Perspectivele securității României după Summitul NATO

July 20, 2016

Vasile Roman

INTRODUCERE

Declarația comună a șefilor de stat și de guvern, ca rezultat al Summit-ului de la Varșovia, a fost analizată pe toate fețele (am făcut-o și eu însumi, poate într-o notă pesimistă), ne-a adus în atenție câteva elemente extrem de importante, printre care unitatea alianței (pusă la îndoială în acest moment datorită încercării de lovitură de stat din Turcia), dorința de a descuraja, prin prezență, acțiunile Rusiei, nevoia de reziliență a statelor (rezistența în situația unei agresiuni), unitatea NATO-UE în dezvoltarea sistemului de securitate din proximitatea granițelor și la fel de important, dorinţa alianței de a se implica, construind, în proximitatea granițelor estice (cu accent pe Ucraina, Georgia și Moldova).

Analizând cadrul militar, se constată că alianța, din cauza lipsei de transparență și predictibilitate, în manevrele de forțe, ale Rusiei (care interpretează Declarația de la Viena din 2011 într-un mod propriu), a dispus dislocarea de forțe în zona Mării Baltice, găsind că nu este necesar același comportament și în Marea Neagră.

România, aliatul riveran, ar fi dorit acelaşi tip de reacţie şi angajare, şi chiar a iniţiat demersuri în acest sens, acestea rămânând nefinalizate (poate reuniunea miniştrilor apărării, din octombrie, va aduce mai multe date), atât în privinţa flotei (care probabil că ar fi cuprins o nouă structură de conducere şi implicit de forţe), unde nu am avut sprijin aliat (ba mai mult am avut reacţii surprinzătoare din partea Bulgariei), cât şi în privinţa unei structuri de forţe terestre aliate care să fie dislocate în România (normal să fi fost asigurate, pentru noua capabilitate de comandă şi control-comandamentul de tip divizie).

În România, opiniile sunt împărţite, de la un succes total (enunţat de preşedinte), la un eşec total (enunţat de criticii acestuia), găsindu-se argumente sau scuze din partea fiecărei tabere.

Dacă în cazul ţării noastre mulţumirile sau dezamăgirile sunt o problemă naţională, pentru vecinul de la răsărit, Rusia, summit-ul şi deciziile acestuia sunt o problemă de provocare.

Astfel la comitetul NATO-Rusia problemele au fost percepute într-un mod diferit. NATO, prin secretarul general, a comunicat că principalele probleme sunt conflictul din Ucraina şi implicarea Rusiei în menţinerea acestui conflict, transparenţa şi predictibilitatea în desfăşurarea de forţe pentru exerciţii (s-a dovedit că în Georgia şi în Crimeea, Rusia a intrat în urma unor exerciţii), pentru a nu mai avea surprize strategice, reţinerea de la comportamentul aerian agresiv în Marea Baltică (aeronave de luptă care zboară cu sistemele de identificare închise, punând în pericol siguranţa zborurilor civile) şi nu în ultimă instanţă cooperarea în Afganistan.

Toate aceste chestiuni par a fi de bun simţ şi eleganţă în procesul de cooperare pentru dezvoltarea încrederii. Nu este şi cazul Rusiei, care prin vocea ambasadorului la NATO, a negat nevoia aducerii în discuţie a problematicii (cu excepţia propunerii privind proceduri pentru forţele aeriene din Marea Baltică), acuzând NATO de provocare prin dislocările propuse în zona baltică, şi argumentând că această escaladare i s-ar datora pentru că ar fi stabilit să sprijine ţările baltice pentru a realiza, începând cu 2004, serviciul de poliţie aeriană (este o acţiune pe care statele au declanşat-o pentru a preveni acţiuni de genul atacului din 11 septembrie 2001) şi că tot aliaţii sunt vinovaţi că nu au luat atitudine în 2008 când Georgia ar fi atacat Abhazia şi Osetia de sud (nimic mai fals, aceste teritorii aparţin Georgiei şi erau necontrolate prin sprijinul pe care îl primeau de la Rusia).

Iată deci că o acţiune comună, desfăşurată de orice organizaţie internaţională, aduce nemulţumiri atât în interiorul cât şi în exteriorul acesteia, explicabile, în fond, prin aceea că negocierea este una din cele mai dificile procese care se desfăşoară. În acest sens, în procesul de negociere, România nu a avut (poate) nici un calendar clar, nici un timp generos la dispoziţie, nici prea multe de oferit şi cu siguranţă nu a identificat nici parteneri care să persuadeze ţările implicate (Bulgaria şi Turcia) să fie în ton cu ţara noastră (acum procesul de negociere s-ar putea prefigura ca fiind şi mai dificil).

Nici alianţa nord-atlantică nu a reuşit cel mai mare succes (unele state sunt chemate să cheltuiască, alături de SUA, care deja o face, atât bani pentru dislocări de trupe, cât şi resurse pentru supravegherea aeriană), dar a reuşit să demonstreze Rusiei că nu va ezita să îşi apare membrii şi mai mult decât atât, este un sprijin declarat pentru ţările din proximitatea graniţelor sale.

Fără a aprecia că analiza a fost exhaustivă şi aparatul de analiză unul ştiinţific (deşi am căutat să folosesc raţionamentul probatoriu), voi trece, deasemenea fără a mă considera cel mai în măsură să sugerez, la a stipula ceea ce România ar trebuie să planifice şi să dezvolte în următorii ani (doi până la următorul summit, trei de mandat al preşedintelui, ca garant al securităţii statului şi responsabil de politică externă a României).

 

FOAIA DE PARCURS PE TERMEN SCURT

            Considerând că orice sugestie făcută celor care decid în procesul de garantare a integrităţii, suveranităţii şi independenţei României, trebuie bazată pe analize şi argumente ştiinţifice, voi căuta să le utilizez, chiar făcând trimitere la metodă. De asemenea voi analiza drumul necesar de parcurs, pe cele cinci dimensiuni ale securităţii: politico-diplomatic, economic, socio-cultural, mediu şi militar, chiar dacă România (cred că este printre puţinele excepţii) nu are o strategie de securitate ci una de apărare (doar pentru că legea prevede acest lucru, iar decidenţii nu iau în calcul amendarea acesteia).

            Pentru a identifica ce am putea realiza, ca performanţa în atingerea obiectivelor propuse, am apreciat că în planul politico-diplomatic ar fi necesar de revăzut cum am reuşit să avem succes pentru accedere în NATO şi UE şi să vedem care a fost calea urmată.

            Procesul de aderare la NATO începe în anul 1994, cu semnarea Parteneriatului pentru Pace între România şi NATO şi aici fără să analizez oameni sau partide, vom constata că persoanele care au negociat şi au semnat documentele premergătoare aveau o mare experienţă diplomatică şi mai mult, analizele pe care le-au realizat în acele momente au fost raţionale.

            România, prin diplomaţii săi din Europa, dar în special din Statele Unite, identifică modalităţile de apropiere de alianţă, propunând programul mil-to-mil cu SUA (din anul 1993, fiind primul de acest gen, semnat de o ţară din fostul bloc comunist), identifică nevoia de a fi alături de alianţă în conflictul din Iugoslavia (România va aproba utilizarea, în anul 1995, de către forţele aeriene NATO a spaţiului aerian, chiar dacă era conştientă de slăbirea relaţiei cu vecina sa Serbia), urmărind raţional interesele de securitate naţionale.

România se va fi angajat (sunt convins că datorită percepţiei clare a ambasadorilor din SUA şi Marea Britanie), la acţiunile de pacificare din fosta Iugoslavie, Albania şi mai ales din Afganistan, conştientă că este singura foaie de parcurs valabilă.

Drumul spre Uniunea Europeană a trecut tot prin alianţă, dar România, chiar dacă a fost între ultimele acceptate în uniune, a avut o clară strategie de aderare şi mai mult a avut o coerenţă în menţinerea echipei care a creat şi implementat această strategie.

Demersurile României au fost pregătite încă din anul 1995 (prin semnarea acordului de la Snagov, unde partidele îşi dau acordul pentru acest proiect), iar în cancelariile europene depune eforturi de lobby pentru a fi acceptată.

Sunt  încredinţat că au fost şi piedici, că nu întreaga clasă politică a fost susţinătoarea acestui proiect, dar am convingerea că cei care au lucrat la acest proiect au depăşit interesele meschine şi au realizat, poate tocmai datorită unei strategii urmărite cu obsesie, obiectivul României.

Fără a căuta în arhive, urmărind doar acţiunile şi efectele acestora, se desprinde o concluzie empirică, aceea a unei diplomaţii profesionale.

Astăzi, cu părere de rău, constatăm că politica şi diplomaţia României din cancelariile europene şi euro-atlantice este în suferinţă, atât prin scăderea apetitului pentru a dezvoltarea proiectelor (poate şi pentru faptul că Uniunea Europeană îndeamnă la politici coerente mai mult în exteriorul graniţelor sale) şi poate şi pentru că guvernele şi miniştrii de externe se schimbă destul de frecvent.

În această stare de letargie se creionează şi inconstanţa deciziilor prezidenţiale care creionează axa de securitate Bucureşti-Londra – Washington, cea economică pe Bucureşti Paris –Londra, ca mai târziu să fie dusă spre Bucureşti-Berlin-Paris. Această inconstanţă este periculoasă şi dă notă neîncrederii (în fond specifică României în cele două conflagraţii mondiale) şi determină diminuarea atenţiei cancelariilor europene de la interesele României.

Nici parteneriatele strategice cu SUA, Marea Britanie, Turcia, Franţa, Republica Moldova (ca să enumăr câteva dintre ele), nu sunt fructificate în mod major (poate cel cu SUA şi Polonia pot fi considerate o excepţie), fiind de multe ori doar motiv de a sărbători anii de la semnare.

Fără a socoti că-i un sfat, îmi permit să sugerez nevoia de a revigora cu perseverenţă legăturile cu statele care fac astăzi politica securităţii în Europa şi în acest sens mă voi referi la SUA, Marea Britanie, Turcia, Germania, Franţa, Polonia, Republica Moldova şi nu în ultimă instanţă Rusia.

Fiecare din aceste state are sau ar trebui să aibă interese comune cu România.

SUA s-au dovedit cel mai puternic, serios, constant şi serios partener pe probleme de securitate şi consider că ambasadorul României din America va consolida şi dezvolta această relaţie. În acest sens, Iniţiativa de Reasigurare Europeană, proiect iniţiat de preşedintele Obama, în anul 2014 la Varşovia şi în care România este parte, ne certifică operativitatea acestui angajament.

Marea Britanie, chiar dacă va ieşi din Uniunea Europeană, va rămâne un pilon de stabilitate al NATO, un veritabil partener politic al României şi de asemenea o voce în Europa. Regatul Unit (indiferent de evoluţie), va trebui provocat în a se implica (poate, la început, mai mult economic) în zona Mării Negre, atât pentru că în istorie a fost artizanul securităţii în această zonă, cât şi pentru faptul că este o mare putere maritimă, care ştie cel mai bine ce presupune libertatea de circulaţie.

Turcia este riveranul cu o puternică diplomaţie şi care are interese în Europa (chiar dacă de multe ori le manifestă brutal), are interese de securitate (în raport cu Rusia), care nu sunt şi nu vor fi definite tranşant ci negociate permanent, iar aici România este chemată la un dialog permanent, la negocieri de susţinere comună pe diferite probleme şi mai ales pe nevoia de a persuada Bulgaria. În urma tentativei de lovitură de stat, în acest perimetru lucrurile vor fi pentru moment confuze, atât pentru faptul că preşedintele va uza de conjunctură pentru a-şi spori puterile, cât şi pentru că occidentul, după ezitări şi încurajări, a trecut la apostrofări şi ameninţări voalate privind comportamentul aşteptat. În acest sens România trebuie să fie pregătită să negocieze cu un lider autocrat, care condiţionează comportamentul diplomatic de angajamente momentane, dar şi de riscul de a negocia într-un context de apropiere puternică între liderul turc şi cel rus. În acest sens este indicată o analiză a modului în care se transformă regimurile din diferite ţări democratice şi cum acestea manifestă tendinţe spre un anumit gen de autocraţie (Rusia, Ungaria şi chiar Polonia), regimuri care în parte sunt susţinute de majorităţi politice confortabile.

