Între Schengen şi Shanghai

November 25, 2013

1. Un loc din trecut…

Ceea ce, până în 1990, s-a chemat „Complexul Expoziţional din Piaţa Scânteii” a găzduit, zilele trecute, Târgul anual de carte „Gaudeamus.” Fosta clădire etatică, în formă de OZN, inaugurată în 1963, poartă acum denumirea de Romexpo S.A. Iar, în interiorul sălii, locul central-faţă, de onoare, îl ocupă, de 10 ani, standul vechii Edituri Politice, actualmente „Humanitas”, flagship-ul intelectual al anti-comunismului tardiv de la gurile Dunării.

E multă ironie în modul în care se mai păstrează urmele trecutului pre-capitalist al României anului 2013. Aceasta şi pentru că, la târgul cărţilor, nu vin doar somităţi – scriitori, politicieni, gazetari -, ci, în continuare, acei mulţi, mulţi oameni care, până în decembrie 1989, devorau librăriile, ca o alternativă la „alimentarele” goale. Ei iubesc şi astăzi, în sistemul în care trăim, cărţile. Cele tipărite, nu audiobook-urile sau dispozitivele Kindle. E o normalitate (printre foarte puţinele) ce, la rândul ei, ne leagă de un trecut nu foarte îndepărtat…

2. O ipoteză…

Undeva, Marx spune că trebuie să ne despărţim de trecut râzând.
Sămbătă, la „Gaudeamus”, Adrian Nastase şi Ion Iliescu cam asta au făcut: în vreme ce primul a lansat o carte despre relaţia România – America (ţara care, de oftică, i-a retras viza de intrare anul trecut, încă înainte de arestare), iar celălalt, una despre Gorbaciov (cu care fusese coleg de cămin studenţesc doar în mitologia “anti-comunistă”), un desant chinez format din 200 de tehnocraţi în costume Armani (plus premierul lor) a dat semnalul celui mai spectaculos powershift din istoria României, de la vizita eretică a lui Maurer în China anului 1964.

Pe piciorul de plai şi pe gura de rai unde băncile americane strălucesc prin absenţă, iar întreprinderea Bechtel a comis una bucată autostradă mai scurtă decât cea care leagă comuna Taos de comuna Santa Fè (jud. New Mexico), Iliescu şi Năstase au făcut (speculez!) ultima lor mare mutare politică din viaţă, orchestrând discret – de undeva, din linia a doua – reapropierea de China şi de vocaţia ei de a exporta nu vreo ideologie prăfuită sau un excepţionalism tembel, ci fun-ul pur de a construi. Care, cu puţină baftă, ne-ar putea contamina, dupa 30 de ani (atentie, nu doar 24 de ani!) de distrugeri furioase, profitabile pentru câţiva şi devastatoare pentru extrem de mulţi. Ironizându-i pe patronii succesivi ai României într-un târg de carte din desuetul Romexpo al lui Dej şi Ceauşescu, Năstase şi Iliescu ne-au făcut cu ochiu’ (pentru cine a fost atent!), reamintindu-ne că putem râde de Marx şi de Vladimir Tismăneanu, îndreptându-ne spre Confucius şi Lao Tzu – noii pontifi ai managementului chinez contemporan.

Fiindcă, în rest, Deveselu şi scutul lui pot rămâne, fără probleme, la locul lor, Chevron n-are decât să încerce să ardă gazu’ de şist, iar Liiceanu se va putea lamenta, în continuare, că, în urma cu 50 de ani, nu ştiu ce frustrat scria turnătorii despre cum peripatetiza el cu Noica, la Păltiniş.

3. O Chină…

…despre care pretinsa „subţirime” se grăbeşte să afirme că e comunistă şi lipsită de libertăţi.  Eu cred că ţara care, de la plenara istorică din 1978 şi până acum 24 de ore, a scos şi scoate peste 500 milioane de oameni din sărăcia maoistă, dar care continuă să mai aibă alte 500 milioane de sărmani, iar la polul opus o elită politică, posesoare de carnet roşu, alcătuită din multimilionari în dolari, unde precariatul (nu proletariatul!) trăieşte la nivelul celei de-a doua Revoluţii Industriale, dar însoţind şi facilitând cea mai ameţitoare dinamică de dezvoltare economică din toate timpurile – ei bine, această ţară poate fi orice, numai un „stat al muncitorilor şi ţăranilor” nu.

Iar pentru că sunt doar cetaţeanul unei ţări cu o istorie postbelică mai mult decât complicată, şi nu vreun neo-conservator american născut luna trecută, realmente nu îmi pasă: de disidenţii chinezi, de modul în care liderii de la Beijing au făcut averi grele, de faptul că statul cenzurează internetul şi nu asigură pluralismul politic, de maniera în care fură proprietatea intelectuală a altora, sau de felul în care ameninţă Taiwanul. Este exclusiv treaba unui miliard+ de chinezi să-şi rabde sau nu conducerea politică. E treabă noastră, a românilor, şi, poate, ultima noastră şansă istorică, să reîncepem să construim durabil şi să producem eficient, pentru a găsi un miliard+ de consumatori în China. Orice alte abordări sunt cel puţin ipocrite.

