ARHIVA Power&Politics World

Jocuri Olimpice vs. Jocuri politice

February 10, 2014

Gabriela Ioniță

Cu vreo două milenii în urmă, pe timpul Jocurilor Olimpice încetau orice conflicte militare și politice și se instaura temporar ”pacea olimpică”. E drept, pe atunci nu se inventase twitter-ul, trolling-ul, presa de scandal și ”păreriștii” de talk-show, lumea era mai mică și politicienii mai puțin dependenți de armata de PR-iști.

Drept este însă că nici o cetate grecească nu visa pe atunci la un public de 3 miliarde de oameni – câți au fost cei care au privit Ceremonia de deschidere a Olimpiadei de iarnă de la Sochi. Nu cunosc nici un eveniment politic de nivel mondial care să fi suscitat atâta atenție din partea publicului larg, oricât s-ar fi căznit amintitele cohorte de PR ale liderilor lumii. Ca atare o luptă jocuri olimpice vs jocuri politice este contra-productivă și lipsită de sens. Nu intenționez să conving pe nimeni de dreptatea unora sau altora. Pur și simplu mă voi limita la câteva observații de bun simț și în acord cu principiile olimpismului care cere înţelegere reciprocă, prietenie, solidaritate şi fair-play.

Unii șefi de stat și de guvern par să fi înțeles că e momentul să primeze spiritul olimpic (vreo 60 de lideri ai lumii, cam două treimi din țările participante – 3000 de sportivi din 88 de țări – de vreo cinci ori mai mult decât la ediția precedentă de la Vancouver unde au fost prezenți 12 șefi de stat) și s-au mulțumit cu rolul de suporteri ai echipelor naționale și cele câteva secunde de prim-plan din cadrul Paradei Națiunilor. Alții au dorit să primeze jocul politic și au preferat să se remarce printr-o absență cât mai mediatizată. „Am văzut câţiva politicieni a căror contribuţie la o cauză nobilă a fost să refuze o invitaţie pe care nu au primit-o” i-a ironizat Thomas Bach, șeful Comitetului Olimpic Internațional pe celebrii absenţi. E dreptul lor și al propriilor sportivi să judece cât fair-play a fost în decizia respectivă. Cu un mic amendament: toți cei absenți se confruntă cu o scădere serioasă de popularitate în propria curte și am serioase îndoieli că asta se poate schimba prin boicotarea Jocurilor Olimpice invocând o rațiune cel puțin îndoielnică: interzicerea propagandei gay. Nu sufăr de extremism dar nici de ipocrizie gen ”America are dreptate chiar și când greșește”; nu mă interesează ce face fiecare în intimitatea sa, dar cât timp eu nu-mi exhib opțiunile public nu văd de ce aș accepta pe altcineva să facă asta. Drepturile mele sfârșesc acolo unde încep drepturile celorlalți. Dar și reciproca este valabilă.

Revenind la boicotarea Jocurilor Olimpice de la Sochi, nu-mi amintesc să fi văzut nici o dezbatere internațională serioasă, care să depășească nivelul de talk-show, privind abuzurile comise de regimul lui Putin. Am văzut însă o avalanșă de nimicuri propagandistice, majoritatea din zona gri pentru a fi cât mai greu spre deloc verificabile, difuzate și disecate până la paroxism (culminând cu gluma proastă privind uciderea celui ce pasămite ar fi fost vinovat de ambiția fulgului ce nu a vrut să devină cerc olimpic). Am văzut voci (unele față de care nutream un oarecare respect!) repetând cu obstinație despre câte s-ar fi putut face cu banii destinați olimpiadei pentru folosul public și nu pentru faima regimului Putin. „Participarea la acest eveniment, în special la ceremonia de deschidere, va ajuta dictatura, deoarece este tot ceea ce are nevoie Putin pentru a fi în centrul atenţiei publicului. Vom asista la nişte Jocuri Olimpice care sunt folosite în mod clar pentru promovarea dictaturii”, a declarat Garry Kasparov. Așa este, domnule Kasparov. Dar nimic din toate astea nu au ajutat și nu ajută regimul Putin mai mult decât aroganta, instabila, nepopulara și divizata opoziție din Rusia. Iar înverșunarea pe acest subiect nu este de natură să-i sporească opoziției popularitatea. Și cu siguranță nu cu argumente de genul: ce s-ar fi putut construi cu cele 50 de miliarde pentru folosul public ? asta fie presupune lipsa oricăror cunoștințe elementare de economie, management și administrație publică, fie e pură demagogie. Mare parte din proiectele de la Sochi sunt fie investiții străine, fie parteneriate public-privat (cu investitori autohtoni sau străini). E o naivitate să crezi că s-ar duce vreun investitor, oligarh rus sau nu, să investească în școli și spitale la mii de km în inima Siberiei ! Cu siguranță, au existat contracte preferențiale, costuri nejustificat de mari, afaceri de corupție asupra cărora autoritățile îndrituite trebuie să facă lumină. Are opoziția probe concrete și dincolo de orice umbră de îndoială generată de lupta politică ? Sau doar se invocă neputincios cenzura practicată de guvernanți ?

Oricum ar fi, până la Ceremonia de deschidere, am asistat la Jocuri politice despre closete (duble sau înjumătățite, fake sau nu – cred că e prima dată în istoria competițiilor sportive când importanța closetelor o depășește pe cea a bazei sportive), proteste anti-guvernamentale și anti-putiniste, acuze de mită, minorități sexuale persecutate, grațieri (Khodorkovski, dar și Pussy Riot), arestări de oficiali corupți, amenințări și atacuri teroriste, și… Putin. Vladimir Putin. Cred că este momentul să se vorbească despre Jocurile Olimpice, sportivi, competiții, medalii, povești de succes – sau doar de viață, despre fair-play, solidaritate și cât mai puține surprize neplăcute (Comitetul Olimpic a anunțat că va aplica cel mai strict program antidoping din istoria JO de iarnă). Circul politic și mediatic cotidian poate aștepta. E timpul unui spectacol grandios – chiar mai impresionant decât cel gândit de regizorul Konstantin Ernst la Ceremonia de deschidere a JO – în care 3000 de atleți se vor lupta pentru depășirea propriilor limite, pentru măiestrie sportivă și faimă olimpică. Să le ținem pumnii !

PS: Legendă foto – Celor frustrați de zâmbetul discret dar triumfător al președintelui Putin, le atrag atenția că nu privesc unde trebuie și le recomand să-și mute privirea spre delicata blondă de alături. Irina Skvortsova e un model de curaj, determinare, dorință de a reuși. Chiar și atunci când povestea de succes devine o dureroasă poveste de viață. Astfel de oameni există. Și pentru astfel de oameni există Jocurile Olimpice.

PS2: Ai noștri au fost criticați pentru cum s-au prezentat la Parada Națiunilor. Pe bună dreptate aș zice ! E un moment al Ceremoniei în care fiecare țară vorbește despre ea însăși. La Sochi au existat americanii (probabil cea mai entuziastă și determinată echipă, echipamentul, modul de a se mișca, de a privi la cameră sugera un singur lucru – We are champions !), nemții (cei mai colorați – într-un mesaj subtil sau nu, dar impresionând ochiul), chinezii și coreeni (cu steagul rusesc în mâini, alături de cel al țării lor), norvegienii (mulți și siguri pe ei), rușii și … restul lumii ! Nu neapărat culoarea echipamentului – neagră – m-a deranjat la ai noștri (desi in mod clar nu a fost o alegere inspirată; ca și la Eurovision, mai avem de învățat de la frații moldoveni !), ci sentimentul că parcă doreau să treacă neobservați. Sper că nu la fel vor sta lucrurile și în competiții !