ISIS – Pruncul, petrolul și ”primăvara arabă”

April 20, 2015

Mihail Albișteanu

ISIL, ISIS, IS, “Daish” sau “Daesh” sunt denumiri folosite de presă pentru a denumi organizația Statul Islamic (Islamic State of Iraq and the Levant/Islamic State of Iraq and Syria/Islamic State of Iraq and ash-Sham/Islamic State). Destul de recent apărută ca actor politic, ISIS și-a câștigat repede un loc de frunte în relatările media, detronând ”Al Qaeda”, deoarece a șocat prin acțiunile sale radicale și violente.

Răsărită parcă din neant, ISIS a stârnit groaza, atât în Orientul Mijlociu, cât și în lumea occidentală. Decapitările, crucificările, schingiuirile – la care au fost supuși ostaticii (civili sau militari) care au avut ghinionul să cadă în mâinile acestor fanatici, incendierile în cuști de metal, au stârnit oroarea întregii lumi civilizate. Se adaugă distrugerea comorilor culturale din Iraq și Siria, din zonele pe care acești barbari le controlează; pagubele provocate de ei siturilor arheologice de la Ninive, Nimrod, Hatra și muzeelor din orașele cucerite (Raqqa, Mosul, Tikrit) sunt ireparabile – monumente ale patrimoniului universal, protejate UNESCO – au dispărut pentru totdeauna.

Crimele și distrugerile ISIS au devenit cotidiene, încât aproape că nu mai stârnesc reacții – au intrat déjà în ”obișnuit” ( !?). Și totuși, cum s-a ajuns aici? Pentru că oamenii au tendința de a uita repede și (în mod natural) de a se adapta la noile realități, poate că nu ar fi rău să ne întoarcem – numai cu câțiva ani – în trecut. Cum arătau nordul Africii și Orientul Apropiat și Mijlociu în 2010, înainte de declanșarea ”primăverii arabe”? Ca și în deceniile anterioare, conflictul arabo-israelian (mocnit sau – periodic – deschis) și problema nucleară iraniană (și aceasta, în legătură cu Israelul) dominau agenda politică a regiunii și adesea, pe cea internațională. Afganistanul era, după 11 septembrie 2001 (și continuă să fie) o rană deschisă. Dictatorii laici, tot mai îmbătrâniți și mai dezorientați – după încheierea Războiului Rece, se mențineau încă la putere în Egipt, Tunisia, Yemen, Libia, Siria. Singura excepție o constituia Iraqul, unde Saddam Hussein fusese debarcat (după războaiele din 1991 și 2003) și executat în 2006. Iraqul devenea astfel încă o plagă pe trupul Orientului Mijlociu, un stat zguduit, după 2003, nu doar de corupție, ci, mai ales, de insurgența sunnită față de noua putere șiită (să ne amintim numai de revolta de la Fallujah) și de conflictele dintre arabi, kurzi și populația de origine turcică – pentru controlul zonelor bogate în petrol din regiunea Mosul-Kirkuk-Erbil. Mai mult, înființarea Kurdistanului irakian autonom a produs instabilitate regională, iritând Iranul, Turcia și Siria și complicând relațiile dintre ele.

Ca și cum nu erau suficiente probleme, (nu mai insistăm pe conflictele Israelului – în 2006, cu Hezbollah și Hamas și în 2009 – cu Hamas) factorii de decizie din Occident au ajuns la concluzia că este timpul să înlocuiască generația de dictatori îmbătrâniți ai zonei, cu regimuri democratice pro-occidentale. Schimbarea era oricum, inevitabilă (din motive biologice), așa încât Occidentul a decis că este bine ca aceasta să se producă în mod controlat și în beneficiul său – noile regimuri democratice urmau să încheie acorduri economice (în principal legate de exportul de petrol) în condiții pe care liderii autoritari care stăpâneau atunci în regiune nu le-ar fi acceptat niciodată. Modelul de relații ar fi fost cel stabilit cu monarhiile Golfului, ale căror acorduri – în domeniul amintit – cu statele Occidentale sunt atât de avantajoase pentru acestea din urmă, încât au făcut demult uitate, în ochii vesticilor, faptul că aceste monarhii sunt tot niște dictaturi, care aveau (și au) însă și o componentă religioasă, componentă care face ca situația femeilor din regimurile autoritare laice vizate de schimbare să fie doar un vis pentru femeile supuse Shariei în cadrul monarhiilor din Golf.

Astfel s-a produs ”primăvara arabă”. Ea a plecat de la premise corecte – după decenii de dictatură, existau forțe tinere și dornice de schimbare – către democrație – în Orient și în nordul Africii. Dar jucătorii de șah din Occident erau la fel de conștienți și de existența altor forțe, de sorginte islamist-radicală, chiar fanatice, care, oprimate decenii la rând de regimurile laice autoritare, așteptau momentul să scoată capul – și știau că lupta nu urma să fie una ușoară. De altfel, țara în care a izbucnit ”primăvara arabă”, Tunisia, a fost și singura în care acțiunea pare să fi reușit (partidul islamist moderat Ennahda – atunci la putere – a decis, în martie 2012, să mențină caracterul secular al statului), deși atentate islamiste au încă loc. În Egipt, victoria lui Morsi și a Frăției Musulmane a fost ulterior anihilată prin lovitura de stat a generalului Abdel Fattah el-Sisi, urmată de zise ”alegeri libere”, pe fondul încarcerării și condamnării – inclusiv la moarte – a liderilor Frăției Musulmane și a zdrobirii acestei mișcări. De altfel, atentatele islamiste nu contenesc în Egipt – mai ales în zona peninsulei Sinai. În rest eșecul ”primăverii arabe” este total: Libia și Yemenul sunt sfâșiate de războaie civile, iar în Siria – Assad, singurul supraviețuitor al ”fenomenului”, se confruntă și el, de patru ani, cu un război civil cumplit, care s-a extins și în Iraqul vecin.

Acesta este cadrul în care a apărut și s-a dezvoltat Statul Islamic: pornind, la început, din tragedia siriană, ca o grupare obscură, creându-și apoi un centru la Raqqa, pentru ca, în 2014, să explodeze spre Iraq, unde a cucerit (cu ajutorul reactivatei insurgențe sunnite locale) partea nord-vestică și centrală a țării, până aproape de Bagdad și amenințând cu extincția comunitățile etnice și religioase incomode (kurde, creștine, yazidite). Ceea ce l-a deosebit de alte organizații similare a fost nu doar ideologia – crearea Califatului universal, cât și determinarea sa, ilustrată prin duritatea mijloacelor folosite, prin uzitarea violenței extreme.

Dar oricât de bună ar fi pregătirea psihologică și ideologică, oricât de mare ar fi determinarea, războaiele se duc cu arme și bani. Statul Islamic le-a avut inițial (cel mai probabil) din surse saudite, EAU și mai ales qatareze – înainte de a pune mâna pe depozitele de armament ale armatei siriene și (mult mai grav) pe cele ale armatei iraqiene – burdușite cu tehnică occidentală. Să ne înțelegem: ISIS a fost la început un pion, folosit de monarhiile Golfului în lupta contra lui Assad (ca și Frontul al-Nusra, de exemplu), cu aprobarea tacită a Occidentului – pentru că Washingtonul a sesizat că radicalii religioși sunt mai apți să obțină succese pe câmpul de luptă decât opoziția moderată, înarmată și finanțată direct de către Pentagon. Apoi, ”ucenicul vrăjitor” nu a mai putut fi controlat, mai ales după ce a pus mâna pe câmpuri petrolifere și pe rafinării din Siria și Iraq. ISIS a folosit petro-dolarii pentru a cumpăra armament și, cu ajutorul propagandei online (după bunul exemplu al ”primăverii arabe”) și-a atras mii de combatanți musulmani care locuiesc în statele occidentale, în care se consideră ”marginalizați”. Atunci s-a trezit și Washingtonul și a antamat o coaliție ad-hoc împotriva ISIS. S-a ajuns la colaborarea punctuală cu Teheranul și chiar (fapt însă nerecunoscut) cu regimul Assad; au fost mustrate și monarhiile Golfului – dar dacă saudiții și Emiratele  au înțeles să se conformeze, Qatarul a mișcat în front. Acest regim, înfumurat de achizițiile financiare și imobiliare făcute în statele europene și de rolul (financiar) avut în căderea lui Gaddafi (de amintit, ilustrativ, în context, și pălmuirea unui diplomat rus pe aeroportul din Doha) a trebuit să sufere boicotul (inclusiv diplomatic) Arabiei Saudite și al aliaților săi zonali, pentru a reveni, în cele din urmă, la sentimente mai bune.

