ARHIVA Power&Politics World

Perspectivele diasporei românești în actualul context politic european

April 24, 2017

Conf.univ.dr. Vasile ROMAN

INTRODUCERE

De la teoriile lui Mackinder despre toria Heartland-ului până la ”Răzbunarea geografiei” lui Kaplan au trecut mai mult de o sută de ani și se pare că manifestările geopolitice ale actorilor statali nu s-au schimbat major.

Geopolitica este rezultatul manifest al conștientizării propriei geografii statale (dar și a vecinilor), concertizat într-o strategia de acțiune menită să obțină avantaje pentru stat și să îl pregătească a supravețui luptei pentru avantaje dusă de alți actori statali (singulari sau în uniuni și alianțe).

Urmărind comportamentul actorilor importanți pentru noi, de peste ocean sau continental european constatăm foarte multe similitudini comportamentale și cred că putem intui și calea strategică necesară de urmat.

SUA revine la un tip nou de izolaționism amestecat cu dorința de a îngrădi în continuare o Rusie rebelă. America președintelui Trump nu vrea o Uniune Europeană puternică, iar ideea unor discuții și parteneriate economice cu fiecare stat pare să fie rețeta divizării.

America dorește să păstreze o relație apropiată de fostele țări comuniste din din Europa de Est, pentru că aceștia sunt încă marcați de sentimente de adversitate față de Rusia și pentru că aceste state pot constitui un foarte bun semicerc de securitate care ar putea ține Rusia în spațiul ei terestru.

Germania dorește să controleze Europa prin mecanisme financiare și economice, vrea să controleze statele din Est (nou venite în Uniune), pentru a controla Rusia (nu în sensul încercuirii ci în sensul menținerii distanței confortabile în cazul unui conflict).

Chiar dacă este nemulțumită de reacții izolate precum cele ale Poloniei (legate de construirea North-Stream-ului) sau de blocajele generalizate de o opoziție față de crearea unor sisteme de integrare a imigranților, de taxe sau de politici economice și se manifestă pentru o strategie integrată a nucleului dur (Germania, Italia, Franța, Spania), va sprijini în continuare Grupul de la Visegrad.

Germania va dori în continuare să controleze Rusia, așa cum a făcut-o în perioada prebelică și interbelică, pentru a-și consolida rolul de lider european (chiar dacă aici America nu accept această strategie și se manifestă împotriva acestui comportament).

Marea Britanie trece în postura pe care a avut-o în perioada celui de al doilea război mondial, dependentă de SUA, care îi sunt aproape și reticentă față de politicile comune europene.  Acest stat gândește mai mult spre Oceanele lumii decât spre continent, nu mai vrea să fie amestecată într-un proces de transformare continental, în care tonul este dat de Germania, dar nici nu rămâne indiferentă de ceea ce se întâmplă la gurile Dunării.

Țările din nordul și vestul continentului (membre sau nu ale uniunii) se confruntă cu imigranții, naționaliștii, crizele economice. Nu mai fac politică de anvegură pentru că și-au pierdut apetitul, iar obiectivele Europei li se par din ce în ce mai neclare.

Turcia face un joc de tipul autoritarismului asiatic. Autoritatea președintelui este ceea ce dictează dezvoltarea sau slăbirea unor relații cu vecinii și cu NATO. Turcia începe să dicteze mai mult decât să negocieze.

Statele din est se manifestă rebel împotriva Uniunii Europene și implicit împotriva Germaniei. Grupul de la Vișegrad a prins curaj și amenință orice inițiativă îndreptată împotriva unui membru din grup (Ungaria amenință cu dreptul de veto dacă împotriva Poloniei se iau măsuri de suspendarea votului). Mai mult, Ungaria joacă rolul de intermediar între SUA și Rusia (de fapt primul ministru Orban și-a asumat acest rol prin simpatiile pe care le are față de cei doi președinți).

Rusia retrăiește angoasele istorice pentru că îi este frică de NATO, este supărată pe jocul neclar al SUA, dar rămâne într-un dialog cu Germania (chiar dacă i-a descoperit jocul dublu… repetabil în istorie). Rusia joacă dur pe toate planurile, urmărind cu consecvență să îndeplinească obiectivul de a ține Europa divizată. Nu vrea să se oprească pentru că știe că încă mai poate forța fie în Ucraina, Siria sau chiar în Republica Moldova.

Rusia trăiește aceleași angoase ale încercuirii și frica de geografia câmpiei spre Moscova. Acțiunile Rusiei seamănă foarte mult cu ceea ce întreprindea în perioada războiului rece, asumând relații cu lumea din Orientul mijlociu (țările arabe și chiar Israel) și cu cea din Asia (Vietnam).

