Parabola parabolelor

December 7, 2012

Stătea odată o familie într-un apartament mare, atât de mare încât nici nu avea nevoie să iasă afară ca să își rezolve toate treburile și nevoile. Baricadaseră ușile și ferestrele ca să nu intre furii și să le strice munca, să-i lase fără avut, poate și mai rău, să le fure fetele și să le ia slugi feciorii. Așa o duceau, de bine, de rău, mai plăteau ceva la stăpân să nu-i dea afară din casă. Între ei nu se înțelegeau prea bine, dar nu atât de rău încât să își sară de gât sau să se taie în somn. Viața mergea înainte. Mai oftau, mai își spuneau povești de pe vremea când gemurile erau fără obloane și în casă mai intra și soarele. Treceau zile, treceau ani, odată a bătut cineva la ușă. Au stat, au gândit, s-au temut, s-au codit, dar până la urmă au deschis. Prea îi rodea curiozitatea.

Era un om, unul de-al lor. Când plecase? Cum de venise înapoi? Asta ar fi vrut să întrebe, dar cum nu se cuvenea, l-au lăsat pe el să vorbească primul. Omul a dat binețe, ei l-au poftit la masă și l-au întrebat ce vânt îl aduce pe la ei.
- Să vă ajut, de aia am venit, să vă scot din strâmtoare și să vă dau putere să vă trăiți viața la soare.
- Să ne ajuți? au strigat ei și bucuroși nevoie mare, au sărit să se îmbrățișeze că le venise în sfârșit cineva care să îi scoată din necazuri. Mai departe nu știu dacă au ascultat sau au înțeles ce a spus străinul, dar imediat au început să curgă întrebările:
- Știi să repari un robinet care curge? – pe dată robinetul defect nu a mai picurat și mergea mai cu spor decât atunci când era nou.
- Știi să pui niște lemne la pod? Ne plouă în casă și nu vedem pe unde intră apa așa de îngustă e spărtura. – și pe dată, deși afară ploua cu găleata, nu a mai curs apă în casă.
- Uite colo o pată pe perete, miroase urât, frigiderul e gol, copilul de colo bolund ce-i, nu se mai pot înțelege nimeni cu el.
Așa un pic de colo, o lecuță din partea ailaltă, casă mare, treabă multă, necazuri cât în toată lumea la un loc, omul nostru a fost pus la treabă de nu mai prididea cu reparațiile și cu proptitul.
Vremea a trecut, el se mai așeza pe un colț de scaun ca să le spună cu ce gând venise, dar nu apuca să deschidă gură, că iar își mai amintea unul de ceva, de un fleac, sau de un bai mai mare. Până la urmă, se odihneau seara, când se puneau la masă și își împărțeau frățește cele câte le aveau prin casă de mâncare. Cui îi ardea să vorbească la masă? Copii se cumințiseră, nevestele erau mai harnice de când era pace prin casă. Ar fi rămas mult timp așa dacă omul nu ar fi prins pe unul din ei furând și l-ar fi tras de urechi afară din cămara în care își umplea sacul. Da, avea dreptate omul, dar furul avea și el partea lui! Era unul de al lor! Crescut cu ei, învățat de ei. Greșise, dar asta era treaba lor să repare, nu a unuia care vine de afară, ca să îi învețe pe ei ce să facă!?
- Păi am venit să vă învăț cum să trăiți fără obloane, cu ușile deschise ca să intre soarele și aerul proaspăt.
- Aha, și să ne calce dușmanii.
- Nici vorbă, și ei vor fi tot așa, cu geamuri și uși căscate la soare, ca să intre lumina în suflete, să îi întărească pe bătrâni și să le dea chef de viață la tineri.
- Măi, tu vrei să ne lași fără apărare! Să ne uităm ca proștii la soare și pe la spate să vină furii să ne dea în cap, să ne ia fetele și feciorii, tot avutul pus la păstrare cu atâta grijă!
- Am venit să vă învăț cum să mergeți mai departe din casa asta în care ați uitat că sunteți prizonieri. Cum se poate trăi fără avere, având mai mult când nu ai nimic și mai de soi, decât dacă ai avea lumea întreagă!
- Ascultați la el cu ce ne leagă mintea și auzul ! Omul nu numai că nu știe ce vorbește, da poate are de gând chiar el să pună mâna, o fi vorbit cu cine știe ce tâlhar! Vrea să ne bage în belea!
Ce mai, până una alta, l-au chemat pe proprietar să îl întrebe ce să facă cu ăsta care le strică liniștea, nu îi mai lasă să se certe și îi învață pe ei, oameni în toată firea, cum să se poarte și ce să gândească. E un lăudăros și un periculos. Stăpânul le-a cerut chiria pe încă trei luni și le-a spus că nu au decât să se descurce singuri, el nu are treabă cu străinul, nu-i oaspetele lui ci al lor.
Așa că oamenii s-au adunat la sfat, cei mai înfipți dintre ei au zis că trebuie măsuri exemplare ca să nu îi mai treacă vreunuia prin cap să facă ce a făcut nenorocitul ăsta. Așa că s-au dus peste el, l-au înșfăcat de unde dormea liniștit, l-au aruncat pe fereastra de la baie, singura pe care o mai lăsau deschisă, să nu miroase prea tare.
Au oftat ușurați când au auzit cum se lovește de caldarâm. Unii mai fără treabă, au povestit mai încolo, că insul a stat el ce a stat lat, pe asfalt, dar după trei zile s-a ridicat, și-a strâns prietenii și le-a spus să aibă grijă ca lumea asta nu e în regulă și casa stă să cadă și să facă bine să îi lase și să plece prin alte părți unde să construiască o altă casă care o să înceapă de jos, din beci, dar încet încet o să fie așa înaltă că o să ajungă la cer.
- Basme! Au zis și fără să le pese de ce vine, şi ce peste ei se va prăbuși într-o zi, au trăit mai departe ocupați cu ciondănelile dintre ei, care le cunoșteau atât de bine.
După un timp, proprietarul a hotărât să facă acolo un mall. Le-a dărâmat casa, pe ei i-a gonit care încotro au văzut cu ochii, averile și le-a băgat la el în curte și la casă a dat foc să meargă demolarea mai ușor.
Morala? Parabola nu are morală, că de aia e o poveste, să înțeleagă fiecare ce vrea din ea.
Scrisă fără happy-end şi fără aluzii electorale, azi, acum …

Leave a Reply