4. …şi o Uniune relativ Europeană…

…din care România încă face parte. Spun „încă”, deoarece, în calitate de avocat, nu pot ignora realitatea juridică a art.50 din Tratatul Uniunii Europene, ce permite oricărui stat membru să o părăsească, în deplin acord cu principiul de drept potrivit căruia, nimeni nu poate fi obligat juridic pe vecie.

Întrucât detest ipocrizia, n-am nicio dificultate să admit că îmi place să călătoresc liber între Dublin şi Helsinki, şi să achiziţionez bunuri produse în Germania sau Marea Britanie, dar negrevate de poveri vamale la Bucureşti. Însă, în pofida recunoaşterii şi aprecierii acestor beneficii, nu pot ignora deficitul vizibil de potenţă strategică la nivelul Vestului Europei, în competiţia fără reguli cu Statele Unite şi China. Ultimii mari conducători politici ai Europei occidentale au fost Mitterand şi Kohl. Genii politice (cu multe defecte omeneşti) care au gândit strategic despărţirea de Războiul Rece şi saltul spre Maastricht. Astăzi, constatăm cum lidera informală a Uniunii Europene a reuşit performanţa unică de a se lăsa urmărită şi ascultată de două Securităţi diferite: de cea redegistă şi, mai apoi, de cea americană. Ce urmări retorsive au avut dezvăluirile din Der Spiegel despre spionajul electronic american instrumentat preţ de 11 ani, la cel mai înalt nivel ? Am asistat cumva la încordarea musculaturii politice a Europei? A tunat cineva la Bruxelles, ameninţând cu o reorientare geopolitică de proporţii? Nu. Fiindcă pe Continent (englezii fiind oricum verişori buni cu americanii) lipsesc, în egală măsură, resursele şi opţiunile strategice, inclusiv inteligenţa politică aptă să proiecteze Europa anului 2050. Robert Kagan avea dreptate să scrie, în urmă cu exact zece ani,  că „americanii sunt de pe Marte şi europenii de pe Venus.” În competiţia globală, am totuşi pretenţia ca echipa mea (Europa) cel puţin să lupte, cât timp calendarul turneelor e mereu fluid, iar victoriile şi înfrângerile niciodată definitive. Dar n-o văd deloc intrând prin alunecare la cei Mari, murdărindu-şi echipamentul.

În schimb, comisarii europeni sunt duri cu cei mici, din propria lor curte. Dinspre Bruxelles se comunică, adesea, în gramatica Războiului Rece, cu tipare ideologice de muzeu, cu trimiterea violentă în „valorile” mamelor voastre, ce tind a fi nesocotite – şi mamele, şi valorile – în chiar ţările Vestului Europei, cu to-do lists (?!?!) şi câte un dictat de coabitare politică, precum şi cu texte ce amintesc de formula „veţi primi Clauza [naţiunii celei mai favorizate] cu condiţia să…” Astăzi, „Clauza” a fost înlocuită cu un nou termen imperial, ce preia denumirea unui mic oraş luxemburghez.

Dar poate Schengen-ul să concureze, în mod real, cu Shanghai ? Avem oare dreptul la alternative de relaţii externe, în limitele dezmembrămintelor suveranităţii naţionale, pe care le-am acceptat în 2007 ? Globalizarea se opreşte pe Prut sau are nevoie de aprobări de la Bruxelles spre a se manifesta ? BRICS şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai n-ar putea fi nişte opţiuni pentru România membră a Uniunii Europene ?

Nu am fi avut azi dileme de acest tip, dacă la Bruxelles ar fi decis oameni din rasa politică a lui Mitterand sau Kohl. Conceput ca un simbol al înlăturării bornelor de frontieră, Schengen tinde să se transforme în opusul său, în ţinerea pe loc a unei istorii ce refuză graniţele ideologice şi care are propria ei viteză, anvergură şi, mai ales, ironie. Ca expresie a unui act politic generator de consecinţe neintenţionate, cred că Schengen-ul are darul să stimuleze reflexe centrifuge. Şi să dispară, într-o zi, în râsul celor pe care a ţinut neapărat să-i lipească de zid.

Nu ştiu ce va aduce incursiunea chineză de la Bucureşti, din aceste zile. Aş vrea să văd însă 3-4 autostrăzi în România, să pot ajunge la Viena în 7 ore cu maşina, câteva linii de trenuri rapide, o urbanizare preluată din filmele SF şi un apetit renăscut pentru creativitate şi construcţie, generatoare de bunăstare. Aici, în colţul de Europă, din care nu ne poate exila nimeni.

Horatiu Dan Dumitru

 

2 Responses to “Între Schengen şi Shanghai”

  1. UTC-istul says:

    Domnule Dumitru sunteti un comunist ca si mine si va salut. Si eu imi doresc apropierea de fratii nostrii chinezi spre propasirea pe cele mai inalte culmi a patriei. Tovarasii Ponta, Iliescu si Nastase trebuie sa fie mandrii de realizarile lor din acest cincinal si tin sa ii felicit si pe aceasta cale pentru maretele realizari.
    Un salut tovarasesc.

    • ppw says:

      Domnule UTC-ist (sau tovarășe ?!) V-am aprobat comentariul pentru prima si ultima data sub anonimat. Va multumesc pentru atentia acordata. Dacă veți avea și curajul de a vă asuma public opiniile și aveți și ceva argumente sunteti oricând binevenit. In caz contrar, urmatorul comentariul anonim va ajunge acolo unde îi este locul: recycle bin.

      Admin

Leave a Reply