ARHIVA Power&Politics World

Pericolele guvernării ”neguvernamentale”

November 6, 2015

Tatiana Jukova

Tragedia de la Clubul Colectiv și protestele masive care i-au urmat nu au făcut decât să confirme un lucru care a fost evidențiat deja de diverși comentatori din țările occidentale: lumea se confruntă cu o amplă criză a democrației.

Pentru publicul occidental, această aserțiune nu este nici nouă, nici revoluționară. Titlul “Criza democrației” (“The Crisis of Democracy”) a apărut prima oară în celebrul raport al Comisiei Trilaterale în 1975, scris de reprezentanții lumii savante din SUA, țările europene și Japonia, printre care și faimosul Samuel Hutington. În raportul amintit se susținea că instituțiile de guvernământ în țările industriale nu mai fac față problemelor la nivelul cerut de societate și pentru că aceasta nu funcționează corect. Raportul se baza pe datele sondajelor care au arătat că, încă din anul 1950, trei pătrimi dintre cetățenii Statelor Unite considerau că activitățile guvernului sunt îndreptate în primul rând spre satisfacerea intereselor societatii, în 1972 această convingere mai era împărtășită doar de 38% dintre respondenți, iar 53% susțineau că guvernarea este condusă doar de interesele private a câtorva grupuri mari.

Acest raport a fost evocat în 2013 de cunoscutul jurnalist american Fareed Zakaria în revista Foreign Policy, într-un articol ce viza “Noua criză a democrației” (“Can America Be Fixed? The New Crisis of Democracy). După opinia sa, “criza democrației niciodată nu a fost îndepartată în realitate, ci doar camuflată de soluții temporare și umbrită de câteva pauze aduse de noroc”. El a invocat alte sondaje de opinie, efectuate de American National Election Studies. În 1964, 76% de americani au dat un răspuns pozitiv la întrebarea: “Credeți că guvernul de la Washington face tot ce trebuie totdeauna ori aproape tot timpul ?”. Spre sfârșitul anilor ’70, procentajul celor ce răspundeau afirmativ era sub 50 %. În 2008 a ajuns la 30%. În ianuarie 2010, încrederea în intențiile curate și competența guvernului american o aveau numai 19% de cetățeni.

Așadar, ca să nu lungesc nepermis de mult această introducere, cred că tot ce se întâmplă în România azi nu poate fi considerat o noutate sau o aberație a evoluției politice într-o țară cu un trecut socialist și economie mai puțin dezvoltată, aflată la marginea spațiului european. Diferența constă doar în abordarea acestei probleme. În strategia din culisele evenimentelor și în obiectivele care nu se suprapun neapărat pe sloganurile din Piața Universității.

În Statele Unite încă nimeni nu s-a încumetat să propună ca soluție finală eradicarea în totalitate a întregii clase politice și înlocuirea ei cu reprezentanții “societății civile” și ai “străzii”, plus reforma Congresului și a Senatului, plus învestirea cu puteri excepționale a noului organ de anchetă DNA.

Și cu toate că numeroase nemulțumiri mocnesc în societatea americană, o asemenea desfășurare a evenimentelor în SUA este puțin probabilă la momentul de față, având în vedere nu numai respectul față de instituțiile democrației tradiționale, păstrat aproape intact câteva secole pe continentul american, ci și deosebirea între percepția și activitatea organizațiilor non-guvernamentale în America și cea din țările care au aderat la sistemul occidental de democrație în anii ‘90.

Acolo, instituțiile non-guvernamentale efectuează cercetări și propun soluții în domeniul organizării statului și a societății, sunt o parte componentă a sistemului politic, susținând diferite curente de idei sau grupări politice, și primind finantare de la organizații care la rândul lor sunt arondate unor diferite interese și orientări. Iar aceasta este o stare de lucruri publică, știută de toată lumea.  Activitățile lor ajută la formarea opiniilor și luarea deciziilor, însă răspunderea pentru aceste decizii totdeauna este asumata de reprezentanți ai lumii politice, aleși sau numiți în funcții. Este și normal, fiindcă funcționarul sau politicianul care ia o decizie dăunatoare pentru societate poate fi revocat și tras la răspundere cu mecanismele democrației, pe când un “reprezentant al societății civile” nu este ales de nimeni si societatea are puține pârghii ca să-i corecteze comportamentul sau opțiunile discutabile. O opinie a experților dintr-un think tank poate fi auzită de autorități și folosită pentru luarea deciziilor, dar nu într-un mod umil care demonstrează inferioritatea presupusă a organelor de stat față de instituțiile non-guvernamentale, care pot fi și ele reprezentante a diferitelor curente și interese interne sau chiar externe.

Iar când “societatea civilă” se impune hotarât în locul instituțiilor de stat, justificându-și comportamentul prin neputința organelor de putere de a rezolva problemele importante sau evocând incapacitatea funcțională a autorităților, aceasta nu mai este activitate civică independentă, ci vizează aproape sigur crearea situației revoluționare descrise în definiția celebră dată cândva de Lenin – “numai atunci, când cei de jos nu mai vor să continuie precum a fost, iar cei de sus sunt incapabili să continuie, numai atunci o revoluție poate să învingă”. Adică, o activitate cât se poate de politică.

Din păcate, în spațiile post-sovietice în anii ’90 s-a vehiculat enorm ideea deficienței funcționale a instituțiilor de stat față de cele non-guvernamentale în general, care a permis diferitelor ONG-uri să ocupe poziții nu totdeauna justificate de rezultatele reale ale activității lor. Iar nivelul scăzut al științelor umanitare, aproape distruse în aceste țări de deciziile aberante emanate de partidul comunist, n-a permis centrelor autohtone să formeze la timp o viziune clară a acestui fenomen, să analizeze evoluția ideilor și apartenența lor la diferite grupuri de influență în societatea occidentală din care își trăgeau filiația.

Astfel că în timp s-a creat o situație în care țările respective au devenit poligon pentru experimentarea, implementarea sau aprobarea unor ideologii și mecanisme sociale noi, fără ca aceste societăți să fie în stare să discearnă ce anume se petrece și să adopte o poziție proprie față de aceste idei, caz în care și-ar fi putut asigura astfel o participare conștientă – și nu una în virtutea valului sau a inerției –  în procesul decizional și politic la nivel global. Dimpotrivă, orice idee venită din Occident este imediat prezentată de activiștii locali ca fiind o ultimă și irevocabilă schimbare a lumii contemporane, un pas înainte a progresului, totul aparent  desfășurându-se pe o linie dreaptă, fără sincope, cursul evenimentelor neputând fi nici oprit, nici contestat, nici corectat. Toate acestea fără să se țină seama de faptul că după Oceanul Atlantic, în leagănul democrației contemporane, aceste idei încă se dezbat sau sunt aplicate într-o altă formă, iar modul de aplicare/realizare a lor ar fi trebuit să depindă și de obiectivele și interesele autohtone.

În loc să analizeze și să traducă pentru straturile mai largi ale societății initiativele propuse în cercurile experte la nivel global – ceea ce reprezintă, de fapt, adevăratul interes al societății în sensul larg al națiunii – diferite organizații ale societății civile câteodată îndeplinesc rolul simplu de ”contractori” locali ai organizațiilor internaționale și ale grupurilor de influență din afara țărilor lor. Lucrul care, poate, nu e atât de rău, dar care totuși trebuie conștientizat când se propun măsuri decisive pentru instituțiile de bază ale democrației tradiționale precum parlamentul sau dreptul la supraveghere a cetățenilor dat organelor de anchetă, care nu pot fi luate în grabă și fără analizarea tuturor consecințelor ce decurg de aici pentru drepturile fiecărui cetățean și pentru societate în întregul său.

Altfel, deciziile respective vor avea în comun cu democrația și interesele națiunii și societății cam atât cât a avut organizarea colhozurilor în URSS – o decizie prezentată atunci în forurile socialiste ca fiind una progresistă, menită să servească interesele poporului. Până la urmă, nu a servit nici conducerii comuniste în URSS, ducând la degradarea nemaipomenită a satelor și vieții țăranilor. Lupta cu corupția după modelul actual aplicat în România pare mai degrabă un experiment și nicidecum ceva bine verificat/aprobat în lume. Țin să reamintesc faptul următor:  Convenția ONU împotriva Corupției, pe care se bazează mecanismul actual, a fost adoptată în 2003 și a intrat în forță în 2005, iar ratificarea ei a durat în diferite țări până la sfârșitul anului 2014, când documentul a fost ratificat, în sfârșit, și de ultima țară din listă, respectiv Germania. În România acum nu se implementează ceva normal, ci se verifică spre aprobare un mecanism nou, despre care nici o “stradă” sau maidan din lume nu poate să aibă opinii competente.