PSD – lungul drum al stângii virtuale către casă

December 3, 2014

Mihail Albișteanu

Dincolo de pasiuni politice, de opțiuni pro și contra, cu toții trebuie să recunoaștem că România are nevoie de un partid de importanță semnificativă, care să fie bine poziționat pe partea stângă a spectrului politic. Dacă este sau nu vorba despre PSD – aceasta este o întrebare legitimă, care include însă și o alta: este sau nu PSD capabil de o reformă reală?

Înfrângerea Stângii în alegerile prezidențiale (nu intru momentan în discuția – dacă PSD este o formațiune politică de stânga în conținut, sau doar în formă și în percepția publică), a 3-a oară la rând, a adus binecunoscutele convulsii în principalul partid al guvernării.  Dacă în 2004, Geoană îi succeda lui Iliescu, iar în 2009 Ponta îi lua locul lui Geoană, acum, pentru a evita o previzibilă schimbare de putere la congresul din primăvară al PSD, Ponta i-a scos din rânduri pe Mircea Geoană și pe Marian Vanghelie. Aceștia (Șova a fost pus pe tușă temporar, mai mult de ochii ”poporului PSD-ist” dar și pentru a reflecta la zicerea care spune că în politică trebuie să știi să îți aștepți rândul) au fost excluși din partid (fapt care trebuie confirmat însă la amintitul congres) și amenință cu înființarea unei noi construcții politice. Mircea Geoană a pomenit chiar (exemplificând cu situația Dreptei) că ar fi loc de una-două formațiuni politice în stânga eșichierului politic, alături de PSD. Teoretic, este posibil. Practic?

Să facem puțină istorie. În mod oarecum paradoxal pentru situația politică de astăzi, încă de la începutul anilor `90 Stânga a avut în România două partide care o reprezentau; de fapt, chiar trei. Unul se revendica din trecutul interbelic. Cel care însă conta, FSN (înființat la 6 februarie 1990), perceput deseori ca fiind continuatorul reformat al fostului PCR, s-a divizat în martie 1992. Conflictul dintre susținătorii lui Ion Iliescu și cei ai lui Petre Roman (liderii ”providențiali” din decembrie 1989-1990) a dus la cea de-a patra mineriadă (septembrie 1991), soldată cu înlăturarea guvernului Roman. Cum Petre Roman a fost ales președinte al FSN (convenția din martie 1992), partizanii președintelui Iliescu s-au retras și au înființat FDSN, devenit PDSR în iulie 1993, când s-a realizat și fuziunea prin absorbție cu Partidul Solidarității Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist și Partidul Socialist Democratic din România. Astfel, exista în România un partid considerat oarecum modern, socialist, pro-european, FSN (să ne amintim bunele legături ale lui Petre Roman cu socialiștii europeni) – care și-a schimbat numele în P. Democrat (mai 1993) și a devenit membru al Internaționalei Socialiste (în 1996) și un partid de asemenea de sorginte socialistă – PDSR, populat (ca și celelalte formațiuni postdecembriste) de foști nomenclaturiști și securiști, transformați însă în cei mai sălbatici capitaliști – dat fiind faptul că, aflându-se la putere (1989 – 1996) au reușit (sub sloganul ”nu ne vindem țara”) să privatizeze abrupt o mare parte a economiei românești. Desigur, emblema ”socialistă” (nu chiar europeană, ci mai mult perestroikistă) a partidului era omul ”sărac și cinstit”, adeptul ”democrației originale” și al ”modelului suedez” – Ion Iliescu, care ținea fațada de stânga acestui ”capitalism de cumetrie”. Cu astfel de ”recomandări”, PDSR nu avea cum să fie acceptat în Internaționala Socialistă (mai ales că PD se opunea). Exista însă, cum aminteam, și un al treilea partid socialist, PSDR (înființat în 1990 de Sergiu Cunescu), care se declara continuator al partidului interbelic al lui Constantin Titel Petrescu. Membru al CDR, apoi al USR (alături de PD, în 1996), PSDR a participat la alegerile din 2000, ca parte a Polului Democrat Social din România alături de PDSR și PUR (viitorul Partid Conservator) – Alexandru Athanasiu devenind noul președinte al formațiunii. Acesta și-a negociat viitorul politic, hotărând fuziunea PSDR cu PDSR-ul condus de Adrian Năstase (iunie 2001), ceea ce a dus la apariția actualului PSD, care a devenit astfel, în mod automat, membru al Internaționalei Socialiste – unde PSDR era afiliat, cu drepturi depline, din 1999. În anul 2005, Traian Băsescu (succesorul lui Petre Roman în fruntea PD) și-a scos partidul din rândurile socialiștilor, ducându-l la popularii europeni, ceea ce a lăsat România cu un singur partid de stânga, afiliat socialiștilor de la Bruxelles.