Germania, prin noile decizii ministeriale (dezvoltarea forţelor armate), face dovada că interesul diplomatic este acela de a lua locul britanicilor în Europa. În acest sens, chiar dacă nu ne-am făcut de fiecare dată utili în susţinerea politicilor germane, astăzi este cazul să identificăm ceea ce doreşte să facă acest stat în uniune şi mai mult, să ne manifestăm interesul de a fi parte din echipă (cu condiţia negocierii intereselor comune).

Franţa, prietena noastă în istorie, doreşte să facă o politică de nivel mondial, dar problemele interne (atentatele permanente, ultimul de la Nisa ieşind din tipare şi dovedind o gravă problemă de securitate internă), îi distrag atenţia de la ceea ce se întâmplă în lume şi devine mai puţin interesată de estul european. Franţa nu este un actor de neglijat (ba este chiar extrem de important), dar în relaţia cu România nu a trecut mai mult de etapa culturală şi sporadic economică (construcţia de maşini şi aparate de zbor uşoare), şi de aceea este necesar că diplomaţia să identifice punctele importante de discutat la întâlnirea dintre preşedinţii celor două state, în toamna acestui an.

Polonia, cred eu un bun model pentru România, devine o voce în Europa de est şi are proiectul intermarium, de la Marea Baltică, la Marea Neagră şi la Adriatica, un proiect ambiţios, care cred că o depăşeşte, dar la care România, prin potenţial şi geografie, poate fi partener (aici iar discutăm de tipologia de manifestare politică, având în vedere că unele ţări din proximitate dau semne că se îndreaptă spre un tip de conducere destul de centralist şi autoritar). Apartenenţa Poloniei la grupul de la Visegrad (şi implicit la cel de la Weimar, cu Germania şi Franţa), face ca aceasta să poată influenţa diplomaţia deciziilor. Aici România, dacă va fi invitată oficial, trebuie să îşi manifeste interesele, viziunea şi strategia, fără a cădea în păcatul modestiei, lăsându-se condusă pe un drum necunoscut. Proiectul, care se apropie de comportamentul anilor 2003 (ţările estice ale alianţei au susţinut războiul declanşat în Irak de SUA şi Marea Britanie, în timp ce ţările occidentale s-au menţinut în zona de critici), dar nu trebuie să ducă la o fracţionare a alianţei şi nici a uniunii.

Republica Moldova, ar trebui să fie, în opinia mea, ţinta predilectă a politicii externe româneşti, pornind de la emoţii (suntem acelaşi neam), trecând prin raţiune (numele Moldovei este în documentele summit-ului de la Varşovia, are semnat Acordul de liber schimb cu Uniunea Europeană) şi ajungând la interes (România este interesată ca vecinul de la est să aibă asigurat un statul de securitate garantat internaţional), pentru că un conflict militar între Rusia şi România ar părea puţin probabil, existând astfel un cadru adecvat pentru o politică externă în interesul Moldovei (chiar cu riscul de a ostiliza Rusia).

Legat de Rusia, diplomaţia românească are nevoie să fie mai activă pentru că în primul rând şi cea rusă este activă (avem un nou ambasador la Bucureşti, despre care se spune că este destul de incisiv), iar în al doilea rând România trebuie să fie interesat de ceea ce se întâmplă în Transnistria şi Ucraina. Politica rece, distantă şi de neimplicare nu ajută, având în vedere că statele (precum Germania, Franţa, iar mai nou, deşi a avut incidente diplomatice şi militare, Turcia) şi liderii Uniunii Europene continuă dialogul cu Rusia, iar unele state (în special Ungaria) sunt chiar suporteri, pentru că România este (prin proximitatea peninsulei Crimeea) foarte aproape de Rusia iar comportamentul acesteia în Marea Neagră ne afectează.

Palierul economic, ca dimensiune de securitate, ne duce în zona predictibilităţii, coerenţei legislative interne, prognozelor crizelor şi nu în ultimă instanţă atractivităţii prin resurse materiale şi umane.

Nefiind specialist nu îmi voi permite să fac analize pe speţă, dar voi căuta să scot în evidenţă doar câteva chestiuni de influenţă.