Islamic State Oil Field

Desigur, nu este suficient să ai petrol, trebuie să ți-l și cumpere cineva. Și aici încep jocurile – regionale și locale. Monarhii Golfului au fost aduși la ordine (și nici nu au nevoie de petrol, evident), dar Turcia este un lider regional, cu alte interese și de alte dimensiuni. Acolo, petrolul ISIS este binevenit și a putut fi transportat chiar pe sub nasul combatanților kurzi sirieni (și al Peshmerga – kurzii din Iraq, veniți în ajutorul celor dintâi), care luptau să evite încercuirea totală, la Kobane. Asta și pentru că Ankara nu are nici un interes să se războiască cu sunniții din ISIS, pentru a ajuta la crearea unui stat kurd, care să disloce, eventual, în proces, și sud-estul Turciei. Un alt jucător regional, Israelul, deși se declară amenințat de ISIS, a avut tot interesul în declanșarea ”primăverii arabe” și în perpetuarea (însă controlată) a conflictului/conflictelor, pentru că orice război între arabi previne pericolul unirii acestora împotriva sa; este și motivul pentru care, gurile rele susțin că Mossadul nu este străin de înființarea Hamas (dușmanul neîmpăcat, de astăzi, al statului evreu) – crearea acestei organizații, rivale cu Fatah, subminând unitatea luptei pentru realizarea obiectivelor palestiniene în regiune, în primul rând, formarea unui stat propriu.

ISIS este pruncul-bastard al ”primăverii arabe”, rezultat din combinația de interese occidentale și ale jucătorilor regionali, din dezideratul instaurării democrației în statele Orientului Apropiat și Mijlociu și ale Africii de Nord (strâns legată de sprijinul pentru întărirea securității Israelului), care se împletește cu dorința concernelor financiar-bancare vestice de a accede facil la resursele de petrol ale statelor din zonă. Eradicarea sa va fi o operațiune de durată, dacă este dorită cu adevărat. Spun – ”dacă” – pentru că situația regională este foarte complicată și interesele sunt multiple – astfel încât actori locali sau internaționali ar putea dori ca această problemă să mai treneze o vreme. În context, aș aduce în atenție și următoarea întrebare: servește cuiva faptul că mulți dintre musulmanii europeni pleacă nestingheriți în Orient, să lupte pentru ISIS și apoi se întorc, la fel de nestingheriți (dar temeinic pregătiți de luptă), acasă, în Europa, să pună la cale atentate de tipul celor din Paris și din Copenhaga? Premierul Netanyahu (care în prezent se află în conflict cu administrația democrată americană pe tema Iranului și a statului palestinian), cel care în plină campanie electorală s-a grăbit (în mod destul de suspect) ca după amintitele atentate de la Charlie Hebdo să-i cheme ”acasă” pe toți cetățenii europeni de origine evreiască, pentru a fi ”protejați” – știe cumva ceva ce noi – încă – nu știm ?

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new