Nici un alt partid socialist notabil nu s-a putut constitui în România postdecembristă. Cauza principală este faptul că PDSR a acționat ca un ”aspirator politic”, înglobând, de-a lungul anilor, toate micile formațiuni de stânga (doar partidul lui Mohora a fuzionat cu PSDR), devenind gigantul politic cunoscut. Ce te faci însă, când constați că gigantul pare să aibă picioare de lut? Trebuie spus că, în istoria sa (exceptând fractura din 1992) PSD a cunoscut doar două disidențe notabile: în 1997, Teodor Meleșcanu înființa APR, care a fuzionat însă, în 2002, cu PNL (partid care, sub conducerea lui Valeriu Stoica, devenise ”aspiratorul politic” de pe partea dreaptă a spectrului politic) și UNPR, formațiune eclectică, zisă ”de stânga”, formată în 2010 cu dezertori din PSD, PC și PNL, partid care nu are însă nici o doctrină clară, nici vreun viitor politic, cu atât mai mult cu cât acolo și-au găsit refugiul mulți dintre ”clienții” posibili ai DNA. Singura disidență notabilă din PD – Forța Democrată a urgisitului Petre Roman – și-a găsit adăpost în PNL.

Astfel că, ne place sau nu, PSD reprezintă astăzi singura formulă politică de stânga, dacă nu luăm în seamă ecologiștii, care, în România, există doar cu numele (mai subzistă așa-zise partide denumite ”socialiste” sau ”comuniste”- formațiuni de apartament, care nici nu merită pomenite la modul serios). În alte state din Uniunea Europeană partidele de stânga tradiționale, mari altădată, pierzând încrederea electoratului, s-au văzut concurate, pe aceeași zonă ideologică, de noi forțe politice, dinamice: în Franța, Jean-Luc Mélenchon are succes cu Partidul Stângii, în fața unui Partid Socialist tot mai anchilozat, iar în Grecia, Syriza a dat o lovitură devastatoare PASOK. Se pune astfel problema și la noi, după alegerile prezidențiale? Are cine face acest lucru? Greu de crezut: Vanghelie nu este capabil și nu o va face nici Mircea Geoană, chiar inspirat de ”modelul” Tăriceanu. Asta pentru că pe Geoană nu prea are cine cine să îl urmeze, căci în PSD – cu tot regretul fie spus – funcționează principiul comunist că nu părăsești partidul, chiar dacă te căsăpesc ”tovarășii (de drum)”. Așa că Mircea Geoană așteaptă cuminte căderea lui Ponta (la viitorul congres) și întoarcerea la matcă.

Și atunci singura soluție pare să rămână reformarea partidului în cauză. Există însă vreo șansă de reformă? Să ne întoarcem la 16 noiembrie. De ce a pierdut PSD? S-a discutat deja mult despre asta. Pe scurt: aroganța ”tradițională” (de la Năstase pornită, deși, în anii săi de început, nici președintele Iliescu nu ne-a scutit de ea), prea marea încredere în sine, disprețul pentru opoziție, pentru societatea civilă și pentru diaspora, dar mai ales faptul că partidul a rămas nereformat, cu ”dinozauri” PDSR, asociați comunismului și legăturilor presupus dubioase cu Estul (Rusia și China), cu baroni și parlamentari corupți, asimilați capitalismului sălbatic, și cu tineri imberbi care par să aibă aceleași metehne ca bătrânii – mai dezvoltate și mai accentuate chiar.

Desigur, astfel de critici vin în special din Dreapta (indiferent că este vorba de partidele de opoziție, de societatea civilă sau de presa – și ea de opoziție), însă (lucru de așteptat), după înfrângerea de pe 16 noiembrie, voci cu mesaj și ton asemănător s-au făcut auzite și din interiorul/împrejurul PSD. Dacă văicărelile și amenințările lui Vanghelie nu prezintă mare interes (”datul din casă”, da), în schimb putem fi atenți (încercând să dăm deoparte groasa crustă de frustrare) la discursul lui Mircea Geoană, la atacul simulat al lui Sebastian Ghiță și la răbufnirile adunate în timp ale lui Ioan Rus – care a spus (parțial corect) că PSD a pierdut alegerile din cauza asimilării sale cu ”comunismul”. Discursul lor este, pe fond, conform cu realitatea, chiar dacă motivația fiecăruia este una, evident, interesată. Dacă la Geoană și la Rus vorbesc, așa cum spuneam, frustrările, Ghiță face jocul (probabil pus la punct în cluburile din Emirate) lui Ponta. Acesta, știind ce urmează (evident, din experiența de partid) a împins congresul în primăvară și și-a eliminat doi adversari vizibili – pe Vanghelie și pe Geoană. Rolul lui Ghiță a fost acela de a-l neutraliza pe deseori surprinzătorul și permanent jucătorul Ion Iliescu, această vulpe bătrână greu de pensionat a PSD. Ghiță a ieșit (formal) în afara partidului, pentru a-l ataca pe Iliescu, în ideea de a-i afecta imaginea în cadrul ”activului de partid” (mai ales a celui tânăr) și, astfel, de a-i dejuca eventualele combinații. Ghiță a vorbit de ”reformă în partid”, a atacat ”comunismul” – reprezentat, adică, de Ion Iliescu, dar și (cu maximum de tupeu – având în vedere uriașele sale afaceri cu statul) ”corupția” din PSD. Ion Iliescu a înțeles corect sensul demersului său și i-a răspuns – furios, dar aplicat – luându-l la grămadă și pe Ioan Rus – pentru că a crezut că acesta face jocul lui Ghiță.

Deci: jocuri de putere și de culise, reformă doar cu numele. Și aceasta este principala problemă: Victor Ponta dă semne clare că preferă să se mai agațe de putere o perioadă (mizând, corect, pe faptul că noul PNL nu este pregătit și nu dorește încă să preia puterea), în dauna reformării PSD, crescând astfel șansele prăbușirii viitoare a partidului și a eventualei apariții a unei timide alternative serioase, mai la stânga.

De ce? Pentru că, în ciuda discursului critic din și din afara PSD, realitatea nu este atât de ”neagră”. Acest partid, înțesat (ca și PNL, de altfel) de căpușe ”capitaliste” veroase, numai comunist nu se poate numi, iar faptul că acolo mai viețuiește ”bătrânul edec” nu are nici o importanță reală în economia discuției – mai ales că omul a strălucit printr-o absență corect gândită, în această campanie electorală. Clamata ”schimbare de direcție” a țării (cu PSD la cârmă) către Rusia și China este, și ea, o simplă poveste. Dar infatuarea, disprețul, acoperirea infractorilor, minciuna, demagogia, favorizarea unor televiziuni care se servesc de mitomani plătiți, uneori impostura (vezi încercarea de a susține că USL continuă să existe, prin alianța PSD cu dubioasa încropeală politică a lui Tăriceanu) – toate acestea sunt reale și sunt instrumente de lucru nu doar pentru Victor Ponta, ci și pentru alți  tineri din conducerea PSD. Când tocmai cei care ar trebui să reformeze partidul, cei către care se îndreaptă speranța de schimbare a susținătorilor și alegătorilor – tineri presupus educați și cultivați – se dovedesc mai degrabă interesați de propria căpătuială (materială și politică) și educați mai degrabă să mintă și să disimuleze, nu este de mirare că partidul pierde constant în încredere.

PSD are nevoie de o schimbare majoră, care poate începe prin retragerea lui Victor Ponta (desigur, temporară – Sarkozy nu a avut nevoie decât de doi ani și jumătate) ca prolegomene la un congres corect. Noua conducere va avea apoi în sarcină reforma reală a partidului, căci viața politică românească – una în normalitate ideologică și concordanță faptică consecutivă – are nevoie de o Stângă sănătoasă, care să își aducă necesara contribuție la echilibrarea jocului democratic. Asta înseamnă că liderii unui PSD reformat se vor preocupa mai puțin de bunăstarea personală, vor încheia ”defeudalizarea” și vor fi mai atenți la nevoile reale ale electoratului lor, care este numeros, dar care are nevoie și de altceva decât de pomană/mită electorală și de promisiuni deșarte. Când vor înțelege că bugetul statului nu este tezaur de partid, că Stânga, da, împarte, egalizează șansele, dar asta nu înseamnă că risipește, când vor înțelege să se racordeze și în practică, nu doar în scripte, la idealurile colegilor europeni, candidații PSD vor avea șanse reale să câștige și alegerile prezidențiale. Până atunci, vor trebui să realizeze că, deși dau vina pe mediul virtual pentru recenta înfrângere usturătoare, cauza reală a acesteia este că PSD reprezintă un partid nereformat, o ”stângă virtuală” ruptă de corespondență în viața reală.

Leave a Reply