ARHIVA Power&Politics World

Pumnul și palma: Regimul Traian Băsescu și elitele sale

January 30, 2018

Mircea Platon

Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale (București: RAO, 2017), de Radu Călin Cristea, este o carte în două volume, de peste o mie de pagini format A4. E o carte groasă. O carte despre minciuni. Despre minciuni care au tras mai greu la cântar decât o țară întreagă. Dacă Radu Călin Cristea s-ar fi hotărât să scrie o carte despre intelectualii publici care au spus adevărul în timpul regimului Băsescu, i-ar fi ieșit un volumaș mult mai subțirel, format de buzunar. Cât un carnet de note sau o cărticică de rugăciuni. Adevărurile au rămas, în epoca noastră, puține și universale, rareori concretizate sau asumate, rareori confundate cu istoria. Minciunile sunt multe și particulare, istoricizate, aparțin unui context și chiar îi dau naștere. Cum RCC e jurnalist, se ocupă nu cu idealul, ci cu realul. Și realitatea României dominate de Elitele Loiale lui Băsescu (ELB) a fost minciuna. Așa că RCC ne pune la dispoziție un ditamai catalogul, un ditamai meniul cu minciuni. Sunt minciuni de regim, pentru popor, și de frupt, pentru ELB. Cine vrea să pună un diagnostic României actuale trebuie să vorbească despre minciuni, trebuie să vorbească despre diversele fundături ale ”idealurilor” (de la cele comuniste, de care vorbea Ion Iliescu în decembrie 1989, până la cele răsuflate de vreun an prin piețele ocupate de mulțimi care ”vor o țară ca afară”) în care au îngropat elitele realitatea românească postrevoluționară.

Prelucrând cu instrumentele jurnalistului mormanele de gunoi ideologic, de deșeuri legislative și de rebuturi instituționale produse de regimul Băsescu, RCC reușește un lucru remarcabil și, aș spera, salutar pentru că retrasează pașii mici, urcările treptate de temperatură prin care România a ajuns în ipostaza broaștei fierte în ”suc propriu” (Iliescu), la foc euro-atlantic, în oală de tuci securist. Ca în filmele cu mafioți, totul începe cu cineva care îți cere o ”mică favoare”. Oferta pe care nu o poți refuza vine abia mai târziu, când crezi că poți înceta să mai faci mici favoruri celor care, inițial, te-au ajutat să îți vezi ”visul” cu ochii.

Se spune că istoria e relevantă sau importantă pentru că ne arată ce greșeli trebuie să evităm. De fapt, jurnalismul se ocupă cu asta pentru că doar greșelile din imediata proximitate temporală pot fi repetate. Greșelile ”istorice” sunt izolate în chihlimbarul contextului lor revolut. E atât de dificil să reconstruiești istoriografic natura, cursul, motivațiile și consecințele faptelor sau actelor istorice, încât a determina, din punct de vedere istoriografic, ce anume nu trebuie să repeți e o întreprindere mai degrabă abruptă. Dacă, așa cum susține relativismul istoriografic al ultimelor decenii, istoria e o poveste, un joc cu trecutul, o ficțiune, atunci e greu de luat ficțiunea ca termen de referință sau punct fix pentru a determina ce segment al realității nu trebuie să repetăm. Acest tip de istoriografie se închide în propria lui cochilie epistemologică și moare acolo, fosilizat. La nivelul pozitivismului istoriografic, care urmărește circumstanțierea grijulie a faptelor, e, iarăși, greu de întrevăzut cum anume se pot repeta contextele care pot da valoare – pozitivă sau negativă – faptelor istorice. Din punctul de vedere al istoriografiei clasice, pozitiviste, valoarea istoriei stă mai degrabă în lecția de libertate pe care ne-o oferă, studiul istoriei deschizându-ne ochii asupra modurilor în care omul se poate sustrage marilor determinisme socio-economice și sugerând infinitul joc al nuanțelor cultural-politice care intră în genealogia unui fapt sau act istoric.

