România lui Cuza

Andrei Vlăsceanu

Proiectul unității naționale a principatelor române și crearea României a fost afirmat în timpul “Primăverii Popoarelor”/ Revoluția din 1848. Bălcescu, Goleștii, Rosetti, Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, etc au fost tineri studenți în Occident, cu precădere la Paris, unde au luat contact cu ideile revoluționare post-1789/liberale: regimul constituțional, alegeri democratice etc și considerate reacționare la adresa conservatorismului/ legitimitatea guvernării prin drept divin.

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a fost prima “clipă astrală” a românilor: conferința de pace de la Paris a adus Marile Puteri în postura de garanți a principatelor, unde Napoleon al III-lea era forța motrice și principalul susținător al Unirii. Motivele fiind “răzbunarea” lui Napoleon I, unchiul său, și reușind să spargă triumviratul conservator Rusia-Austria-Prusia și să susțină crearea a două state naționale: România și Italia; la care se adaugă faptul că el însuși era pașoptist.

Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, pe 5 ianuarie la Iași și 24 ianuarie la București, a reprezentat pasul hotărâtor prin care a început procesul de unificare și construcție a unui nou stat modern și constituțional, dar mai ales prin crearea unui ecosistem economico-financiar prin adoptarea Codului Civil, dezvoltarea sistemului bancar și începerea exploatărilor petroliere. În același timp, a fost creat Marele Stat Major, Armata și primul serviciu de informații.

Astăzi, după 161 ani, trăim în România lui Cuza. La mulți ani 🇷🇴

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *