ARHIVA Power&Politics World

Pourquoi ”je ne suis pas Charlie” ?

January 8, 2015

Gabriela Ioniță

Warning! Acest text este despre ipocrizie și dublă măsură, și nu o pledoarie de justificare a unui act crud de execuție publică a unor oameni care au avut neșansa de a se încadra pe targetul ucigașilor. Oricare ar fi ei !

Da, pot fi solidară cu victimele și cu familiile acestora. Cu moderația celui care își asumă conștient faptul că jurnalismul nu e tocmai ce-a mai ”safe” meserie din lume. Mai ales atunci când te încăpățânezi să rămâi fidel propriilor tale principii (fundamentate corect sau nu – e o altă discuție!). Pot fi solidară cu francezul de rând care nu înțelege de ce trebuie să se simtă uneori străin în țara sa, pe care el și-a dorit-o un loc sigur pentru copii săi și nu un creuzet pentru experimente multiculturale.

Sunt solidară cu apelul la libertatea de exprimare publică, atât timp când aceasta nu încearcă să impună – sub stindardul satirei și pamfletului (avem și pe la noi astfel de manifestări!) – propriile standarde de gândire și percepție a realității. Și cât nu se confundă cu cleveteala, nu ignoră bunul simț, nu devine ea însăși parte a unor experimente de tip orwellian. Și mai cred că uneori auto-cenzura e un lucru necesar.

Et pourquoi ne pas ?

Nu pot fi solidară cu publicația ”Charlie Hebdo” pentru cel mai uman motiv cu putință: insultă bunul simț care mi-a fost inoculat în cei 7 ani de acasă. Mi-ar fi rușine să pun în mâinile părinților mei o astfel de publicație. Da, ați citit bine: rușine. Nu știu cât poate ajuta Google și Wikipedia la înțelegerea acestui sentiment, pentru cei mai puțin avizați. Știu însă sigur că toți cei care își respectă părinții vor înțelege ce am vrut să spun. Nu-mi spuneți că asta e valabil și pentru Hustler sau alte asemenea publicații. ”Charlie Hebdo” nu e o revistă erotică, ci se pretinde a fi o publicatie de atitudine și largă respirație umoristică. Eu sunt atee, dar părinții mei sunt creștini practicanți. Ce-ar spune părinții mei văzând caricaturizarea nașterii lui Isus ? Ce ar spune părinții sau bunicii voștri ?

Apoi nu mă pot identifica cu #Charlie la nivel emoțional – oricât s-ar strădui unii să-l zugrăvească inspirațional – mai mult decât un ghețar neatins de încălzirea globală. N-am cum să fiu altfel, după ce am asistat la decapitări deloc mascate de jurnaliști – e drept unii care la rândul lor, ca și cei de la publicația franceză și asumat riscurile aferente – decapitări executate de extremiști cu ”pedigree european” ai Statului Islamic. Din păcate, solidaritatea și emoția comunităților (isterizate astăzi după incidentul de la Paris) au funcționat atunci pe o cu totul altă frecvență. Cum de altfel funcționează referitor la tot ceea ce nu e dirijat de agenda media.

Cum nu pot fi solidară cu #Charlie cât timp în contextul evenimentelor recunosc cu ușurință dubla măsură, ipocrizia, isteria și lipsa de discernământ a maselor pe care se bazează cei care fac jocurile la nivel global, regional și chiar național. Și nici cu șantajul emoțional din partea celor care ar trebui să mă convingă cu argumente – mai ales când au abilitățile și posibilitatea unui dialog rațional cu publicul larg. Dacă nu mă credeți, vedeți cam cum sună mesajele de pe contul de FB al președintelui. Mulți dintre români sunt capabili să priceapă cum, de ce, și în ce măsură trebuie să renunțăm la unele componente ale libertății noastre pentru a fi siguri că ni se întorc copii teferi de la școală.

Și iată, pentru că vorbim despre copii și dublă măsură, nu pot trece cu vederea superficialitatea presei și a comunității internaute din România față de cei 145 de copii din Peshawar uciși cu sânge la fel de rece de niște arme automate. Mulți dintre ei aveau doar vina de a fi copii unor militari din Forțele Armate Pakistaneze, aliate ale aliatului nostru strategic, US. Am scris atunci așa: ”azi e dovada că mereu e loc de mai mult… peste 100 de morți – copii și adolescenți – într-o nouă luare de ostatici de către grupările islamiste; faptul că nu se întâmplă la noi – încă ! – ci la Școala Militară Publică din Peshawar (Pakistan) nu e un motiv de consolare (cel puțin nu pentru mine !)”. Postarea în cauză a fost una aproape complet trecută cu vederea de cititori. Pe principiul ”E la ei. Nu interesează”. De atunci a trecut aproape o lună. Doar una. Dar poate sunt mai mișcătoare evenimente mai recente ? iată – cei 37 de tineri uciși tocmai ieri la Sanaa, când toată planeta se ultragia de barbaria de la Paris. Tineri care își doreau un viitor în cadrul unei Academii de Poliție. Asta nu e suficient de emoționant ? Păcat ! Cât timp vom judeca cu dublă măsură, vom vedea cifre, religii și nu oameni – evenimente precum cel de la Paris vor începe să devină o regulă. Precum atentatele zilnice din Iraq și Afghanistan despre care nu mai vorbește nimeni. Să nu ziceți că nu v-am zis !

Police found photographs of victims who had been hoping to enrol at the police academy/ Photo courtesy of REUTERS

De asemenea, nu pot trece cu vederea că, după un obicei înrădăcinat și pe la noi, între Crăciun și Anul Nou guvernul francez a publicat un decret de promulgare a variantei franceze a celebrei legi de supraveghere a comunicațiilor telefonice și electronice, controversata lege Big Brother – cunoscută și la noi și aprobată de Parlamentul României în decembrie, chiar înainte de vacanța parlamentară. În Franța, legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Evident, ca și la noi, măsura este discutabilă și a stârnit numeroase critici.  Cel puțin până ieri, când brusc serviciile secrete franceze ”au clacat” inexplicabil și 12 oameni au fost omorâți într-o operațiune teroristă de manual. Poate nu mi-aș fi amintit de această știre, dacă nu mă ajuta tocmai procurorul general al României, dl. Tiberiu Nițu, care azi dis de dimineață avea o prioritate: măsurile de securitate, cartele pre-plătite cu buletin, legea Big Brother. Mulțumesc, domnule procuror !

Nu pot trece cu vederea nici faptul că în timp ce 7000 de polițiști se fugăresc prin Paris cu niște teroriști fantomatici, dar destul de proști încât să-și fi lăsat actele în mașina abandonată, publicația britanică The Sun i-a cu aplomb atitudine și cere imperios ca autoritățile de la Londra să facă uz de toate prerogativele de putere privind interceptarea comunicațiilor pentru a contracara un posibil (?!) atac asupra UK. Noroc totuși că în timp ce la Paris situația a devenit tot mai periculoasă – prin înmulțirea incidentele violente – iar gestionarea ei tot mai greu de realizat, dinspre Regatul Unit reacțiile par a fi un fel de duș scoțian menit să reducă febra islamofobică și presiunile nejustificate privind adoptarea cu japca a unor măsuri menite doar să dea câștig de cauză terorismului și să limiteze libertatea tuturor europenilor, pentru că despre eficienta gestionare a acestor mii de terabytes de informații nici nu poate fi vorba. Deocamdată.

Concluzionând, nu pot fi solidară cu #Charlie, cât timp asta înseamnă preluarea unui eveniment tragic și transformarea sa în vehicol generator de emoții necesare pentru instaurarea noilor reguli ale ordinii mondiale. Mai bine cereți-mi frank acordul. E mai politically corect !