În acest sens, deşi suntem membrii ai Uniunii Europene, deşi avem parteneriate strategice (care includ dimensiunea economică), deşi avem creşteri economice (în perioade în care alte state stagnează), nu am reuşit pentru că nu avem o strategie clară şi pe termen lung.

Oportunităţile oferite de piaţa comună au fost utilizate mai mult de statele europene (pentru exportul spre România) şi mai puţin de companiile româneşti (pentru exportul de produse finite). Lipsa unor politici care să aducă la nivel egal de concurenţă, necunoaşterea şi neexplicarea corectă a efectelor pe care politicile europene le au asupra economiei au lăsat clasa economică în ignoranţa.

Interpretarea defectuoasă a directivelor europene, coroborată cu un exces birocratic au dus la incapacitatea de absorbi fonduri europene.

Inconstanţa în dezvoltarea unui master plan pe infrastructura rutieră, interesele meschine ale unor politicieni, gândirea provincială a poziţiei României (ne vedem mai mult graniţa Uniunii decât polul de dezvoltare pentru Republica Moldova şi Ucraina), ne exclud din zona atractivă.

Micile prezenţe ale companiilor de forţa economică din lume nu dau notă că România are şanse de dezvoltare.

Migraţia creierelor (specialiştii şi tinerii educaţi), alături de cea a braţelor (forţa de muncă calificată), în Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia sau Spania, au văduvit ţara de vectori de dezvoltare.

În acest sens este necesară elaborarea unui program coerent, pe termen lung, care să definească România următorilor 25 de ani, iar idei fracturate precum aceea că prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, România va deveni atractivă, ar trebui mai bine analizate şi a nu fi considerate mari oportunităţi de dezvoltare (ieşirea nu se va produce rapid, iar companiile nu sunt supuse unei presiuni de relocare).

Potenţialul economic al României poate fi pus în valoare doar în condiţiile în care capitalul românesc este încurajat, dezvoltatorul român este susţinut (aici avem modelul Poloniei care are în băncile de stat peste opt miliarde de euro destinaţi companiilor naţionale, pe când România nu are mai mult de un miliard).

România nu poate adopta o politică economică protecţionistă, dar poate dezvolta strategii economice în care statul sprijină capitalul autohton.

Privind în exterior, România trebuie să îşi cultive investitorii strategici din state ca America, Germania, Franţa şi, de ce nu China. Investitorii strategici sunt prezenţi atunci când relaţia dintre state este una consolidată (am arătat în capitolul precedent).

România nu poate fi doar o piaţă europeană şi nici nu poate neglija posibilităţile de dezvoltarea înspre est. În acest sens România a pierdut oportunitatea participării la privatizările economice din Republica Moldova (a făcut-o Rusia), dar are mari oportunităţi (alături de Germania şi SUA), să fie prezentă în dezvoltarea economică a acesteia (nu am găsit nici o informaţie despre o astfel de strategie guvernamentală). De asemeni în relaţiile economice cu ţările din Caucaz (Georgia şi Armenia), cu riveranii Mării Negre, Ucraina şi Turcia cred că se poate face mai mult. Turcia trebuie să fie un partener căutat şi pentru aceasta instituţiile statului trebuie să perceapă corect modul în care vor lucra cu un guvern autoritar (ideea SUA de a avea parteneri de afaceri doar companii care aparţin democraţiilor ar putea deveni în timp o utopie).

În acest sens Programul (european) Operaţional Comun România-Ucraina- Republica Moldova, cu aria principală de cooperare, în România, judeţele de la graniţe de est, în Ucraina, oblasturile: Odessa şi Chernivetska şi întreg teritoriul Republicii reprezintă un instrument trans regional care poate fi bine utilizat.

Dimensiunea socială, deşi pare surprinzător, a făcut parte din declaraţia de la summit, abordându-se nevoia dezvoltării rezilienţei statelor (capacitatea de a rezista într-un conflict până la sosirea ajutorului alianţei).

Această dimensiune presupune centrarea efortului pe cultură, educaţie şi sănătate, urmărindu-se dezvoltarea armonioasă a populaţiei şi reducerea fenomenului emigrationist românesc.

Subliniez şi aici, nu ca specialist, ci în postura de cetăţean, că noi avem o problemă istorică cu educaţia, pentru că luăm modelul occidental şi îl ataşăm unei psihologii populare diferite.

Pornind de la istoria noastră, prin prezenţa la periferia imperiilor şi prin postura de teatru de luptă (în acest context am dezvoltat mecanisme de apărare) tendinţa a fost aceea de a dezvolta un ethos special. Astfel dispoziţia pentru construcţii trainice şi de durată s-a diluat, încrederea în oameni, în special străini, s-a diminuat, iar indisciplina a devenit o formă de rezistenţă a celor slabi, pentru protejarea culturii în raport cu cei puternici.

Suntem un popor cu aşteptări colectiviste (statul să ne rezolve toate problemele), dar trăim într-o lume individualistă în care statele şi indivizii asumă interese, sarcini şi responsabilităţi. Această dilemă a trebui rezolvată prin a ne defini unde vrem să fim şi cât de mult dorim să ne schimbăm prin educaţie.

Dacă ne referim la sănătate, analizând doar speranţa de viaţă, natalitatea sau cauzele îmbolnăvirilor ne dăm seama că suntem în coada oricărui clasament.

În acest caz consider că demercantilizarea educaţiei, corelarea între aşteptarea pieţei şi producţia liceală şi universitară, corelate cu politici de creştere a natalităţii, de stopare a emigrării, de dezvoltare a sistemului de sănătate, vor face ca România să fie un stat atractiv, în primul rând pentru români.

Protecţia mediului înconjurător este o direcţie de efort ce creşte şi se dezvoltă în România, dar rămâne de multe ori utopică având în vedere coruptibilitatea unor actori economici.

Pădurile naţionale sunt exploatate iraţional (nu realizăm efectele pe termen lung), apele sunt poluate, nu avem o strategie pentru irigaţii (cu scop de a stopa deşertificarea), nu vedem posibilă o criză a apei (deşi în viitor este posibilă) şi reacţionăm de câte ori organismele internaţionale o cer.

Dacă nu ne gândim la perpetuarea patrimoniului naţional, prin protejarea acestuia, atunci nu este necesar să dezvoltăm sisteme de securizare a unei ţări care se autodistruge.

Ultimul element de analiză este dimensiunea militară, pe care nu o voi diseca, ca specialist, ci o voi supune unei radiografii.

Efortul militar al României este un element probatoriu care dovedeşte că înainte de accederea în NATO, armata romană a fost un important ambasador pentru ţară.

Prezenţa în Balcani, Afganistan, Irak (la început alături de SUA, 2003, şi mai apoi alături de NATO) a militarilor români este dovada serioasei angajări naţionale. Ceea ce a lipsit, în acest serios demers, au fost eficienţa  acestei prezenţe (adică ce beneficii economice şi militare a avut România). Răspunsul este unul destul de simplu, nu prea multe (dacă ne comparăm cu Polonia) şi nu pentru ca partenerii nu au dorit să le ofere, ci pentru că noi nu am fost în măsură să le obţinem.

Un exemplu în acest sens este singura iniţiativă guvernamentală, o confirmare a necesităţii existenţei unui program şi a unei structuri interinstitutii, într-o şedinţa de la începutul anului 2010, CSAT a decis să fie înfiinţat un grup interministerial care să elaboreze o strategie naţională privind întărirea capacităţilor civile naţionale în domeniul gestionării crizelor şi participării în teatrele de operaţii. Grupul va fi fost gestionat de Ministerul Afacerilor Externe iar în el se vor fi regăsit reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului de Justiţie, dar nu avea nici o referire la dimensiunea economică, pe care majoritatea statelor au exploatat-o.

România este şi astăzi prezentă în Afganistan, dar cu puţine întrebări privind eficienţa acestei prezenţe (cu excepţia unui angajament moral faţă de SUA şi reflectat în prezenţa trupelor americane în România), fără a cauta modalităţi prin care să participăm la reconstrucţia acestui stat (aşa cum nu am făcut-o nici în Irak).