De aceea, îi rămâne jurnalismului onest și incisiv să ne prevină împotriva greșelilor pe care le putem repeta pentru că încă trăim în contextul care le-a făcut posibile. Din acest punct de vedere, deși defunct, regimul Băsescu a dat naștere unei băltiri fetide a României. Această băltire silește la scăldatul de două ori în aceeași apă și explică accesele de friguri palustre de care e cuprinsă periodic țara.

Radiografia lui RCC arată că România regimului Băsescu a fost o Românie măcinată de minciună, stricată până în măduva sistemului. O Românie în care, de bună-voie și nesiliți de nimeni, intelectualii au lingușit un șef de stat grobian și duplicitar în vreme ce structurile controlate de șeful de stat s-au comportat ca niște trișori din saloon-ul unui Western ieftin, măsluind zarurile și falsificând cărțile soioase pe care le împărțeau partenerilor de joc. A fost, practic, o Românie cu ochi de pârlac.

Ca la orice Curte a Miracolelor, în jurul Împăratului cu Șapcă s-au strâns diverse personaje de colorit specific, de la Regele Gunoaielor (vă mai amintiți de Silviu Prigoană, pedelistul gunoier care făcea împreună cu ”Bahmuțeanca” lui concurență mediatică loială cuplului politic Băsescu-Udrea?), la prinți morganatici (”Paul de România”), la femei pierdute în vălmășagul Capitalei și bătând insistent trotuarul politic, la intelectuali aciuați la sânul Curții Miracolelor datorită protezelor academice și infirmităților morale care îi făceau utili Împăratului cu Șapcă. Sporii acestei ciupercării baroce se răspândeau, purtați de suflarea Împăratului, prin toate colțurile administrației și presei din România pentru a susține regimul, pentru a ne spune că nicăieri nu e mai bine decât în România Împăratului cu Șapcă, pentru că acolo se ”trăiește bine” și există o ”justiție independentă” și  mult euroatlantism, prin urmare și anticomunism.

Împăratul cu Șapcă e structurat pe două direcții: pe de o parte, avem o cartografiere a mișcărilor grupului de actori intelectuali a căror biografie publică a avut în comun susținerea regimului Băsescu. Elitele Loiale lui Băsescu (ELB) sunt cei pe care îi știe toată lumea și datorită activității sau propagandei lor pro-băsiste, și datorită propensiunii lor de a se include unii pe alții pe liste autoelogioase de susținători ai Regimului. Principalul generator de liste, din care RCC citează cu încântare, a fost Vladimir Tismăneanu, veritabilă tobă de eșapament a băsismului care bubuia asurzitor slobozind fum înecăcios de vehicul intelectual second-hand ori de câte ori Regimul accelera într-o direcție sau alta.[1] Aceste liste îi cuprind invariabil pe Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir, Sever Voinescu, Mircea Mihăieș (descris de RCC drept un ”polemist din rasa gargoyle”), Dragoș-Paul Aligică, Teodor Baconsky(schi), Mircea Cărtărescu, Toader Paleologu, Mihail Neamțu, Adrian Papahagi, Andrei Cornea, Andrei Pleșu, Traian Unugureanu (TRU). Aceștia par a face parte din ceea ce RCC identifică drept ”categoria sine qua non”. Lor li se adaugă diverșii jurnaliști sau postaci de la Hotnews, EVZ sau de pe înlinedreaptă, de la Dan Tăpălagă și Anca Cernea, la Luigi Bambulea, Cătălin Avramescu sau Cristian Pătrășconiu.

RCC arată cum acest grup a cauționat, justificat, blagoslovit și măsluit fiecare abuz înfăptuit de Regimul Băsescu. Cu minime și rare excepții, niciunul nu a mișcat în front. Solidaritatea lor s-a dovedit a fi de monolit. Printre caracteristicile nebuloasei ELB, RCC identifică: ”A. Parada de grup ermetic conștient de forța influenței sale. B. Misionarismul de tip sectar în civilizarea unei societăți barbarizate […] D. Cultivarea ideii de ‚superioritate’ față de orice și oricine intră în contact cu membrii acestui club al spiritelor supradotate. E. Îmbrățișarea statutului de upper-class și deprecierea până la discreditare absolută a tuturor celorlalți posibili intervenienți într-o chestiune dată. Boicotarea dialogului și consacrarea pamfletului și a satirei ca formulă a raportării  la figurile detestate […] F. Descinderile pline de suficiență în agora unde elitele coboară strict pentru a-și comunica tezele de netăgăduit. G. Ingerințe ilimitate în sfere ale puterii, îndeosebi politice, diplomatice, culturale. Relație convivială cu ‚șeful’ (‚părintele’, ‚suveranul’). H. Bombardamentul cu elucidări, acorduri, explicații, obiecții, recomandări, obligații, apoftegme, rețete de urmat, precepte etc inserate într-o terapie de șoc la ceea ce elitele consideră a fi cretinismul patent al poporului” (Împăratul cu șapcă, II: 450-451). Folosite drept portavoce de căpitanul de plută Băsescu, ELB nu au făcut decât să amplifice isteria (anti-pensionari, anti-bugetari, anti-stat, anti-popor, anti-democrație, anti-moguli, anti-presă, anti-PSD/PNL/USL, anti-orice nu dădea bine Președintelui) de care avea nevoie Regimul pentru a câștiga alegeri/referendumuri, pentru a masca malversațiuni la vârf sau pentru a intimida pe cei care îndrăzneau să ridice obiecțiuni de bun-simț anumitor politici ale Regimului[2]. Această solidaritate e cu atât mai suspectă cu cât ea a venit pe fondul unui discurs bășcălios, dilematic și/sau injurios la adresa poporului român. ELB au luat cu asalt istoria românilor, minimalizând-o sau ridiculizând-o, statul (pe care îl voiau ”minimal”), România profundă (pe care o considerau demnă de dispreț). În acest context, ELB au părut dintotdeauna suspecte de vreme ce un popor atât de deșertizat nu putea da naștere humusului unei elite atât de organic-solidare. De aceea, solidaritatea ELB – atipică românilor descriși de ELB drept ”miticici”, ”inepți”, ”mahalagii”, ”viermi”, ”cerșetori” și în genere de rahat – a părut multora ca fiind de inspirație externă, o expresie a unei alterități dușmănoase sau un produs al unui monopol de finanțare. Tunând și fulgerând atât de inconsecvent și de bine vătuit despre corupția din țară, ELB au ajuns să pară o expresie a corupției de afară și nimic mai mult.

A doua direcție a cărții trasează pașii prin care Băsescu și-a consolidat regimul instrumentalizând fără scrupule și deci transformând în vorbă goală orice deziderat legitim al societății românești. RCC arată cum așa-zisele realizări ale regimului Băsescu au o consistență similară raportărilor producției la hectar ale agriculturii ceaușiste. Totul e o iluzie făcută din pix și pixeli.

