Fără festivisme. De Ziua României !

Dan Stoica

O nație nu ține loc de Dumnezeu, dar e un munte de pe al cărui vârf Acesta se vede mai limpede.

De ziua națională a unei țări sub ocupație
(un triptic, un fel de repostare).

  1. Ce simt cu sufletul și ce am înțeles cu mintea:
    Aș vrea să scriu fără festivisme și vorbe mari acum, într-o zi în care toată lumea simte obligația să fie „la înălțime”, am să pun un genunchi îm pământ și am să mă înclin pentru oamenii mulți și simpli, pentru neștiutorii de carte dar cu multă știință în a fi suflet, pentru cei care și-au lăsat sângele prin toate râpele și gropile de obuz ale războaielor, că să urce spre viață acest popor din al cărui sânge sunt și eu făcut. Nu le spune nimeni numele, nu mai știe nimeni cine au fost, ce au gândit, sperat, cum au zâmbit sau cum au iubit. Nu au loc în nici un manual de istorie, dar ei sunt Istoria, și până la urmă asta e singurul lucru care contează.
    Nu cred în moștenirea de sânge, dar azi noapte am simțit în mine pe toți cei din neamul meu. Nu s-au plâns, nu s-au supărat, nu s-au revoltat pe cârmuitori. Au ieșit din tranșee, au luat glonțul care i-a ridicat la cer pentru ca România să existe. Nu au vorbit mult, nu au ținut discursuri convingătoare, emoționante, au murit simplu, cu durere sau neștiind măcar că vor muri, și dacă moartea lor va fi cu folos.
    Ei sunt cei din al căror neam mă trag și da, pentru că sunt de-al lor sunt mândru că m-am născut în acel loc din univers.
    Ei mi-au fost sprijin și sprijinul ăsta mă ține drept și pe picioare când îmi este, când îmi va fi, mai greu. Prin ei am înțeles expreisa „să-ți țină cineva spatele!”, să nu te încovoi, să nu nu te dai bătut nici când ești înfrânt. Acești strămoși nu mă bat la cap, nu se țin după mine să fac una sau alta, dar sângele lor lăsat acolo, în cine știe ce bătălie pierdută sau câștigată, m-a făcut pe mine, cel de azi. Pentru ei pun mărturie cu sufletul, pun și al doilea genunchi îm pământ ca să le mulțumesc. Așa se crede într-o țară, așa se iubește un popor: cu viața ta.
    Îmi fac cruce, îl rog pe Cel de Sus să îi ocrotească în nesfârșire așa cum și ei ne-au ocrotit pe noi să fim aici, azi și mereu.

2
Dacă se poate anula o recepție de ziua națională din cauza unui accident tragic în care au murit în chinuri înfiorătoare mai mulți cetățăni ai acestei țări (2015 Colectiv), atunci ar trebui să nu mai avem nici o recepție niciodată pentru că multe sute de mii au murit pentru patrie (și nu în accidente) și amintirea lor se pare că nu contează atât cât a ultimilor morți.
Câți români au murit de-a-n boulea anul ăsta în Ucraina nu știu, știu însă că la cotul Donului au murit ca să rupă frontul și să îi lase pe nemți să mărșăluiască spre viitorul lor cimitir la Stalingrad, 72000 de mii de soldați români.
Spun asta, pentru că și atunci ca și acum cizmele ocupanților vor mărșălui prin mijlocul Capitalei ca să ne arate să suntem slugile lor.

În sens absolut umanist și istoric moartea primului soldat român care a trecut bariera la Predeal ca să întregească România – așa cum se cuvenea – valorează și este la fel de actuală ca și moartea ultimului ars de la Colectiv. În sens politic, moartea miilor de soldați pe câmpurile de la Mărășești e la fel de dureroasă ca și moartea celor doi români pe terasa pariziană, când gloanțele islamiste i-au atins din senin.

Moartea e democratică, atât de democratică încât nu are nevoie de voturi ca să fie universală și permanentă. Ea anulează timpul. Fiecare mort, victimă sau călău a murit în aceeași clipă cu toți morții, acolo unde trecerea se face veșnicie, și va muri mereu cât timp va mai exista viață și memorie a vieții.
Așa că domnul Ciucă (în 2015 era Cioloș premier, mai țineți minte?), aterizat din senin pe postul de premier, sau Herr Iohannis, acest fanariot de Bruxelles, nu au nici un drept să vorbească în numele unui popor pe care nu îl reprezintă.
Îl vor putea – cândva – reprezenta dacă poporul îi va recunoaște munca. Până atunci ar fi fost mai bine, în loc să vorbească, să facă, de exemplu o călătorie! De ce nu e la Paris unde se desfășoară conferința pentru climă? Am fi avut nevoie acolo de un tehnocrat și nu de un steag în bernă sub formă de președinte al unei țări din care se pare că nu face parte.
Și domnului Iohannis îi recomand, ceea ce ar fi trebuit să facă și Băsescu, să se uite că a reprezenta România ca simbol (președintele unei țări) și a reprezinta România în afaceri curente în executive politice (ministrul de externe) sunt două lucruri diferite. Chiar dacă nu ești român ar fi bine să înțelegi limba acestei țări și să îi urmezi înțelesul.

3.
1 decembrie și Istoria, cea adevărată, nu festivă!
Închipuiți-vă un tăpșan plin de ruine de la un cutremur. Cam așa arăta Europa în toamna anului 1918.

România fusese învinsă de forțele Puterilor Centrale și semnase o pace destul de gri la Buftea unde pierdea practic teritorii importante și mai ales resursele energetice. Din fericire guvernul Marghiloman care o semnase, de aia fusese pus la putere, ca să încheie acest tratat care nu va fi niciodată semnat de rege. Stratagema juridico-constinuțională avea să ofere acel an salvator care a transformat un dezastru militar într-o victorie politică de prestigiu. România a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale în octombrie, exact cât să prindă armistițiul de partea corectă a taberei militare. Numai că…
Numai că situația în acea iarnă era departe de a fi roză. Antanta învinsese, forțele franceze erau la fața locului ca să întărească capacitatea nou reformatei armate române, dar țara rămânea în-conjurată de dușmani. Franța era puterea victoriasă, dar era departe și în jurul nostru… Dușmani învinși-învingători cum erau bulgarii care nu aveau nici un motiv pe lume să ne simpatizeze, sau dușmani declarați: noile republici sovietice din Ucraina și Ungaria. Planul era simplu (și cu Trotzky nu era de glumit) România trebuia cucerită și așa se va face conjuncția între forțele Armatei Roșii și cele ale revoluțiilor din Vest care abia acum scoteau capul: Budapesta, Viena, Bavaria. Actul Unirii era necesar ca să se creeze un spațiu strategic care să se opună Revoluției mondiale care părea de neoprit.
Nu toți învingătorii de la conferința de pace de la Paris înțeleseseră lucrul ăsta și fiecare se tocmea ca să obțină cât mai multe avantaje.
Unirea tuturor teritoriilor locuite majoritar de români avea avantajul că punea o primă barieră Rusiei spre terenul viran care era fostul imperiu habsbugic, în care noile state naționale încă nu aveau structurile de organizare și de logistică care să le permită să fie eficiente ca state independente.
Imperiul Habsburgic se desființase de facto pe 3 noiembrie după armistițiu, practic după 11 noiembrie prin abdicarea ultimului îmbărat care plecase în exil. Ungaria va fi reînființată ca regat pe 13 noiembrie dar chestia cu regele nu era exact ceea ce își dorea poporul maghiar și de aici revoluția lui Bela Kun care avea să ia pentru o vreme puterea la Budapesta. Norocul noului stat român care avea să fie reformulat ca geografie pe 1 Decembrie era că România exista de câteva decenii și putea funcționa.
Războiul din 1919 cu maghiarii bolșevici avea să consfințească pe câmpul de luptă ce se hotărâse la Alba Iulia de 1 decembrie.
Denekin și albii lui își încerca norocul în Ucraina ca să dea jos puterea bolșevică dar nu aveau nici logistica necesară și mai ales armata care să îl ducă la victorie.
Presupun că epidemia de gripă spaniolă avea să ajute această debandandă strategică la nivelul întregii Europe centrale slăbind substanța umană a forțelor beligerante.
Se pot scrie câteva romane frumoase dacă ar mai exista cititori care să spună povestea de o neasemuită bogăție sufletească, tragică și uneori comică a acelor ani în care România a reapărut din propria cenușă pentru a deveni marele purtător de steag al valorilor civilizației vestice în estul european.
Dar cine se mai interesează azi de istorie când e mult mai simplu să umpli paginile cu povești patriotice și din trei paragrafe de adjective să declari că totul a fost de neuitat și emoționant. A fost, dar, sincer vorbind, cu măsură.

Deci să ne bucurăm și să zâmbim fericiți pe sub măști… poate ajută la curajul pierdut astă iarnă prin cine știe ce colț… hai măcar azi să iasă la iveală.

DS de ziua națională a patriei care m-a născut cu trupul și cu sufletul.
La mulți ani români.
Cât sunt de român atât vă reprezint și eu, în fața lui Dumnezeu și a lumii, așa cum fiecare din noi îl reprezintă cu părțile noastre bune sau mai puțin bune, cu păcatele noastre dar și cu dorința noastră de a ne cățăra peste ele spre lumina adevărului.
Doamne ajută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *