Noua Rusie – un travaliu prea îndelung și hemoragic

September 8, 2014

Gabriela Ioniță

Criticat sau, dimpotrivă, etichetat excesiv ca fiind unul ”istoric”, Summit-ul Alianței Nord-Atlantice din Țara Galilor a reușit să demonstreze în mod clar două lucruri: ce poate face NATO pentru sine și, mai ales, ce nu poate face NATO pentru Ucraina.

Instinctul de conservare și criza din Ucraina i-au oferit Alianței Nord-Atlantice șansa de a-și regăsi rostul de sine în arhitectura de securitate a noului mileniu și elanul reformator (e drept, un elan cam strangulat de constrângerile bugetare ale membrilor săi !). La capitolul coeziune NATO a rămas cu unele sechele după intervențiile în Iraq și Afghanistan și continuă să șchioapete vizibil atunci când trebuie depășită faza mobilizatoare a declarațiilor de presă despre ce trebuie întreprins în mod concret.

Dar a vorbi despre lipsa de coeziune din cadrul organizației ar fi totuși o eroare, deoarece după cum bine s-a putut vedea acordul a fost unanim privitor la Ucraina. Cu o lună înainte de Summit, Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, s-a aflat în vizită la Kiev, unde a făcut apel la Rusia să-și retragă trupele de la frontiera ucraineană și a subliniat că Alianța nord-atlantică este gata să-și suplimenteze asistența și ajutorul logistic oferit Ucrainei în fața ‘agresiunii ruse’.

Au urmat dinspre cancelariile occidentale o serie de declarații de susținere a celor spuse de Rasmussen, iar liderii de la Kiev păreau convinși că plasarea conflictului din estul țării pe agenda NATO era un semn clar că își vor rezolva problema iar Novorusia se va retrage înapoi în istorie. Sau mai exact că NATO le va rezolva problema ! O idee pe cât de năstrușnică, pe atât de eronată. Timp de încă o lună de zile, în travaliul nașterii Novorusiei luptele au continuat cu îndârjire, sângele a continuat să curgă pe străzile din Lugansk și Donețk, zeci de mii de refugiați s-au îndreptat spre Rusia. În același timp, premierul Yatseniuk își repeta sârguincios și imperturbabil speech-ul de condamnare a Federației Ruse. Unul din consilierii săi îi spusese că uneori cuvintele pot fi la fel de eficiente ca și gloanțele armelor de care Ucraina duce lipsă. Cum însă distanța dintre Kiev și Moscova este mare, iar dintre Kiev și Cardiff și mai și, ”gloanțele” mediatice ale premierului ucrainean s-au pierdut în zgomotul exploziilor din estul țării și efectul nu a fost cel scontat.

A urmat vizita cancelarului german Angela Merkel. Mass-media a titrat ca posibilă soluție propusă de aceasta: federalizarea. Kievul a înghițit cu greu și a continuat să se iluzioneze cu privire la refacerea granițelor și a integrității Ucrainei, deși era tot mai greu de crezut că între cetățenii săi (dezbinați nu doar de opțiuni est-vest diferite, ci și de două decenii de lideri politici incompetenți și deloc preocupați de interesul național) ar mai putea exista bună înțelegere.

Apoi, în prima zi a Summit-ului NATO, după întrevederea cu președintele ucrainean Petro Poroșenko, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a precizat că ”Este la latitudinea fiecărui stat membru al NATO dacă va furniza în mod individual arme Ucrainei”, excluzând astfel orice implicare a Alianței Nord-Atlantice în acordarea vreunui sprijin militar armatei ucrainene. Argumentele sale pentru o astfel de decizie unanimă a aliaților fiind de altfel perfect întemeiate: statutul organizație prevede furnizarea de ajutor doar țărilor membre (iar Ucraina nu este), precum și faptul că, practic vorbind, NATO nu are niște depozite de arme în subsolul cartierului general de la Bruxelles de unde să ofere ajutoare ”umanitare”. Capacitățile militare ale organizației ”se află în posesia aliaților individuali – fiecare după putință, așadar astfel de decizii sunt decizii naționale și nu vom interveni în adoptarea lor” a adăugat Rasmussen. Au urmat apoi declinarea ajutorului militar la nivel bilateral: Norvegia, Italia, Polonia și… Statele Unite. (În paranteză fie spus, evident și României i-a scăzut elanul inițial – clamat prin declarațiile bătăiosului său președinte. Oricum nu conta prea tare, presa de la Kiev fiind majoritar ”insensibilă” la declarațiile politicienilor de la București – când are de citat ceva, citează din luările de poziție ale Varșoviei. )

Teoretic, NATO va ajuta Ucraina. Practic, NATO nu poate ajuta Ucraina. Spulberarea oricăror speranțe la Newport trebuie să fi avut efectul unui pumn în față asupra președintelui Poroșenko, cu atât mai mult cu cât se știa foarte bine că guvernul de la Kiev a cerut statelor occidentale să-i furnizeze prioritar tehnică militară astfel încât armata ucraineană să poată face față confruntărilor cu separatiștii susținuți de Moscova. Astfel că înainte de a-și îndrepta pașii spre Minsk unde urmau negocierile cu separatiștii din Est – reprezentați de OSCE – președintele ucrainean a admis că va semna un pact cu ”teroriștii susținuți de Rusia” – cum tot domnia sa îi numise anterior pe insurgenți – și că va ordona o încetare a focului pentru forțele armate ucrainene care luptă împotriva separatiștilor proruși, deschizând calea pentru punerea în aplicare a unui ‘plan de pace în etape’ – 14 la număr – pentru țara sa. Mai exact, vorbim de o preluare și reformulare a planului propus recent de Vladimir Putin în timpul unei vizite în Mongolia.

Drept pentru care, în timp ce membrii NATO își reînnoiau jurămintele de solidaritate și puneau la punct Readiness Plan Action, reprezentanții Kievului și ai republicilor populare autoproclamate Donețk și Lugansk au semnat la Minsk, în cadrul negocierilor cu participarea OSCE, un acord de încetare a focului în regiunea Donbas. Acordul a fost încălcat peste doar 24 de ore, semn că travaliul continuă, niciuna din părți nefiind încă gata să accepte/anunțe nașterea Novorusiei. Un travaliu mult prea lung și hemoragic, fatal pentru Ucraina (care va intra în iarnă stoarsă de vlagă, fără resurse minime de supraviețuire) și extrem de costisitor pentru Rusia, care are deja propriile sale probleme în gestionarea și negocierile din viesparul estic al Ucrainei. Iar din această cauză încă nu s-a decis cum/în ce mod să-și asume oficial paternitatea noului născut Novorusia, conștientă fiind că specularea unor ”slăbiciuni” ale sistemului de relații internaționale presupune totuși niște limite. Dincolo de ele sunt doar războiul și anarhia.

One Response to “Noua Rusie – un travaliu prea îndelung și hemoragic”

  1. Mihail Albisteanu says:

    Chiar dacă au declinat, nu înseamnă că nu se vor trimite arme (ușoare), neoficial, în continuare. Desigur, nu va fi vorba de aviație și blindate. Altfel, nimeni nu vorbește cu voce tare nici de sutele de voluntari/mercenari europeni, care luptă de ambele părți. Și totuși aceștia există…

Leave a Reply