Lupta împotriva corupției, pentru care Băsescu a fost lăudat de ELB, e o cruciadă de imagine care se izbește de realitatea dură, rece, a înfloririi grupurilor infracționale la vârful regimului și de îngroparea sau dispariția anumitor dosare în care a fost implicat Băsescu. Independența justiției, pentru care chipurile ar fi luptat Băsescu, nu se asortează deloc cu modul în care – documentat, pe surse -, pe față sau pe dos, Băsescu și-a subordonat, a corupt sau a intimidat puterea judecătorească în scopul protejării propriilor interese (personale sau de clan) și al pedepsirii adversarilor politici.[3] Dosarul FLOTA, dosarul afacerilor imobiliare ale lui Traian Băsescu, dosarul modului în caree EBA a fost aleasă europarlamentară, dosarul afacerii ALRO, toate sunt analizate de RCC și disecate pentru a scoate la iveală miezul lor borhotitor. Anticomunismul lui Traian Băsescu e, și el, discutat cu ochi lucid, RCC documentând convertirea târzie și interesată a lui Traian Băsescu la un anticomunism formal care a permis fidelilor lui să-i justifice toate mizeriile în numele demnității ontologice a luptei împotriva comunismului și să-i acuze pe toți criticii Regimului de conivență cu rușii/comuniștii/mogulii răi (opuși mogulilor buni, ”anticomuniști”, de tipul fraților Păunescu). RCC arată cum Băsescu a declarat în public sau a rostit in petto în repetate rânduri că pe timpul comunismului a fost bine, că el personal nu a avut de suferit, fiind căpitan de vas și având acces la valută și mărfuri din străinătate șamd. Savuroase e pagina în care RCC citează din telegramele Wikileaks pentru a ne arăta cum, după citirea în Parlament a Raportului Comisiei Tismăneanu de către Băsescu, Vladimir Tismăneanu a poposit, în drum spre cocktail, la Ambasada SUA unde a declarat oficialilor americani că Băsescu nu e cine știe ce mare anticomunist (Împăratul cu șapcă, II:156). Din aceeași categorie fac parte și isprăvile diverșilor foști securiști (deveniți sau nu ofițeri SRI) criticați cu spume la gură de ELB dar folosiți de Băsescu în diferite scopuri și promovați sau medaliați fără jenă (vezi, în carte, cazurile generalului Aurel I. Rogojan și I. G. Homoștean). De altfel, după cum arată RCC, cadrele PDL mergeau în pas de defilare și pentru că mai toți aveau umerii împovărați de epoleți (Împăratul cu șapcă, II:438-439). Chiar Mihai Răzvan Ungureanu, un membru de vază al ELB, era un astfel de serafim gradat, cu epoleții acoperindu-i ochii.

Cam de aceiași eluzivă natură se dovedește a fi și euro-atlantismul lui Băsescu, cu un Băsescu al cărui pro-americanism primitiv îl așază în genunchi în fața Marelui Licurici, dar îl transformă în mârlan cu bască atunci când vine vorba de partenerii europeni ai României, pe care îi tratează cu flit. Politica externă a lui Băsescu, așa cum reiese din analiza lui RCC, e mai degrabă lipsită de orizont, văduvită de planurile pe termen mediu sau lung, de abilități diplomatice și de intuiții geopolitice de profunzime. Din secțiunea ”Axa Deveselu-Bubăsari-Gura Portiței” aflăm sau rememorăm cum, printre altele, Băsescu a respins două oferte europene care ar fi creat locuri de muncă în industria militară românească preferând achiziționarea de avioane americane la mâna a doua (Împăratul cu șapcă, II:182-235,). Prin politica externă, Băsescu pare a nu fi căutat decât să-și asigure sprijinul cuiva puternic, al unui Licurici dopat care să-i țină spatele în vreme ce el își făcea mendrele. Orizontul redus la înjurătura antirusească și la slugărnicia pro-americană l-a ajutat pe Băsescu să stea la Cotroceni și a forțat țara să stagneze vreme de un deceniu.

