Primul război mondial al conductelor s-a terminat – oficial – fără învingători

December 7, 2014

Steve LeVine – Washington DC

Unul dintre cele mai ciudate războaie ale modernității – o dispută de 7 ani a conductelor, ale cărei începuturi vin dinspre Statele Unite și au fost îndreptate împotriva Rusiei pentru influență în Europa – s-a sfârșit.

Ultimul capitol a fost încheiat săptămâna trecută la Istanbul, când președintele Rusiei, Vladimir Putin, a aruncat planurile pentru South Stream, proiectul de continuitate a furnizării gazelor naturale către Europa prin ramura sudică. Decizia sa a fost forțată de către efectele sancțiunilor impuse de Occident, care, la rândul lor, au fost determinate de invazia de 9 luni din Ucraina.

Dar concluzia conflictului a fost mai mult sau mai puțin relevantă, rezultatul fiind unul similar celor cu care se termină de cele mai multe ori războaiele: extenuarea completă, ca să nu mai menționăm și absurditatea bătăliei în sine.

Totul a început în Baku

Povestea conflictului începe în anii 90, când SUA a decis să provoace dominația Rusiei asupra Asiei Centrale și Caucazilor printr-un campionat al construcției conductelor de petrol și gaze naturale dinspre fostele teritorii sovietice către Vest. Ideea a fost să dea ”Stanilor” (n.red.: autorul face trimitere la terminația statelor din regiune – Kazahstan, Turkmenistan etc.), singurii care puteau să exporte hidrocarburanții prin Rusia, o măsură de independență economică și politică din partea Moscovei.

În 2006, are loc finalizarea primei linii – 1000 de mile de conducte petroliere – deschise din Baku, Azerbaijan, până la Mediterană. Însă încă trena construcția liniei de gaze naturale (numită mai târziu Nabucco), care urma să plece din Asia Centrală, începând din Turkmenistan și urmând același curs spre Turcia și mai departe, până în Europa.

O schimbare de planuri

Nu a trecut mult timp până ce SUA a înțeles că Turkmenistanul nu era dispus să-și transporte gazul peste Marea Caspică, indiferent de orice conductă. Era un risc foarte mare de a porni mânia Rusiei, risc pe care liderii de la Ashgabat nu doreau să și-l asume.

Așa că, pe la mijlocul deceniului trecut, Washington-ul a mutat brusc cursul proiectului Nabucco. Conducta va începe acum nu din Asia Centrală, ci, din Caucaz – începând din nou din Baku. Se schimbă și argumentarea necesității acestuia. Astfel că țelul nu va mai fi acela de a dobândi o mare independență de Moscova pentru statele din Asia Centrală, ci de a deveni un instrument în securitatea energetică a Europei.

UE era într-o nevoie disperată de securitate energetică, după episodul din 2006, când Rusia a închis fără prea multe avertismente prealabile furnizarea de gaz ca urmare a unei dispute dintre Moscova și Ucraina. Europa s-a trezit a fi o victimă colaterală într-o dispută pe care nu o putea controla. Alte două opriri de acest gen s-au petrecut și în următorii 3 ani.

 Introducerea ramurii sudice a conductelor rusești (South Stream)

 În 2007, Putin  – vizibil afectat de triumful Washingtonului asupra petrolului ce pleca din Baku și nedorind să lase SUA în continuare necontrolată – a anunțat că Rusia va construi versiunea sudică a conductei North Stream (South Stream), o linie de gaz natural rivală cu Nabucco. South Stream ar servi mai mult sau mai puțin aceiași clienți europeni, la fel ca Nabucco, așa că era clar din punct de vedere economic că doar una dintre ele putea fi construită și exploatată în mod judicios.

Și astfel, a început războiul conductelor, probabil primul conflict de acest gen din istorie. Iată cum conductele rivale erau așezate la acea vreme.

 Putin era șeful necontestat

 Aceasta a fost în mare parte o ceartă diplomatică, iar Putin însuși a condus demersurile din partea Rusiei. A zburat în jurul Europei cu protejații săi, pețind cu mult succes posibilii parteneri pentru concretizarea South Stream. De partea corporatistă, s-a înscris gigantica companie chimică a Germaniei, BASF, la fel și EDF-ul Franței și compania de stat a Italiei, Eni. Serbia a devenit un campion uriaș al South Stream, la fel și Bulgaria și Ungaria. În decembrie 2012, țările aliate au ținut o ceremonie de sudare simbolică a primei lungimi de conductă în sudul Rusiei.

SUA, condusă mai de grabă de către diplomați decât de președinți, organiza de asemenea o campanie neobosită pentru Nabucco. Dar, față de South Stream, a cărui gaz venea de la sursă/operator (Rusia), Nabucco trebuia să găsească gaz, lucru care s-a dovedit a fi destul de dificil de realizat. Și a devenit și mai greu când lumea s-a schimbat dintr-o dată sub picioarele strategilor proiectului Nabucco: începuse revoluția gazelor de șist, mizând pe o posibilă saturare a necesarului de gaze naturale ce s-a propagat promițătoare în jurul lumii. Europa încă se baza pe gazul Rusiei, dar acum primea de asemeni și o mare cantitate de gaz natural lichefiat de la Quatar și devenise mai puțin combativă.

Nabucco începea să arate din ce în ce mai mult cu o conductă fără cauză. În iunie 2013, a sucumbat în final când producătorii de gaz din Azerbaijan, ultima sa resursă, au decis să nu mai realizeze aprovizionarea conductei. Nabucco a fost declarată moartă oficial.

Dar lupta încă nu se terminase

 Logica inițială pentru South Stream – aceea de a ruina Nabucco – dispăruse. Dar Putin a continuat lupta. Recent, pe 19 noiembrie, Ungaria a declarat că va începe realizarea unei schițe proprii pentru o conductă în 2015 ținând ochii și pe South Stream care se preconiza a fi finalizat 2 ani mai târziu.

Dar după invazia din Ucraina, UE – fiind îngenuncheată de ani buni de către Rusia – și-a scos colții și și-a presat membrii să se oprească din a susține South Stream. Bulgaria – esențială pe traseul conductei – a cedat necondiționat la presiunile Comisiei Europene.

Pe 1 decembrie, Putin – într-o vizită de lucru în Turcia – a concluzionat într-o conferință comună cu omologul său Recep Tayyip Erdogan că Vestul a câștigat. După cheltuirea a nu mai puțin de 9,4 miliarde de dolari de către Gazprom, South Stream a fost și el declarat decedat oficial.

Putin a pretins că are un alt as în mânecă. Prietenia dintre Rusia și Turcia, pe care președintele rus tocmai o convinsese să i se alăture într-o nouă aventură. Vladimir Putin a anunțat în cadrul aceleiași conferințe de presă că are în vedere un nou parteneriat pentru o nouă conductă: Rusia ar construi o nouă conductă de gaze, spre Turcia de data asta. Dar anunțului îi lipsea triumfalismul antecedentelor sale – noua conductă nu avea nici nume, nici lungime, nici preț. Despre un timeline, evident nici vorbă. Sau poate înmormântarea nu cadra cu nașterea noului născut. Cert este că primul război mondial al conductelor s-a terminat fără învingători.

Original file (English Language)

Traducere: Iolanda von Wunderstein

Leave a Reply