulie) a avut loc o convorbire telefonică între președintele american Barack Obama și omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan. Discuția a avut loc la inițiativa părții americane. Liderul american a declarat că Statele Unite vor oferi Turciei, toată asistența necesară în investigarea tentativei de lovitură de stat din urmă cu o săptămână.

De asemenea, mai aflăm că Obama i-a cerut interlocutorului său ca toate activitățile de investigare să se desfășoare în așa fel încât acestea să nu afecteze încrederea poporul turc în viabilitatea instituțiilor democratice și a statului de drept. El a salutat, de asemenea, determinarea cu care poporul turc s-a ridicat pentru a apăra democrația.

Din declarația Casei Albe nu reiese dacă liderul american s-a referit cumva la epurările în masă ale armatei, aparatului de stat și a sistemului de învățământ. De asemenea, nu se precizează dacă în cursul conversației s-a pus problema extrădării din Statele Unite a lui Fethullah Gulen, pe care Ankara îl consideră vinovat de rebeliunea organizată.”

O discuţie complet politically corectness, în aparenţă, dar din care transpare clar îngrijorarea şi încercarea de a tempera elanul Sultanului de a se răfui cu toți cei pe care îi consideră vinovați.

În realitate lucrurile sunt mult mai complicate, iar eu nefiind analist politic, mi-aş prinde urechile încercând o analiză mai profundă, ca atare, pentru a dezvălui doar o mică parte din încrengătura incredibilă aflată în spatele acestor evenimente, citez unul adevărat:

„Marele Ţar, cât e el de tare, nu are cum media între Iran şi Israel. Şi atunci cum să îl pui pe Erdogan într-o situaţie de nedorit? Sugerând că ar înclina în favoarea Iranului, fix când şi-a normalizat relaţiile cu Israelul? La rândul lor, US nu o să uite ușor că Mossad-ul le-a stricat socotelile. Americanii ştiau că Putin va sta deoparte, deoarece (cât de fericită coincidență!) Secretarul de Stat John Kerry era la Moscova,… dar Bibi Netanyahu nu uită și nu iartă!

Este evident că Triada Rusia – Turcia – Israel funcționează în parametri excepționali de eficiență şi observ – nu neapărat cu surprindere – că ”fiul risipitor” al US e mai mult decât un supraviețuitor de cursă lungă.” (Gabriela Ioniță)

Dincolo de toate acestea, concluzia finală este că avem o falie între două lumi, fix la Marea Neagră. Noua Ordine Mondială tocmai se resetează cu doi poli de putere și noi suntem fix pe graniţa lor.  Și nu avem nimic de spus. Nici măcar reactivi nu suntem. Suntem observatori pasivi. Se zice că am avut şi noi contribuţia noastră în poveste, şi nu avem interes să atragem prea mult atenţia. Un lucru pare de netăgăduit în tentativa de eliminare a lui Erdogan: au ştiut toți și toţi au tăcut. Interese vs. Principii. Punct.

 Septimiu Pan

Leave a Reply