Rusia știe că o Americă orientată spre interior îi oferă, pentru moment, un cadru de manifestare pentru a-și întări sferele de influență.

România este în mijlocul jocurilor strategice și caută strategia necesară pentru fi jucător, deși se pare că strategia noastră pentru Europa este mai puțin susținută de statele din vestul continentului.

Strategia României a fost una care se axează pe parteneriatele strategice și pe apartenența la NATO și UE, dar se pare că astăzi nu este îndeajuns pentru că se fac repoziționări care schimbă mult relațiile.

ACTUALELE RELAȚII STRATEGICE ALE ROMÂNIEI

Napoleon susținea că strategia este arta de a utiliza timpul și spațiul în scopuri militare și diplomatice.

România nu este membră în grupul de la Visegrad, nu suntem în cele mai foarte bune relații cu Germania (nu suntem interesanți pentru ea și deci nici nu ne consultăm reciproc în decizii), dar am rămas fideli Statelor Unite ale Americii (ceea ce deocamdată nu este rău).

Relațiile noastre cu Germania sunt incipiente contând doar pentru mici investiții în Transilvania și pe o predispoziție a României de a susține deciziile acesteia în Consiliul European.

Franța se poziționează la mare distanță de România iar interesele economice par să fie lăsate pe seama companiilor de construcții de autovehicule sau elicoptere.

Ungaria nu ne privește cu ochi buni pentru că regimurile diferă (politicile guvernului Orban par mai autoritariste și mai îndreptate spre o bună relație cu Rusia).

Bulgaria se manifestă ambiguu, cel puțin cu noul președinte pentru că este predispusă să mențină și să dezvolte un dialog economic cu Rusia și un dialog de securitate în NATO. O asemenea poziție dezavantajează un dispozitiv de securitate la Marea Neagră și mai mult comportamentul recent legat de inițiativele militare ale României au arătat că nu există o relație constantă și predictibilă.

Ucraina este, așa cum spunea vice-președintele parlamentului UE, Mircea Pașcu, o casă cu geamurile dinspre răsărit sparte, greu de controlat în perspectivă. Sprijinul pe care îl așteaptă și îl primește de la europeni și americani este infinit mai mic decât pierderile economice pe care le înregistrează. Este greu de presupus că în conflictul cu Rusia va ieși învingătoare, deși promisiunile vestului par încurajatoare (incluzând perspective aderării la NATO). România sprijină Ucraina prin dezvoltarea sistemelor de protecție împotiva acțiunilor cibernetice, dar participarea este nesemnificativă în raport cu ceea ce face Polonia.

Serbia are un permanent joc dublu, în sensul în care își declară drumul spre Uniunea Europeană, dar enunță clar că nu va impune sancțiuni la adresa Rusiei. Relațiile cu România  stagnează, iar rezultatul constituirii grupului de la Craiova (România, Bulgaria, Serbia), ca o replică la cel de la Vișegrad, este o fază de proiect.

Relația România – Moldova este una cât se poate de complicată pentru că majoritatea acțiunilor dintre cele două state au fost fracturate de diferite regimuri politice. România nu a fost o prezență constant în viața Republicii Moldova pentru că s-au bazat mai mult pe emoțiile liderilor și mai puțin pe interese comune. Mai mult în dezvoltarea relațiilor dintre cele două state, România nu a acționat comprehensiv alături de SUA și a căutat prea puține oportunități ca  Rusia să o accepte în jocurile regionale.

Relația cu Rusia este una  rece, lipsită de orice interes comun, deși ni s-a recomandat încă din anul 2007 să fim o punte între NATO și Rusia. Nouă, românilor ne este frică de Rusia (de ideea că se poate apropia teritorial și mai mult de noi, fie prin Republica Moldova, fie prin ideea de Nova Russia) dar și pentru că devine statul care începe să controleze Marea Neagră.

Relația militară cu SUA acoperă doar jumătate din teoria napoleoniană. România a mizat pe cartea democraților americani care au fost perdanți și de aceea astăzi trebuie să redezvoltăm relațiile politice și diplomatice cu noua echipă de la Casa Albă. America nu are mari  interese în România care ne-ar asigura certitudinea că aceasta nu va ezita să intre în conflict cu Rusia pentru a le garanta. Ne este necesară o garanție, iar garanțiile vin când ești în zona de interese economice. Este greu să devii interesant când consumi mai mult decât investești, când ești puțin predictibil în comportamentul economic și social.

