Europa între Tratatul de la Yalta și cel de la Helsinki (II)

Vasile Roman

Frustrările Rusiei și comportamentul președintelui Putin

Ne întrebăm dacă este corect ca Rusia să condiționeze modul în care statele decid să facă politică sau dacă Rusia are dreptul să folosească energia ca armă politică, așa cum ne întrebăm dacă acest stat are dreptul să încalce acordul pe care l-a semnat în 1975, la Helsinki sau a Memorandumului de la Budapesta, semnat în anul 1994, alături de SUA și Marea Britanie și prin care garantează integritatea Ucrainei.

Răspunsul pe care îl poate oferi orice cetățean european este unul negativ, pentru că nici un stat care se consideră democrat și dorește să se manifeste pe plan internațional nu are acest drept.
Explicațiile acestui comportament agresiv pot veni din teama Rusiei de a fi obiectul unei posibile agresiuni venite din occident, de frustrarea Federației Ruse cu privire la comportamentul NATO și UE de a accepta fostele țări comuniste în interiorul organizațiilor și poate și de ideea că sferele de influență ar trebui să rămână valabile măcar pentru construcția Comunității Statelor Independente.

Federația Rusă a dat primele semne de manifestare distructivă, imediat după Summit-ul NATO de la București, din anul 2007, când s-a discutat aderarea Georgiei și Ucrainei la NATO. Răspunsul Rusiei a fost destul de prompt, în anul 2008 provocând Georgia într-un conflict de frontieră, atacându-i capitala, provocând occidentul care nu a reacționat și aducând cele două provincii, Abhazia și Osetia de Nord, progresiv, în cadrul federației.

Prin acest gest a arătat că Rusia nu mai este nici cea din anii ’90, când a asistat la dezintegrarea Iugoslaviei, nefiind în măsură să protejeze Serbia și nici cea din anul 2000 când era consumată de conflicte interne precum cel din Cecenia.

Anul 2014 a fost al doilea mare moment când Federația Rusă a arătat că dacă unul dintre vecini, dorindu-și democrație și apartenență la lumea vestică, încearcă să iasă din sfera de influență, poate fi pedepsit prin invadarea și atașarea unei părți din teritoriu, dar și prin crearea unui conflict intern.

Cazul Ucrainei poate fi unul de analiză strategică, pentru că demonstrează că în relația cu Rusia nu funcționează nici unul din instrumentele de negociere sau dialog ci funcționează foarte bine gândirea și manifestarea doctrinei tradiționaliste, adică utilizarea instrumentului militar pentru atingerea obiectivului politic.

Conflictul din Crimeea a arătat câteva fațete ale politicii ruse și anume o politică internă bazată pe tradiționalism, o politică externă bazată pe combinația între instrumentele politice, economice și militare și mai mult revenirea la conflictele prin interpuși.
Politica internă a Rusiei este una prin care liderii politici sunt cultivați și utilizați de regim doar în măsura în care sunt loiali liderului suprem. Această nouă clasă politică lucrează la standarde calitative solicitate nu de valorile democratice ci de interesele statului iar motivarea lor vine atât din credința că SUA și Europa sunt adversarii Rusiei cât și din credința că poporul rus are un rol mesianic în lume.

Politica externă a federației ruse este una tradiționalistă, în care instrumentul de putere este cel militar iar celelalte elemente sunt complementare. Astfel scopurile de securitate, care sunt primordiale pentru Rusia datorită poziției geografice, sunt instrumentate prin prezența militară în conflictele din Ucraina și Siria precum și prin prezența trupelor ruse din Transnistria și mai nou din Libia și Vietnam.

De asemenea instrumentul militar se manifestă și prin contractele de furnizare de echipamente militare către Turcia, China, Serbia sau Arabia Saudită. Nu este de neglijat nici utilizarea instrumentului militar pentru crearea cadrului pentru războiul hibrid, instrument ce merge de la atacul rețelelor de calculatoare, la manipulare prin media sau la asasinate politice.
Conflictele prin interpuși nu sunt doar cadre de testare a capacităților militare ale armatei ruse ci și elemente de negociere pentru alte acțiuni politice sau economice.

Un exemplu elocvent în acest sens este modul în care conflictul din Ucraina este folosit pentru a persuada Germania să gândească un nou traseu al conductelor de gaz prin Marea Baltică, obținând două mari avantaje, unul de slăbire a unității europene și al doilea de slăbire a prezenței economice americane în Europa.

Uniunea Europeană și dilema relației cu Federația Rusă

Deși trebuie să recunoască faptul că nu a reușit să convingă Rusia de bunele sale intenții și că poate acțiunile de sprijin ale Ucrainei au fost prea puțin maturate, UE nu poate accepta acest comportament specific războiului rece, cel al sferelor de influență.
Uniunea Europeană este, în mare parte, dependentă de gazul rusesc și se simte obligată să găsească cea mai bună formulă de relație economică cu Federația Rusă, așa cum trebuie să fie atentă și la faptul că prin costurile pe care le plătește ajută acest stat să se înarmeze.
Relația cu Rusia trebuie dezvoltată atât pentru că cele două entități sunt europene continental cât și pentru faptul că un conflict, fie el și înghețat, ar duce la o nouă divizare și implicit la o nouă cursă a înarmărilor.

