ARHIVA Power&Politics World

Marea Strategie: Unirea românilor

November 30, 2017

Vasile Roman

O scurtătură (pentru aderarea la Uniunea Europeană a Republicii Moldova nn.) via unirea cu România nu e o soluție, a declarat presedintele României, Klaus Iohannis, dând încă odată, o notă clară că deși vorbește despre un proiect de țară pentru România, premisele de la care pornește sunt ale unui președinte temător, care așteaptă ca altcineva să resolve problemele românilor.
Anul următor vor sărbători centenarul Marii Uniri și gândim nostalgic cum a fost posibil ca acum 100 de ani să fi existat oamenii politici care au convins masele și decidenții politici europeni să accepte dreptul românilor transilvăneni, bucovineni și basarabeni, de a forma o țară mare.

Oamenii mari

Istoricii aduc în atenție faptul că personalitatea reginei Maria, a regelui Ferdinand sau a presedintelui american Woodrow Wilson, a premierilor englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando, au influențat deciziile acelor vremuri, iar unii analiști politici susțin că doar dacă am avea asemenea oameni cu viziune am reuși să ne îndeplinim interesul vital – unirea românilor.

Fără a contesta valoarea acestor oameni trebuie să vedem modul în care politicienii români ai acelor timpuri s-au manifestat în condițiile istorice, modul în care ei au exploatat oportunitățile momentului, dar și modul în care au negociat soarta țării.

Un asemenea om este Ion I. C. Brătianu, cel care a fost conducătorul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Versailles și în această calitate i-a revenit obligaţia de a răspunde reproşului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918. Lămurirea acestui punct, precum şi convingerea aliaţilor cu privire la justeţea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român, se datorează abilităţii sale diplomatice, extrem de prețioase în acele vremuri.

Pragmatismul salvator

Astăzi lumea marilor decizii politice este fragmentată dar se poate întrevedea cu ușurință că hotărârile privind soarta statelor, chiar și celor care fac parte din NATO sau Uniunea Europeană, se iau la Berlin, Londra, Paris, Washington și Moscova.

Vorbind despre personalități, putem constata că cei care conduc statele decidente sunt personalități pragmatice, care urmăresc obiective de confort economic, legate de câștigul statului pe care îl reprezintă, iar emoțiile lor nu transpar în dialog.

Cancelarul Angela Merkel, prin politica pe care a promovat-o pentru Germania, a dovedit că pe prim plan trebuie pusă relația cu statele care garantează accesul țării sale la resursele energetice, precum și modul în care piața externă este persuadată pentru a primi produsele germane. În acest sens se poate vedea modul în care menține și dezvoltă relația cu Rusia, chiar dacă Europa este într-o fază a presiunilor politice. Un asemenea comportament subliniază foarte clar că Germania poate oricând să negocieze problemele României și Republicii Moldova.

Marea Britanie, recent decisă să părăsească uniunea, a fost permanent interesată de ce se întâmplă la gurile Dunării, iar acum mai mult deacât oricând, prin relația cu SUA, va va fi în căutare de aliați la Marea Neagră, nu doar pentru că este o preocupare istorică ci și pentru că Turcia, prin comportamentul agresiv în privința politicii imigraționiste, constitue un element de risc de securitate.

Noul alesul președinte al Franței, Emmanuel Macron, dorește cu orice preț să-și aducă țara în zona marilor influențe și decizii și în acest sens caută să conecteze economia franceză la piața de est a uniunii, urmărind în același timp dezvoltarea spirtului francofon în România și Republica Moldova.

SUA, sub conducerea republicanilor, dar mai ales a președintelui Donald Trump, manifestă ceea ce știe mai bine, securitatea garantată în schimbul beneficiilor economice. Pragmatismul noului președinte se poate observa în forțarea politicilor de înarmare pentru aliații europeni. Dorința americanilor de a vinde cât mai mult și cât mai scump, coroborată cu dorința de a exploata cât mai mult și cât mai ieftin, este op probă clară că se poate realiza un târg prin care România și Republica Moldova să se unească, spre marele câștig al americanilor.

Și Moscova președintelui Putin este pragmatică și înțelege că lupta ei cu America nu trebuie dusă în Europa, în primul rând pentru că europenii nu sunt violenți, în al doilea rând pentru că ei rămân buni cumpărători de energie și în al treilea rând pentru că sunt tot mai puțini cei care manifestă sentimente pro- americane. Lupta între cele două puteri trebuie dusă în Orientul Mijlociu, unde se reglează prețul petrolui și unde este nevoie de tehnologie militară de ultimă generație.

România puternică

Majoritatea politicienilor și analiștilor politici, pornind de la argumente de natură politică și economică,subliniază faptul că Republica Moldova are nevoie de România pentru a ieși de sub influența Rusiei și pentru a accede în Uniunea Europeană, fără însă a pune în discuție câștigurile pentru România.

Din punct de vedere politic prin unirea celor două state, România va avea un avantaj, dat de mărimea geografică a statului, ce ar face-o să fie proximă Poloniei, trecând pe locul 12 în fața Marii Britanii și de numărul cetățenilor, care va crește cu aproape 3,5 milioane, făcând-o comparabilă din nou cu Polonia. Creșterea numărul de cetățeni ai noii Românii ar schimba și numărul de voturi asigurate înConsiliul European, ceea ce ar face ca importanța țării nostre să crescă.

Latura economică a noului stat ar fi dată de creșterea produsului intern brut care ar putea ajunge, în anul 2018 la aproximativ 245 miliarde de euro (200 mld din PIB-ul României și 45 mld din PIB-ul republicii Moldova), astfel România depășind Grecia, Cehia, Portugalia și apropiindu-se de Irlanda și Danemarca. Contribuția la PIB a Republicii Moldova nu va fi una determinată de industrie ci de agricultură, care prin specificitatea sa, produsele viticole și pomicole, poate fi un bun brand de țară în UE.

Existența socio-culturală și spirituală este ceea care ar trebui să fie element de motivare pe ambele laturi ale Prutului, fie că ne gândim la inteligența acestui popor, fie că ne ducem spre spiritualitatea lui și nu în ultimă instanță spre natalitatea specifică.

Este însă adevărat și faptul că prin unire am avea aproximativ 84% români, 5% maghiari, 3% ruși, 3% ucrainieni, 2% țigani, 1% găgăuzi, precum și 2% alte minorități, dar prin modul în care România reușește să gestioneze viața acestora facem dovada că nu reprezintă o problemă.

Domeniul securității naționale ar trebui analizat ca element al avantajului pentru România pornind și de la simplul fapt că granița de apărat ar fi reprezentată de un obstacol natural, râul Nistru. Mai mult adâncimea dispozitivului de apărare al forțelor NATO, în cazul unei agresiuni de la est, ar putea fi mai adânc, axat pe două mari cursuri de apă, Nistru și Prut și sprijinit pe munții Carpați, avantaj enorm pentru securitatea vestului.

Soluția imaginată

Pentru ca o strategie să fie construită, acceptată și transformată în plan este necesar ca obiectivele să fie realiste și utile. În cazul nostru este necesar de vizualizat cine și ce ar avea de câștigat din întregul demers românesc.

SUA are obligația morală să susțină unitatea românilor și pentru simplu motiv că vom plăti în următorii ani aproape nouă miliarde de euro pentru achiziționarea unor de sisteme de armament.

România și-a asumat riscul de a deveni ținta strategică a Rusiei pentru a garanta securitatea poporului american, dată fiind construcția scutului antirachetă de la Deveselu.

Americanii urmăresc garanția unei prezențe permanente în estul european, iar aici, pornind și de la simpla supoziție că România este un partener loial, există certitudinea că SUA își consolidează prezența în proximitatea geografică a Rusiei.

SUA au posibilitatea de a influența pozițiile Germaniei și Franței, care în fapt își doresc nu neapărat plecarea americanilor din Europa, cât o diminuare a rolului acestora în anumite zone de confort central-european. În acest sens un echilibru privind susținerea intereselor economice ale Germaniei pe piața americană și o susținere a intereselor politice ale Franței în lumea arabă, ar aduce un accept al acestora pentru influența americană în est.

Inclusiv proiectul Intermarium, cel ce trebuie să unească Marea Baltică de Marea neagră și apoi de Marea Adriatică, susținut de SUA, poate fi un bun argument, utilizat de România, pentru a atrage americanii într-un proiect al unirii românilor.

Rusia este cel mai important actor din scenă, iar persuadarea acesteia nu poate fi făcută decât de către SUA și doar pentru simplul motiv că nimeni din Europa nu este în măsură să îi ofere Rusiei ceva la schimb.

Rusia are nevoie de spațiul de manevră pentru a deveni un actor global, chiar dacă are conștiența că nu este și nici nu va fi vreodată. Prin mișcările pe care le face dorește să revină la postura pe care a avut-o URSS, adică să aibă ieșiri la mările calde și la oceane.

Drumul ales de Rusia este cel al Orientului Mijlociu și cu siguranță nu va putea fi stopat pentru că s-a aliat cu Turcia și Iran și prin aceasta și-a consolidat dispozitivul.

Statele Unite nu vor reuși să îi stopeze înaintarea și de aceea pentru a-i reduce numărul de ținte trebuie să își consolideze un dispozitiv în proximitatea granițelor acesteia.

Deși se va simți amenințată, Rusia, având în vedere că nu mai poate deschide un nou front în Europa și pentru că nu s-a închis cel din Ucraina, va accepta ideea, deși este posibil să condiționeze atașarea Transnistriei.

Transnistria poate reprezenta un element important pentru Rusia, dar având în vedere relațiile cu Ucraina și predispoziția acesteia de a fi drastică în relația cu Kremlinul, este puțin probabil ca această regiune să fie considerată un nou kaliningrad, deși nu trebuie exclusă ipoteza.

În loc de concluzii

România are responsabilitatea morală ca la sărbătorirea celor 100 de ani de la unirea tuturor românilor să se prezinte în fața istoriei cu o Românie Mare.

Politicienilor români le revine sarcina să gândească, să negocieze, să persuadeze și să realizeze visul românilor.

Într-o lume marcată de mercantilism trebuie să acceptăm ideea că politicile, în afara emoțiilor discursive înseamnă concesii și compromisuri.

Dacă pentru idealul românilor vor fi sacrificate alte interesele sau chiar securitatea altor state, asta nu înseamnă că noi am procedat greșit ci doar că noi ne-am identificat mai repede și mai bine proiectul de țară.