În tot acest timp, elitele loiale lui Băsescu (ELB), au mințit, au tăcut, au fost sofisticate în analiză acolo unde ar fi trebuit să fie de bun-simț și maniheiste acolo unde ar fi trebuit să fie mai nuanțate în abordare. Vezi, de exemplu, secțiunea ”Regele și nepoții lui Vîșinski”, în care RCC documentează lașitatea de care au dat dovadă ELB atunci când Băsescu l-a denigrat pe Regele Mihai. RCC menționează că altminteri pateticul monarhist Baconschi, întrebat de reporteri dacă Băsescu a comis o gafă atacându-l pe Rege, a răspuns cerând definiția ”gafei” [4]. Acest apel la nominalism e unul de tip sofist, pentru că nu urmărește deconstruirea unui discurs amăgitor sau a unui fals realism, ci tocmai construirea unui discurs amăgitor. Într-o dispută pe care am avut-o cu un deceniu în urmă cu domnul Baconsky referitor la o chestiune de disciplină dogmatică Ortodoxă, acesta întreba brusc și retoric ”care laicat?”. În genere, mirările retorice ale ELB au ca scop relativizarea sau chiar abolirea cadrelor tradiționale ale gândirii/conceptelor clare/structurilor epistemologice elaborate/confirmate diacronic, pe care, altminetri, acești așa-ziși conservatori ar trebui să le prețuiască și pe care le și proslăvesc retoric. În vidul creat de acest nominalism de tip sofist se poate cuibări și dospi tirania și ideea că ”might makes right” (nu pot să nu reamintesc și popularitatea distincției schmittiene dintre ”prieten” și ”dușman” în rândul elementelor katehontice ale ELB). În acest context, ceea ce Mihail Neamțu numea, mieros, ”filosofia intervalului” la Andrei Pleșu devine o adevărată etică de gang conform căreia orice ins rezonabil care încearcă să discute pe bază de argumente e prins la colț și ciomăgit de o bandă de mardeiași cu papioane de supraelastic și bâte de baseball de la vreun Liquidation World al gândirii[5].

Ce au obținut ELB de la regim, știm. E, deja, istorie. Sau, mă rog, un fel de istorie. Toate funcțiile pe care le-au primit ELB în deceniul băsist au fost prezentate poporului drept o ”povară”. Orice nou post de director/ministru/diplomat pe care îl mai ocupau membrii ELB – uneori complet nepregătiți, improvizați pe post – ne-a fost prezentat drept o ”cruce”, un ”sacrificiu” pe care îl făcea respectivul pe altarul cauzei anticomuniste și euroatlantice. Cei care erau însă onești și refuzau să se sacrifice în asemenea hal, să își ducă așadar crucea cu ajutorul mașinii de serviciu și să și-o cazeze în hoteluri de patru stele[6], erau prezentați de purtătorii de cruce guvernamentaă ca fiind frustrați, resentimentari, ratați șamd. RCC demontează multe dintre aceste clișee și lovește bine în duplicitatea unui grup de intelectuali care, în plină libertate, a reușit să se transforme într-o veritabilă gaură neagră a adevărului în România.

Oficialii de stat americani spuneau cândva, pe vremea lui Bush Jr, că SUA sunt un imperiu și, ca atare, își generează propria realitate. Generează, adică, hiperrealitatea căreia i se predau mincinoșii regionali, escrocii mărunți, incapabili logistic și intelectual să-și genereze propria ”realitate”, dar care sunt dispuși să participe cu peticul lor de minciună la cârpirea hiperrealității produse de Marele Licurici. Joncțiunea cu hiperrealitatea Licuriciului poate fi verificată cu ajutorul Referendumului din 2012, când propaganda băsistă a fost reciclată pe filiera presei și instituțiilor euro-atlantice pentru a ne fi servită apoi, în România, ca reprezentând punctul de vedere al Occidentului. RCC demontează foarte bine mecanismul minciunii care îmbucă presa occidentală cu interesele politice de la noi și de aiurea. RCC identifică pașii urmați în procesul manipulării prin invocarea ”Occidentului care condamnă…”: ”Cutare jurnalist publică în cutare publicație/agenție de presă din Occident, adeseori pe site-uri cvasianonime, un articol trombonist despre USL și despre cele petrecute în vara lui 2012; 2. Se omite treptat numele semnatarului, iar informația este cotată ca punct de vedere asumat de publicația respectivă; 3. Respectiva ”opinie” e alăturată altora, confecționate după același calapod, și va figura într-un bloc al ”presei occidentale” alertate de evoluțiile din România; 4. În fine, ”presa occidentală” se contopește cu Occidentul care, gând la gând cu întristare, privește, cu un ochi la răsărit și cu altul la apus, cum statul de drept e făcut terci de ”puciști”. Sunt camuflate progresiv datele de identificare ce puteau strica intriga, culminația și morala – toate mistificatoare – ale poveștii” (Împăratul cu șapcă, I: 455).

Cartea e scrisă cu vervă și RCC reușește să anime în fața ochilor noștri întreg bâlciul băsist, cu tiribombe, femei cu barbă și montagne russe care, toate, provoacă greața. E uluitor cum oameni atât de mici pot avea efecte atât de mari. Nici Dănileț, nici Udrea, nici Papahagi nu sunt chiar protagoniști de dramă verdiană sau shakespeareană. Sunt oameni mărunți, cinovnici care folosesc lampa de pe birou pentru a proiecta umbre gigantice pe pereții biroului. Distribuția cărții lui RCC îmi amintește de o discuție pe care am avut-o acum vreo șase-șapte ani cu un istoric american care era mai mult decât șoarece de bibliotecă. I-am prezentat situația din România și l-am întrebat ce se întâmplă cu noi. El mi-a răspuns că, prin comparație cu Ucraina sau cu Polonia, România e prea mică și trece prin ochiurile sitei. Nu se vede. Deci tragedia României e că suntem pe mâna unor funcționari imperiali inferiori și ca rang și ca pregătire care își caută în România interlocutori pe măsură. Privită dinspre România, dinspre orizontul conștiinței naționale, cartea lui RCC e intensă și dureroasă.

Cartea lui Radu Călin Cristea se alătură, în biblioteca mea, volumelor dedicate de Dorin Tudoran regimului băsist și excepționalei cărți a lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă (Tact, 2017), despre măsluirile teologice ale elitei băsiste. Cartea lui Racu și-a atras deja mânia anonimă (ați sesizat ce amploare a luat fenomenul website-urilor anonime sub băsism?) a orcilor băsiști. Dorin Tudoran a avut un discurs consecvent pe tot parcursul anilor postrevoluționari. Alexandru Racu (născut în 1982) a dovedit că e un intelectual lucid și fără vicleșug sau scopuri ulterioare. Oameni din generații diferite, cu sisteme de referință intelectuale diverse, au simțit nevoia nu să fie anti-băsiști, ci să denunțe minciunile unui regim și ale elitelor loiale lui. Lumea nu a făcut alergie la Băsescu, ci la minciuna dospită sub poalele lui și care i-a purtat numele și amprenta. După cum arată și Radu Călin Cristea, în palma pumnului băsist, linia minciunii era atât de adâncă și de lungă încât se vedea pe de Lună.

2 responses to “Pumnul și palma: Regimul Traian Băsescu și elitele sale”

1. Bambulea says:

   February 26, 2018 at 6:58 am

   Stimate domn, sunt citat în textul acesta ca “postac” sau ca autor EVZ şi ILD, cu toate că activitatea mea este exclusiv academică şi că nu am publicat nici (măcar) vreun text în locurile precizate de Dvs. V-aş ruga să aduceți probe în sprijinul alegațiilor de mai sus, cel puțin din respect pt. cei care s-ar întâmpla să vă citească (şi, eventual, să vă crediteze). De altfel, eu nu m-am pronunțat în chestiuni politice sub nicio formă în vreun cadru public. Aşa încât, vă solicit să rectificați textul dvs. şi să eliminați numele meu dintr-o companie intelectuală care mă onorează, dar pe care ați citat-o într-un context ideologic şi politic cu care nu am nicio legătură.

   Reply
2. Luigi Bambulea says:

   February 26, 2018 at 4:35 pm

   P.S.: În cazul în care, din pricina unei ușoare ambiguități (conținute de text), am înțeles greșit, iar menționarea mea îi aparține D-lui R. C. Cristea, insist să păstrați, totuși, comentariul meu, ca reacție publică împotriva unei asocieri aberante și – în sens politic – jignitoare.

   Reply