Situația UE nu este una confortabilă pentru că economic este în relație de inter-dependență cu Rusia așa cum legat de securitate este în interdependență cu SUA.
Ecuația relației cu SUA, precum și condiționările economice și militare ale acesteia, din ultimul timp, au vulnerabilizat UE și au dus-o către tendința de autonomie strategică în probleme de securitate. În acest sens a concurat și comportamentul SUA legat de acordul nuclear cu Iranul, acord pe care americanii l-au anulat fără consultări prealabile cu europenii.

Aflată într-un proces de regăsire interioară, marcată de apariția unor curente naționaliste, influențată de efectele războiului hibrid desfășurat de Rusia, UE caută să găsească cele mai bune formule de asigurarea a securității comunitare. Inițiative cum este aceea a Cooperării structurate permanente în domeniul apărări(PESCO), pentru a dezvolta capabilităţi comune (CDP), aduce spațiul de dialog pentru identificarea neajunsurilor investiţiilor în apărarea comună şi pentru motivarea dezvoltării în comun de capabilităţi.

Acest tip de inițiativă este unul benefic atât timp cât ele este complementar tuturor inițiativelor dezvoltate în NATO. În caz contrar UE nu va face altceva decât să se expună și mai mult unor critici și acțiuni din partea SUA, unei fragmentări între vestul asigurat și estul european expus Rusiei și nu în ultimă instanță unor fragmentări determinate de naționalismul specific unor state.

UE are nevoie de o rețetă comportamentală în relația cu Rusia și ea trebuie să fie bazată atât pe negociere cât și pe forța unității de acțiune, iar în acest sens acțiunile întreprinse trebuie să aibă la bază solicitarea respectării acordului de la Minsk, întărirea Parteneriatului Estic al UE cu țările din proximitatea Rusiei, chiar dacă acest fapt contravine așteptărilor acesteia, întărirea încrederii tuturor statelor membre cu privire la faptul că orice s-ar întâmpla nu va mai exista un acord precum cel de la Yalta, realizarea unor angajamente selective cu Rusia care să vizeze atitudini comportamentale ale diplomației acesteia și slăbirea dimensiunii economice atât de mult utilizată de Rusia și nu în ultimă instanță întărirea relațiilor cu cetățenii ruși care nu sunt condamnabili pentru că se conformează unor cerințe ale liderilor politici.

România și zona de interferență a intereselor est-vest

România este extrem de expusă chiar dacă nu este dependentă de gazul rusesc.
În cele două războaie mondiale România a avut de suferit de pe urma Rusiei, fie prin lipsa de ajutor din primul, fie prin raptul teritorial al Basarabiei din cel de al doilea.
România a suferit și în perioada războiului rece, riscând în anul 1968 să fie invadată.
Relațiile României cu Rusia s-au deteriorat în ultimii 20 de ani din variate motive, unul fiind neîncrederea reciprocă.

România este astăzi un aliat strategic al SUA, ceea ce nemulțumește Rusia, dar trebuie să utilizeze acest parteneriat pentru a avea certitudinea securității, indiferent de dialogurile ce se poartă între cele două mari puteri.

România, ca membră UE, are datoria de a realiza o politică internă predictibilă care să nu o expună criticilor membrilor și o politică externă pro-NATO pentru a nu lăsa UE să cadă în marasmul ideii că poate să-și asigure singură securitatea, odată pentru că istoria a dovedit că nu poate și în al doilea rând pentru că încă mintal UE nu poate gândi un conflict cu Rusia pentru un stat, fie el și țara noastră.

România trebuie să fie puntea de legătură între Est și Vest, regăsindu-și dialogul specific anilor interbelici, pentru că interesul nostru nu este să ostilizăm Rusia până în prag de conflict.

România trebuie să gândească interesele economice atât în dimensiunea europeană cât și în Inițiativa celor Trei Mări dar nu trebuie să se auto-excludă nici din relația Drumului Mătăsii inițiat de China și care poate fi o bună oportunitate pentru împăcarea occidentului cu orientul.

Nu în ultim rând România trebuie să își definească foarte clar proiectul de țară în care să definească interesele naționale, inclusiv viitorul Basarabiei, locul și rolul în procesul de transformare a NATO și UE precum și postura de mediator între Rusia și vecinii săi.

Politica estului trebuie făcută de țările din est cu consilierea oferită de occidentali și nu invers.
Istoria ne-a dovedit că de fiecare dată când nu a înțeles sau nu s-a situat în tabăra corectă, România a avut de pierdut. Speranța noastră trebuie să fie aceea că am învățat din istorie și nu o vom repeta.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *