Manifestul unui om obișnuit

October 23, 2015

Am crezut că Hidra a murit, sau că măcar pentru o vreme stă ascunsă, dar am avut neplăcuta surpriză să constat că una din căpăţânile ei cele mai hâde e încă vie, mişcă, se zbate, încearcă să convingă, să se justifice şi culmea, s-a insinuat din nou la vârful puterii prin ipocrizie, lipsă de scrupule, trădare, şantaj, toate în numele interesului naţional. Deşi ştiu că e inutil, mai bine mă adresez unui copac, sau unui căţel, în mod sigur feedback-ul ar fi mai consistent şi de bun simţ, am simţit nevoia să-i adresez o întrebare, la care evident, nu aştept niciun răspuns.

Sunt un om care a crezut în profesie şi în rolul lui social.

Pentru tine am călcat în cele mai îngrozitoare locuri, am cărat cadavre ce se dezmembrau după câţiva paşi, mirosul morţii mi-a intrat în păr şi în haine, dar mai ales, în creier.
Pentru tine am văzut cum moare un drogat înecat cu propria vomă în timp ce-şi smulge, la propriu, carnea de pe oasele braţelor. Ştiai că dependenţilor de heroină cu ştate vechi, li se desprinde, pur şi simplu, carnea de pe os?
Am stat o oră în faţa unei uşi, neştiind cum să-i spun unui tată că ambii lui copii au murit carbonizaţi.
Am fost bărbat în locul tău încercând zile întregi să conving o tânără să nu-şi ia viaţa, după ce fusese violată de un suspect de SIDA şi părăsită de iubit, exact când avea mai mare nevoie de el.
Pentru tine mi-am făcut duşmani de moarte din indivizi pentru care o viaţă nu face nici cât o flegmă, am primit ameninţări în miez de noapte de la oameni care-mi povesteau şoptit cum îi cheamă pe copilul şi iubita mea, în timp ce aceştia dormeau liniştiţi.

Pentru tine şi pentru că nimeni nu oprise tensiunea după patru ore, am desprins cu un băţ, de pe reţeaua de înaltă tensiune a unui punct de transformare, trupul unui băieţel de 11 ani, trimis acolo de părinţi să fure nu ştiu ce bucată de cupru.
Am simţit în gură gustul sângelui şi creierilor unui beţiv exaltat care a aterizat în cap de la 25 de metri, tocmai când fusese convins să coboare. Ştii cum sună un craniu izbit de asfalt de la o asemenea înălţime?
Am plimbat pe străzi o noapte întreagă un sugar de câteva luni abandonat într-un hol de bloc, în încercarea disperată de a-i găsi un adăpost, pe un frig de-ţi îngheţau efectiv mucii la nas, de la o uşă la alta, de la o instituţie la alta. L-am alăptat într-o farmacie nonstop, nu eu, că am două mâini stângi, ci o farmacistă cu suflet şi instinct matern viu.

Am trăit o viaţă dublă, jumătate în lumea pe care mi-o doream, sau mă rog, în cea pe care am mai reuşit să o accesez trăgând atâta nebunie după mine, şi jumătate la periferia societăţii, într-o lume despre care habar n-ai că există, nu pentru că n-ai putea să o vezi, ci pentru că nu vrei să o vezi, ţi-e frică. Mi-am riscat sănătatea, uneori libertatea, pentru că n-ai cum să te învârţi într-o astfel de lume, fără să faci şi greşeli.
Aş putea să continui aşa până mâine dimineaţă, în măsura în care mă mai ajută memoria. Am făcut toate astea timp de 20 de ani, fără să cer nimic în plus faţă de ce mi se cuvenea, poate doar puţin respect. Dar mai ales, le-am făcut în tăcere, fără bravadă, anonim, firesc, asumat, astfel încât acum, când vorbesc despre toate astea, mă simt oarecum patetic şi amuzat, pentru mine fiind banalităţi.

Şi ca mine sunt mii. Zeci de mii.

N-ai vrea să afli ce-ar putea să-ţi povestească o tânără rezident de la o cameră de gardă a oricărei Unități de primire urgenţe. Dimineaţa e transfigurată după tura de noapte, se priveşte în oglindă, are sufletul gol şi-ar vrea să moară acolo, în baia infectă a spitalului, dar mai pe seară îşi revine, se înarmează cu cinism şi umor negru, devine iar frumoasă şi cu spatele drept.

Şi nici ce simte un pompier când îşi roagă soţia să-l ajute să urineze în ploscă, el având arsuri de gradul doi la ambele antebraţe. Şti cum miroase propria carne arsă şi cum e să uiţi cum arătai când erai tânăr şi aveai gene şi sprâncene? Peste trei luni se ridică, cumpără un buchet de flori, îşi cere iertare şi-o ia de la capăt.

Pentru tine, în locul tău, pentru ca tu să nu vezi, să nu auzi, să nu miroşi, să rămâi viu, sănătos şi în siguranţă, să ai idealuri înalte şi să filosofezi neproductiv şi găunos într-o lipsă totală de idei şi de cultură, iar apoi să vi acasă supărat pe viaţă şi ros de invidie că alţii au mai mult, sunt mai aproape de ciolanul suprem şi în timp ce-ţi râgâi caviarul înfulecat pe gratis la cine ştie ce banchet, să visezi încă o funcţie, încă un privilegiu, încă o stea, încă o demnitate.

Pentru tine, cel care nu te poţi apăra singur (şi nici nu ţi-aş recomanda să încerci să o faci, dacă nu cumva vrei să ajungi acasă cu capul spart şi plin de flegme), dar te străduieşti să ruinezi destine susţinând animale hulpave în fruntea ţării, încercând să mă convingi că ceea ce văd, aud, simt, trăiesc, înţeleg, nu-i adevărat, că adevărul e la tine, că n-am discernământ, că sunt manipulat şi îndoctrinat, sau de-a dreptul prost şi n-am cum să pricep marile trebi ale ţării.
Pe mine, care n-am avut şi n-am nici azi o opţiune politică limpede, pentru că nu m-a interesat decât să-mi fac treaba cât mai bine, acolo unde eram şi dacă mă lăsai în pace, cu puţin noroc, nici nu aflai că exist.

Pe mine, girofarul tău, care te ajută să nu te pişi pe tine sau să vomiţi pe canapelele de piele ale limuzinei, când eşti matol şi te grăbeşti spre casă.

Mai sunt şi alte categorii socio-profesionale la care ar trebui să fii mai atent și care-ţi pot influenţa viitorul; nu mă aştept să observi asta, pentru că tu eşti gata să sacrifici prezentul şi viitorul tuturor, în speranţa c-ai să primeşti mai mulţi bodyguarzi şi încă o pernă sub cur.
Azi poţi să mă înjuri liniştit, sunt şanse foarte mici ca mâine să-ţi spargă cineva capul în cinci locuri, pe drumul tău de seară de la cârciumă până acasă, pentru ăia patruzeci de arginţi pe care i-ai primit la ultima conspiraţie.

Într-o zi m-ai chemat şi mi-ai înmânat plictisit şi cu dispreţ seniorial un însemn nobil, a cărui semnificaţie sunt sigur că n-o înţelegi. Sunt gata să ţi-l restitui pentru că într-o noapte m-ai lăsat să mor singur într-un şanţ. Nici măcar un muşchi nu ţi s-a clintit pe faţă.
Eu, girofarul tău, pot să privesc retrospectiv fără jenă şi să zâmbesc, chiar şi dincolo de moarte.
Tu poţi?

Septimiu Pan

Leave a Reply