Din dorinţa de a evita critici punctuale la adresa instituţiei (deontologia profesională mă obligă), voi face câteva sugestii pentru a reduce din starea de angoasă determinată de rezultatele din Varşovia.

Pe plan intern, Ministerul Apărării, este provocat să devină iniţiatorul şi conducătorul formal (legal nu poate fi, pentru că nu există cadrul legal), al grupului de lucru pentru analiza apărării. Susţin această idee pornind de la faptul că neavând un cadru legal pentru strategia de securitate, apărarea se reflectă doar prin Strategia Naţională de Apărare a Ţării (viziunea preşedintelui obiectivele ţării), Carta Alba a Apărării (angajamentul financiar al guvernului- mijloacele militare de acţiune) şi Strategia Militară (forţe şi modalităţi de utilizare), nu avem nici certitudinea potenţialului. În această ecuaţie observăm că doar instrumentul militar este obiect de analiză şi întrebuinţare, şi nu toate celelalte instituţii de forţă (Ministerul de Interne, SRI, SIE, etc), deşi ştim că acestea la rândul lor au strategii publice şi secrete, punctuale pentru pace, criză şi război.

Abordarea comprehensivă a apărării ar aduce o comonalitate a analizei de securitate (riscuri şi ameninţări), ar defini obiectivele şi instrumentele de lucru (ce forţe sunt necesare pentru tipul de ameninţare), ar obliga la o redimensionare şi reprioritizare a bugetelor acestor instituţii (în raport cu locul şi rolul lor), ar obliga la un program comun de achiziţii de tehnică de luptă sau cel puţin la o compatibilizare a acesteia.

O astfel de analiză este necesară, având în vedere că lumea se schimbă, ameninţările se diversifică şi mai mult (aşa cum realizează şi alte state), prin acest rezultat procesual, factorul politic are posibilitatea de a conştientiza valoarea deciziilor pe care trebuie să adopte.

Tot în plan intern, Ministerul Apărării este provocat la o nouă abordare a modului în care resursele sunt utilizate, adică să treacă de la o progamare bugetară pe capitole (achiziţii pe programe şi sisteme de armament) la o planificare pe capabilităţi (sistemele de armament potrivite în întreg pentru o anumită structură) şi de asemeni pe o reţinere privind redimensionarea structurilor prin desfiinţare sau comasare.

Armata romană trebuie să excludă idea transformării unor structuri active (de comandă sau de execuţie) pentru a fi puse la dispoziţia NATO (este cazul propuse-i brigăzi româno-bulgaro-turco-americane), şi să treacă  atât la completarea cu efective (prin legea rezervistului voluntar care se aplică din 2017), cât şi la dotarea progresivă (în raport cu nevoile strategice şi valoarea de întrebuinţare) a structurilor din forţele terestre.

Ideea dezvoltării capabilităţilor navale este una lăudabilă, dar trebuie văzut care este efortul financiar şi care vor fi efectele pe care aceste capabilităţi, odată dezvoltate, le vor produce. Flota comună nu trebuie să rămână un vis, dar nici o cheltuială în comandamente şi elemente de infrastructură, pe care doar România la va face (să nu uităm că noul comandament NATO, de tip divizie, este construit cu efort românesc, în timp ce cel din Polonia este suportat de trio-ul Polonia, Germania, Danemarca).

În plan extern, atât prin diplomaţia militară cât şi prin aportul parteneriatelor strategice (zona diplomaţiei), România trebuie să se facă atractivă pentru instruire şi acţiune comună, în special în plan regional (Turcia, Bulgaria, Georgia şi Moldova), ca factor de certificarea coeziunii regionale. Având în vedere ultimele evenimente din Turcia, consider că deşi efectele încercării de lovitură de stat se vor vedea în plan militar, armata turcă rămâne în continuare o armată profesionistă, o armată care îşi respectă angajamentele şi care va fi respectată, indiferent de soarta celor care au fost înlăturaţi din ierarhia militară de comandă. Instituţia militară românească nu trebuie să aibă îndoieli cu privire la potenţialul militar al Turciei, chiar dacă s-a produs, în ultimii ani, o scădere anuală a procentului din PIB, de la 2% la 1,7%. Turcia trebuie cultivată în a fi prezentă în toate mediile de acţiune militară (aero-naval, în proiectele de securizare a Mării Negre şi terestru în proiectul brigăzii multinaţionale), pentru că indiferent de regim, ea rămâne a treia mare putere în NATO.

