Europa între acordul de la Yalta și cel de la Helsinki (I)

Vasile Roman

Apelul la istorie

Scriitoarea Margaret MacMillan, în cartea ”Războiul care a pus capăt păcii”, subliniază modul în care falsele percepții pot duce la război.

Percepția falsă a Germaniei – că Marea Britanie își dezvoltă flota pentru a bloca comerțul german, alături de percepția falsă a Marii Britanii – că Germania la rându-i își dezvoltă capacități maritime pentru a o ataca, au dus la o cursă a înarmărilor care s-a finalizat cu un război extrem de distructiv și cu consecințe pentru al doilea război mondial.
Deși au fost voci, după cum sublinia politicianul Alexandru Vaida Voievod, cum ar fi cea a Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, asasinat la Sarajevo, care afirma că orice acțiune a Austro-Ungariei în Serbia ar atrage Rusia în război și astfel întregul continent ar fi angrenat, militarismul german și austro-ungar a triumfat.
Nici al doilea război mondial nu este o apariție din neant pentru că a reprezentat rezultatul modului în care a fost tratată Germania, ca sigura vinovată de război, precum și modalitățile în care fostele imperii au perceput efectele principiilor wilsoniene.

Politica revanșardă a Germaniei și Ungariei, alăturată unei politici împăciuitoare a Marii Britanii și Franței și coroborată cu pactul secret dintre Germania și Rusia, cu privire la sferele de influență și interes, căruia au căzut pradă Cehoslovacia, Polonia și România au fost tot atâtea premize pentru un nou război.
Efectele celui de al doilea război mondial au fost resimțite pentru o perioadă de 45 de ani de război rece, în care suferința țărilor din est a fost mare, mentalul colectiv fiind influențat de frica față de URSS și de riscul de a fi oricând invadate așa cum a fost Cehoslovacia. Țările vestice, ajutate și protejate de SUA, atât prin Planul Marshall cît și de constituirea alianței politico militare, NATO.
Toată această suferință a celor din est, care își doreau democrație și bunăstare, nu ar fi fost posibile fără acordul liderilor occidentali Churchill și Roosevelt care i-au oferit lui Stalin ceea ce își dorea cel mai mult, un cordon sanitar, aflat în sfera de influență a URSS, care să protejeze uniunea sovietică de posibile acțiuni ofensive cum au fost cea din 1812 a lui Napoleon sau cea din 1940 a lui Hitler.

Acordul de la Yalta și soarta Europei

Deși s-a dovedit că războiul a fost efectul pedepsiri, după anul 1920 a Germaniei, Stalin și-a dorit din nou răzbunarea și a stabilita ca aceasta să fie împărțită între occident și orient, pentru a fi sigur că acest stat nu va mai putea deveni o forță.
De asemenea s-a avut în vedere delimitarea sferelor de influență între democrația vestică și așa numita democrație estică.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Yalta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990, stă mărturie asupra acestui lucru: România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia, Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25%. Despre Polonia, deşi nu s-a discutat la Conferinţa de la Yalta, soarta îi era pecetluită, pentru că Stalin gândea un guvern pro-sovietic.
Este greu de înțeles cum a fost posibilă o asemenea înțelegere, atâta timp cât în mesajele lor liderii țărilor vestice enunțau ideea că stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și crearea instituții democratice de ei alese. Un deziderat care se contrazicea prin acceptarea ideii că unde sunt prezente trupele sovietice trebuie să fie prezent și actul de guvernare tipic URSS, adică autoritarism de tip bolșevic.

Urmările acestui acord s-au putut vedea în modul în care s-au comportat statele din vest în relația cu blocul comunist, în sensul în care rezultatul alegerilor făcute în prezența soldaților sovietici au fost recunoscute, așa cum au fost recunoscute toate ingerințele în treburile interne ale Ungariei și Poloniei din 1956 și într-ale Cehoslovaciei din 1968.
Yalta a fost acordul, condiționat militar de Stalin, acceptat de către liderii politici ai Marii Britanii și SUA, care a împărțit lumea în două mari sfere de influență, una a democrației trans-atlantice și una a comunismului.