O POSIBILĂ SOLUȚIE PENTRU ROMÂNIA

Strategia noastră trebuie să fie legată de spațiul Mării Negre și să urmărească interesele actorilor în acest areal geografic (dar să nu se rezume doar la atât). Timpul ne presează (pentru că actorii principali își creionează rapid prioritățile), dar spațiul rămâne același și poate fi extrem de persuadant atunci când îl folosim ca element de atractivitate economică. Nu trebuie să ne vindem resursele, ci trebuie să le facem atractive pentru cei care doresc să investească în exploatarea lor. Oricine investește dorește siguranța investiției și militează pentru aceasta (americanii știu foarte bine asta).

Nu ne dorim să fim într-un conflict cu Rusia, dar nici nu ne putem permite să rămânem singuri în fața jocurilor acesteia. Rusia ne este vecin și ar fi normal să avem relații de bună vecinătate, cu condiția ca acestea să fie corecte.

Rusia condusă de președintele Putin caută să se repoziționeze ca actor global (ceea ce nu este de condamnat), dar folosește metodele secolului trecut (ceea ce nu este acceptabil).

România nu se poate opune Rusie (nici politic și nici militar), dar poate dezvolta o strategie care să îi garanteze că în jocul dintre marile puteri nu va ieși perdantă (a ieșit în cel de al doilea război mondial și are deja lecția învățată).

Geografia țării noastre (prezența munților Carpați și accesul la mare) reprezintă un element important în ecuația euro-asiatică și ar trebui fructificat la cel mai înalt nivel.

            Pornind de la interesul vital, acela de a menține independența, unitatea și integritatea teritorială, într-o lume a repoziționărilor economice și de securitate, România va trebui să-și reformuleze politicile regionale.

            Redimensionarea politicilor va trebui să țină cont de faptul că minoritățile naționale, cultivate de uniunea europenă ca factori de dezvoltare regională, au dublă arie de manifestare, una pozitivă, de legătură între state și una negativă, de elemente principale manipulabile în războiul hibrid.

De asemenea o Uniune Europeana cu două viteze poate provoca o reorientare a statelor într-o direcției de revitalizare a vechiul concept inter-marium. Proiectul a fost propus de către Polonia şi României, are adaptări dar şi flexibilităţi şi deschideri ce merită să fie luate în considerație, analizate și valorificate. Este o extindere a actualului grup Vișegrad – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria – cu România şi Ucraina, dar şi extinderea ulterioară cu Ţările Baltice, Finlanda şi Suedia, eventual Norvegia, dar şi cu o extensie integrativă a Balcanilor de Vest. Ar face astfel legătura în Centrul Europei între Marea Nordului şi Marea Baltică în Nord cu Marea Neagră şi Marea Adriatică în Sud[1].

            Abordând acest concept și prin problematica diasporei românești putem identifica și  liniile de efort pentru o mai bună poziționare a României în plan regional.

            Diaspora românească din Republica Moldova trebuie să fie preocuparea principală a României pentru că reprezintă element cultivat  atât de  Rusia cât și de UE.

            Perspectivele Republicii Moldova nu pot fi creionate doar la Chișinău sau București, așa cum nu s-au creionat nici la Moscova sau Bruxelles.

            Relațiile constructive dintre România și Republica Moldova trebuie să fie dezvoltate comprehensiv printr-un dialog constructiv între București-Wasghinton-Chișinău-Moscova. Chiar dacă pare exclusivist, acest dialog are baza reală în noile mișcări din Europa, unde se pare că centrul de greutate se mută dinspre est spre vest.

            Germania are ca preocupare perpetuarea unei uniuni cu nucleul occidental, are interese economice comune cu Rusia, este interesată de țările baltice și mai puțin de România sau Republica Moldova. Franța este prea marcată de problemele interne și de Africa pentru a mai privi spre est.

            Statele Unite, chiar cu politici izolaționiste economic, vor căuta în continuare să  limiteze mișcările Rusiei în Europa, cel puțin pentru a fi sigure că nu vor fi condiții pentru un nou posibil conflict.

            Diaspora românească din republica Moldova trebuie provocată să își ofere singură soluții pentru viitor. Drumul spre est sau vest nu trebuie lăsat, ca decizie, nici la îndemâna președintelui și nici a guvernului. Drumul este o problemă de alegere între două tipuri de valori, cele europene, date de economie de piața și libertăți individuale, liberale și cel estice, date de tradiționalism și autoritarism.

            Cetățenii Republicii Moldova au deschise ambele perspective și s-au manifestat destul de profund în cadrul alegerilor prezidențiale, dar mai au timp de meditare până la cele parlamentare.Dacă gândirea va fi una centrată pe beneficii pe termen scurt atunci este posibil ca drumul să fie spre est, dar dacă se gândește pe termen lung atunci drumul merge spre vest.

            Decidenții ar trebui să fie cei din noua generație, iar aici guvernul este responsabil de modul în care descrie și imprimă politicile occidentale.

            Minoritatea românească din Ucraina va trebui să joace rolul dublu, unul al manifestării și solicitării sprijinului României pentru drepturile minorităților și celălalt de liant între două state vecine.

            Ucraina va fi în continuare expusă riscurilor în relația cu Rusia, va fi în continuare la mijlocul jocului dintre Germania și Rusia, cel puțin în problema resurselor energetice, dar va fi cu siguranță în atenția SUA, cel puțin din punct de vedere al cadrului de securitate anti-rus.

            România nu poate rămâne indiferentă și va trebui să fie mult mai mult implicată în această regiune fie și din simplul motiv că împărțim o zonă de graniță comună și că avem programe regionale româno-moldo-ucrainene. Aceste programe, finanțate european, pot și trebuie să constituie fundamente de cooperare de viitor, indiferent cine și cum le va finanța.

            Un asemenea comportament este dat atât de dorințele românilor din Ucraina cât și de pericolul la care aceștia sunt expuși în fața comportamentului Ungariei (de susținere a oricărui minoritar, indiferent de etnie, care se declară ungur), cât și de procesul de manipulare a ideii de minoritar moldovean.

            Relația cu vecinul de la vest, Ungaria, trebuie cultivată în cadrul grupului de la Visegrad, unde România are interesul de a fi membru. Deși nu suntem catolici sau protestanți, deși regimurile politice de la București nu manifestă predispoziții autoritariste, deși avem politici europene echilibrate, cel puțin atunci când vorbim de UE, este nevoie să facem parte din acest grup, pentru că în actualele perspective complementaritatea acțiunilor și experienței acestor state este benefică pentru stabilitatea regiunii.

            Printr-o asemenea acțiune România își va proteja interesele de integritate teritorială stopând manifestările minoritarilor unguri cu privire la autonomia teritorială pe criterii etnice și de asemenea ar putea profita de deschiderea relațiilor pe care Ungaria le are cu Rusia.

            Nici vecinii mai îndepărtați, Polonia, Cehia și Slovacia nu trebuie să ne rămână indiferenți, chiar dacă în aceste state nu avem minoritate românească, pornind și de la simplul fapt că aceste state au intenții de deschidere față de Rusia, dar au o politică de securitate gândită ca reacție la comportamentul agresiv al Rusiei.

            Relația cu Serbia va fi centrată pe un proiect comun cu Bulgaria (inițiat și prin grupul de la Craiova) urmărind înainte de toate interesele comune și acceptând ideea că cele două state au legături speciale cu Rusia, legături care sunt creionate pe dependență economică dar și pe cele de istorie și credință.

            Minoritatea românească din cele două state va avea rolul de a consilia politica românească privind temerile, interesele, credințele celor două state, predispoziția de a negocia compromisurile dintre valorile vestice  și cele estice.

            Serbia va rămâne cu angoasa războaielor de la început de secol XXI se va considera în continuare o victimă și cu siguranță va manifesta neîncredere în vecini și mare încredere în Rusia. Nu este condamnabilă iar România trebuie să îi fie aproape cel puțin în domeniul economic și cultural pentru că în România există oputernică diasporă sârbească.

            ÎN LOC DE CONCLUZII

            A realiza analize este un fapt facil pentru că, în caz de eșec al rezultatelor, ipotezele pot fi reformulate. A face politică este un proces dificil pentru că deciziile politice presupun identificarea prealabilă a efectelor pentru a preveni eșecurile care pot fi uneori catastrofale.

            România este condamnată să facă analize destul de rapide și să ia decizii care pot produce efecte importante pe termen lung.

            Decidenții politici trebuie să analizeze la rece interesele naționale pe termen lung, să identifice comportamentele și intențiile marilor actori, să flexibilizeze acțiunile diplomatice, să nu rămână angajată în proiecte caduce și mai mult să acționeze comprehensiv.             Decidentul politic român are datoria să protejeze interesele tării dar și a cetățenilor din diaspora și trebuie să acționeze în interesul comun.

            România nu are dușmani așa cum nu are nici prieteni. România nu poate gândi sau acționa singular pentru că în acest mod se expune riscurilor. Ea trebuie să identifice grupul sau statul cu care poate fi partener la câștig comun.

            SUA, chiar dacă se izolează, are interese în Europa și deci va căuta să și le manifeste direct sau prin interpuși.

            Tările estice, dacă vor fi trecute în zona Europei cu două viteze, vor conștientiza că este necesar să se centreze pe inițiativele regionale.

            România nu este parte a inițiativelor regionale, dar la nevoie, cu perseverență poate fi.