De asemenea, pornind de la obiectivele de politică externă, diplomaţia militară dar şi relaţiile dintre statele majore generale ale statelor aliate, trebuie să aducă mai aproape de România atât Ungaria (în cazul unui conflict această ţară va asigura traseul de sosire a forţelor NATO), Cehia şi Slovacia (care nu numai că sunt membre al grupului de la Visegrad, sunt şi în zona de legătură între România şi Polonia).

Nu în ultimă instanţă, forţele armate române, prin decidenţii politico-militari, au o responsabilitate enormă faţă de Republică Moldova (NATO a declarat acest adevăr) şi în acest sens nu mai sunt premise calcule mercantile privind această relaţie. Armata romană trebuie să construiască, pe platforma NATO, o strategie pentru o structură comună româno-moldovenească (un batalion), care să permită prezenţa mai pregnantă a militarilor celor două ţări în procesul de instruire şi educaţie.

De asemenea România trebuie să introducă în Parteneriatul Strategic dintre cele două ţării şi dimensiunea militară (chiar dacă Republica Moldova are stabilit prin Constituţie statutul de neutralitate). Pe această dimensiune, cooperarea dintre cele două state, trebuie ajute Moldova în a ajunge, în relaţie directă şi cu SUA, la statutul Georgiei (care recent a semnat un acord pe problem de securitate cu America).

Moldova are nevoie de România, aşa cum România are nevoie de Moldova, iar experienţa din trecutul recent ne dovedeşte că unul din cei mai buni constructori în relaţia dintre România şi alte state, este Armata Romană.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Pornind de la această analiză şi mergând pe linia sugestiilor făcute, consider că România are potenţialul necesar pentru a-şi rezolva aranjamentele de securitate, dar apreciez că avem nevoie de o strategie comprehensivă, care să abordeze toate dimensiunile securităţii.

Deasemenea consider că avem potenţialul de a realiza acest lucru şi mai cred că securitatea României vine din complementaritatea apartenenţei atât la NATO (mijloc de atingere a obiectivelor de securitate), cât şi de la Uniunea Europeană (obiective de securitate corelate cu politici economice), adică acel concept defendologic pe care îl enunţă regretatul gl.mr. (rz) Maricel Popa şi care aduce la aceeaşi masă dezvoltarea economică şi nevoia de protejare a rezultatului aceste dezvoltări, urmărind atât pacea socială cât şi confortul emoţional (dat de pericole) al cetăţeanului.

Cred totuşi că în toate aceste analize şi decizii, România trebuie să conştientizeze faptul că trăim într-o volatilitate a evenimentelor (acum câteva luni nu ne imaginăm succesul Brexit, nu ne închipuiam atentatul de la Nisa şi cu atât mai puţin nu credeam că în mileniul trei în Turcia se mai pot imagina şi desfăşura lovituri de stat).

Într-o asemenea volatilitate a mediului de securitate, România este condamnată să gândească inteligent, să-şi definească obiective proprii, să le introducă în obiective unionale sau de alianţă (dar să aibă şi o a doua soluţie proprie de atingere), să-şi urmărească raţional interesele, să nu cadă în capcana autosuficienţei (dată de apartenenţa la NATO şi UE), să renunţe la emoţii şi recunoaşteri (nu datorăm nimănui nimic pentru că ceea ce am realizat, a fost efort naţional şi interesul comune cu cei care au concurat la succesul nostru).

România trebuie să gândească raţional în interese naţionale şi beneficii (aşa cum fac toate statele), să renunţe la ideea că prietenii vechi din istorie sunt gata să-şi cheltuiască resursele sau să îşi asume riscuri de dragul ţării noastre.

Dacă vorbim de emoţii, atunci ele trebuie manifestate în legătură cu statutul şi modul în care acesta poate fi dezvoltat, al românilor, locuitori ai Republicii Moldova, sau trăitori în teritorii din Serbia, Ucraina, Ungaria şi bineînţeles imigranţi în ţările occidentale.

Leave a Reply