Acordul de la Helsinki și presiunea Occidentului asupra URSS

Trebuie să recunoaștem faptul că în ambele conflicte mondiale, Europa a fost salvată prin intervenția politică, economică și mai ales prin ajutorul militar acordat de SUA.
Chiar dacă America nu a venit cu o intervenție dezinteresată pe teritoriul bătrânei Europe, prin Planul Marshall și prin crearea NATO, ea a reușit să mențină, pentru mai mult de 70 de ani, pacea, stabilitatea și dezvoltarea Europei și apoi construirea Uniunii Europene.
Prin acordul de la Helsinki, puterile occidentale cheamă, determină și presează URSS să accepte ideea de egalitate suverană a statelor, de obligativitate a respectării drepturilor interne ale statelor și de garantarea suveranităţii acestora.

Semnat, în anul 1975, de către SUA, URSS, Canada și celelalte țări europene, tratatul schimbă optica acordului de la Yalta și subliniază noi principii după care trebuie să funcționeze relația dintre state și anume: nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional.

Acest acord va fi o primă formă prin care presiunea SUA asupra URSS se va manifesta în viitor, dar poate fi considerat și cauza pentru care războaiele dintre cele două mari puteri se vor duce prin interpuse state cum ar fi Afganistanul, Granada sau Libia.
Cursa înarmărilor declanșată de cele două mari puteri, începând cu anul 1949, când și URSS va dezvolta arme nucleare, va duce la o permanentă deteriorare a relațiilor dintre cele mari puteri, la expunerea Europei la riscul unui război atomic.
Venirea la putere a președintelui Mihail Gorbaciov schimbă ecuația relațiilor dintre cele două mari puteri și pentru simplul motiv că URSS conștientizează că a pierdut cursa înarmărilor și mai mult a pierdut cel mai mare atu al existenței unui stat, bunăstarea economică.
Sfârșitul Războiului Rece oferă cadrul politic necesar aplicării principiilor acordului de la Helsinki și deschide drumul țărilor din blocul comunist spre opțiunea democrației.

Aproape un sfert de secol de liniște europeană

Destrămarea URSS a fost, în opinia europenilor, cel mai mare eveniment al sfârșitului de secol XX, pentru că a oferit statelor care făceau parte din URSS să își declare independență, așa cum a oferit Federației Ruse oportunitatea de a se transforma într-o societate democratică.
Dacă ar fi să privim acest eveniment istoric din perspectiva președintelui Vladimir Putin, putem constata că percepția acestuia este că a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului” și prin urmare trebuie să presupunem că acest mod de gândire este reflectat și de mentalul poporului rus.

Mișcările ce s-au produs în Europa după căderea Cortinei de Fier pot fi considerate normale, de către țările din vest și de cele foste comuniste, pentru că au reflectat dorința și dreptul popoarelor de a opta pentru tipul de organizare politică, economică și socială și mai mult pentru apartenența la organizații internaționale politice, economice sau de securitate.
Frica statelor de o posibilă revenire a Federației Ruse la statutul de putere globală, cumulată cu conștiința că țările foste comuniste fac parte din democrația și cultura occidentală, au făcut ca acestea să solicite și să depună eforturi pentru aderarea la NATO și UE.
Nu este lipsit de interes și faptul că aceste organizații aveau la rându-le interes ca zona de securitate, dar mai ales piața de desfacere să crească, atât pentru reglarea unor tensiuni sociale cât și pentru câștigul corporatist.

Federația Rusă, prin președintele Boris Elțîn, a acceptat transformările din Europa și mai mult a acceptat și dialogul, cu câștiguri economice, cu SUA și cu țările occidentale.
Venirea la putere a președintelui Vladimir Putin, în anul 2000, schimbă complet comportamentul Federației Ruse accentul fiind pus pe dreptul Rusiei de a juca rolul de putere mondială, dreptul acesteia de a decide în probleme care țin de proximitatea geografică și mai ales de a condiționa comportamentul SUA în relația cu Europa.

(Va continua)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *