Primăvara uitată sau de ce Nobelul pentru Pace nu se ia la final de mandat

February 10, 2016

Mihai Albișteanu

În ultimul său discurs privind starea națiunii americane Barack Obama și-a menținut tonul emoțional din discursul referitor la noile măsuri împotriva comercializării armelor de foc în SUA, atunci când aproape că a izbucnit în lacrimi. (Chestia asta cu lacrimile de ”crocodil” nu a fost inventată de fostul președinte Băsescu și pare că funcționează în orice punct cardinal de pe planetă!)  Liderul de la Casa Albă a făcut și acum referire la acest subiect, în sală fiind lăsat, simbolic, un scaun gol, pentru victimele violențelor armate. Obama a vorbit și despre încălzirea globală și despre lupta împotriva cancerului, a deplâns eșecul de a închide închisoarea de la Guantanamo, a apărat ”Obamacare” și-a lansat noi acuze spre Congres, a cerut ridicarea embargoului ”inutil” împotriva Cubei, a numit ”ficțiune” presupusa decădere economică a SUA, a criticat ascuțirea contradicțiilor între democrați și republicani, dorind, astfel, să revină, parcă, la imaginea acelui Obama – laureat al Premiului Nobel pentru Pace.

Și unde putea, după 2001, un președinte american să-și valideze mai cu aplomb valențele pacifiste decât în Orientul Mijlociu, de unde Obama se laudă că a retras trupele lăsate de precedenta Administrație Republicană? Iată, deci, un om care pare că a meritat, într-adevăr, Nobelul. Dar nu s-au desfășurat, oare și alte evenimente, în Orient, în acești ultimi ani? Președintele a amintit, vag, că ISIS nu reprezintă o amenințare existențială pentru SUA. Așa.., dar care ISIS? Parcă, la venirea lui Obama la putere, în decembrie 2008, nimeni, în presă, nu confunda binecunoscutul nume al unei zeițe egiptene cu cel al unei organizații teroriste… Să îi împrospătăm puțin memoria pacifistului președinte (și a susținătorilor săi din ce în ce mai puțini) în legătură cu evenimentele importante ce au avut loc în vremea mandatelor sale.

Se împlinesc, așadar, cinci ani de la declanșarea ”primăverii”, care își propunea să înlocuiască regimurile dictatoriale din unele state arabe cu sisteme democratice și ar fi poate momentul să ne întrebăm ce a rămas din speranțele purtate de acea efuziune protestatară, revărsată prin telefonia mobilă și pe rețelele de socializare.

O lume întreagă i-a aplaudat atunci pe tinerii arabi, care decideau să își ia soarta în mâini și să dea la o parte generația de bătrâni politicieni îmbâcsiți și nărăviți în relele corupției, pentru a impune valorile democrației Occidentale și pentru a-și asigura un viitor mai bun. Sub imperiul momentului, nimeni, în media din Europa și SUA (nu discutăm de serviciile secrete) nu s-a întrebat câți de mulți erau cu adevărat cei care își doreau democrație și câți dintre cei care ieșiseră în stradă erau de fapt fanatici religioși. De asemenea, acuzațiile că ar fi fost implicate în evenimente serviciile de informații Occidentale au fost respinse cu indignare și, luându-și dorințele drept realitate, vesticii au aclamat o ”revoltă spontană”.

Liderilor autoritari arabi din Orientul Apropiat și Mijlociu și din Africa de Nord le trecuse timpul. Aflați la finalul existenței biologice, adversari ai Islamismului radical (pe care nu au putut însă să îl anihileze), nereușind să se racordeze la valorile democratice, pierzând încă din 1991 (la prăbușirea URSS) sprijinul ideologic, cu baza de putere și susținere puternic subțiată – aveau soarta pecetluită. Modelul nu este nou în istorie și îl putem atesta și în trecutul nostru: când Al.I. Cuza a rămas fără susținere, prin demiterea guvernului Mihail Kogălniceanu, a ajuns repede la discreția acelei ”monstruoase coaliții”, formată de conservatori cu inamicii lor acerbi, liberalii radicali și totul s-a terminat cu lovitura de stat de la 11 februarie 1866. În același fel, Mubarak, Ben Ali, Gaddafi sau Abdullah Saleh au fost doborâți de la putere (2010-2011) de ”monstruoase coaliții” formate de pro-occidentali și radicali religioși. Singurul care a rezistat a fost Bashar al-Assad.

Și cum serviciile de Informații Occidentale nu au avut, evident, nici o legătură cu primăvara arabă, putem remarca, în treacăt, că scenariul de mai sus nu se aplică și monarhiilor arabe, unde situația drepturilor omului era (și este) incomparabil mai rea decât în statele (republlici) care aveau regimuri autoritare de inspirație socialistă. În Bahrain opoziția șiită a fost reprimată fără milă, în timp ce în Maroc, regele a scăpat cu câteva reforme, renunțând la cvasi-absolutismul său.

O primă concluzie se impune: tinerii din Arabia Saudită, Emirate, Qatar, Oman, Kuweit și Iordania s-au dovedit a fi mai puțin interesați de democrație decât cei din Libia, Siria, Egipt, Tunisia sau Yemen. Privind însă la situația acestor din urmă state, la cinci ani de la evenimente, constatăm că nici nu poate fi vorba de democrații funcționale, instalate și de stabilitate, ci, dimpotrivă: Libia, Siria și Yemenul sunt sfâșiate de războaie civile, Egiptul a reprimat crunt opoziția față de generalul Sisi și abia acum a redeschis parlamentul (suspendat în 2013, la căderea lui Morsi), iar Tunisia, țara care a dat startul ”primăvarei arabe” (prin ”revoluția iasomiei”), și care părea, la început, modelul de succes al acestui proces – se află din nou sub regimul stării de necesitate, în urma numeroaselor atacuri și atentate islamiste, dar și ca urmare a noilor revolte ale tinerilor, a căror situație socială este cel puțin la fel de rea ca cea din decembrie 2010.

State altădată independente și cu potențial economic ridicat, fostele republici arabe de inspirație socialistă sunt acum o ruină. Egiptul este, practic, guvernat de armată și a rămas fară turism – ca și Tunisia, de altfel. Libia, Yemenul și Siria, devenite poligoane de încercare pentru nenumărate tipuri de arme, au dispărut ca actori economici, iar Irakul (desprimăvărat încă din 2003, la doi ani după Afganistan) mai are relevanță doar prin exportul de petrol și asta doar în ceea ce privește zona cuprinsă între Bagdad și Basra.

O altă consecință a acestei ”primăveri” nefaste o reprezintă uriașele dislocări de populație, cu mase de refugiați care au invadat nu doar statele vecine ale zonei, încă neatinse de război civil, ci și Europa, într-o măsură nemaivăzută de la al doilea război mondial încoace. Migrația va determina, în următorii ani, în Europa, probleme economice, sociale, culturale, etnice, rasiale și religioase majore, care se vor reflecta în plan politic, în primul rând asupra coeziunii UE, pentru că Bruxeles-ul se dovedește absolut incapabil să gestioneze criza refugiaților/imigranților.

Nu în ultimul rând, ”primăvara arabă” a exacerbat fenomenul terorist, atât în zonele direct vizate de acest fenomen, cât și în restul Sahelului și în Europa – atât prin contagiune ideologică, cât și în mod nemijlocit, prin infiltrarea a numeroși fanatici în marea masa a imigranților.

Care au fost scopurile declarate ale ”primăverii arabe”? Democratizare și prosperitate economică în Orientul Apropiat și Mijlociu și în nordul Africii. Ce se poate constata, după cinci ani? Război civil, foamete, distrugeri cumplite, migrație în masă, radicalizare religioasă, terorism.

Există (pentru această situație) vreun vinovat, pe care presa liberă din Occident să îl arate ca atare? Pentru Africa și pentru Yemen, niciunul – afară de soartă și ghinion. S-ar găsi însă ceva vinovați pentru Irak, dar mai ales pentru Siria: Iranul, Assad, care refuză să plece de la putere și, de câteva luni, Rusia. Ba, în ultima vreme, Teheranul este din ce în ce mai puțin vinovat, de vreme ce tot Occidentul îl curtează, după ce i-a ridicat sancțiunile economice. Probabil că dacă Putin și-ar retrage aviația și trupele speciale din Siria și în ultimul avion ar îmbarca și familia Assad, lucrurile s-ar rezolva, nu doar în Siria, Liban, Irak, dar, ca prin farmec, și în Yemen, Egipt, Tunisia și mai ales în Libia, iar valurile migratoare din Afganistan, Irak, Siria și Africa s-ar disipa instantaneu. Înțelegem, deci, că Putin și Assad sunt vinovați pentru extremismul islamist din Orient și din Africa – pentru crimele talibanilor, pentru insurgența din Irak, pentru ”shabaabii” somalezi, pentru AQMI din Mali, pentru Boku Haram din Nigeria și mai ales pentru apariția și dezvoltarea ISIS, asta, ca să nu mai vorbim de sutele de mii de refugiați, plătiți de Putin ca să invadeze Europa.

Bine, așa o fi. Dar putem, totuși, să punem niște întrebări timide?

1. Intervențiile Occidentale, din Afganistan – 2001 și din Irak – 2003 nu au constituit premise pentru ceea ce se întâmplă acum în Orientul Mijlociu?

2. Lovitura de stat (armata fiind echipată cu banii dați, anual, de SUA) împotriva unui președinte ales democratic (2013), nu alimentează starea de rebeliune continuă din Egipt?

3. Armele din depozitele lui Gaddafi nu au ajuns cumva în mâinile islamiștilor din toată Africa, după moartea acestuia?

4.  Turcia (membru NATO) nu are un rol în susținerea islamismului radical, în Siria, prin ”programul” de mare succes financiar: ”arme și liberă trecere (pentru ISIS) contra petrol ieftin”?

5. Ar mai fi putut Rusia să intervină în Siria, cu motivația de a lupta cu ISIS, dacă bombardamentele coaliției anti-ISIS, conduse de SUA, bombardamente începute cu un an înainte de sosirea aviației ruse în sprijinul lui Assad (septembrie 2015), nu ar fi avut ca unic rezultat mărirea semnificativă a arealului controlat de islamiști în Siria și Irak?

Avem, prin urmare, o situație gravă și vinovății disputate sau/și neasumate. Ce va urma, în 2016? Coordonatele sunt cele trasate în anul precedent:

1. Războaie civile în desfășurare, în Siria, Libia, Yemen

2. Accentuarea tendinței către un conflict sectar sunnito-șiit, în Orient

3. Amplificarea terorismului musulman, în întreaga lume

4. Autoritarism în Egipt și Tunisia, dar și în statele arabe din Golf, în încercarea de a stopa mișcările teroriste/radical-religioase

5. Continuarea migrației către Europa și, în contrapondere, structurarea și dezvoltarea mișcărilor naționaliste/extremiste europene

6. Tensionarea tot mai accentuată a relațiilor internaționale, plecând de la dezvoltările enunțate

Acestea sunt roadele ”primăverii arabe”, cea de la care s-au așteptat atât de multe. Sunt, la rigoare, și rezultatele politicii internaționale a administrației Obama, dar și perspectivele ultimului an de mandat al președintelui laureat cu Nobelul pentru Pace.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new