ARHIVA Power&Politics World

Relația dintre strategiile de securitate ale României și Republicii Moldova – între teorie și concret

June 2, 2016

Gl.mr.rz. Vasile Roman

Ansamblu de operații și manevre, realizate în vederea atingerii unei victorii[1],aceasta ar putea fi una din definițiile privind strategia. Am ales aceasta definitie  pentru că atunci când vorbim despre ceea ce ne înconjoară în ultimii ani, pe noi europenii, este definit cu obstinență drept stare de criza, conflict, război hybrid, în totală opoziție cu aparenta stare de pace percepută de publicul larg.

Pentru a certifica pacea este absolut necesar ca noi să fim victoriosi în acțiune, în raport cu posibilii adversari și de aceea construim strategii de securitate si apărare, concepte care ne descriu mediul în care trăim, cu  vulnerabilitati, riscuri si amenințări. De asemenea, în strategii includem ceea ce avem de apărat, valori sau interese, enunțăm obiectivele pe care dorim să le atingem, mijloacele de care dispunem, fie ele materiale sau energii umane, și nu in ultimul rând căile si modalitățile folosite pentru atingerea obiectivelor.

Având în vedere că majoritatea instituțiilor de securitate, naționale si internationale, au o reală predispozitie în a analiza efectele pe care comportamentul revigorat al Rusie le produce în Europa, am considerat necesar să analizez modul în care două țări, aflate în proximitatea Rusie, Republica Moldova și România, împărtășesc aceleași idei strategice de securitate.

Surprinzător, sau poate nu, este faptul că aceste două state rezumă cooperarea la o singura frază.

Astfel, în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, se stipulează că din perspectiva politicii externe, obiectivele de securitate urmăresc “susţinerea  parcursului european al Republicii Moldova[2]”. O frază generală care nu face referire la parteneriat strategic sau relatie specială.

În Proiectul Strategiei de Securitate a Republicii Moldova se subliniază relația cu România, prin prisma cooperării bilaterale, subliniindu-se că ”Republica Moldova va promova parteneriatul strategic cu România pe dimensiunea integrării europene, inclusiv în domeniul economic şi energetic. În acest scop se vor dinamiza relaţiile comercial-economice şi se vor finaliza proiectele în domeniile energetic, de infrastructură şi al educaţiei”[3]. La fel ca în strategia românească, nimic special sau particularizat.

Nu cred că ar fi o problemă aceste enunturi, dacă nu am constata că desi România are semnat un parteneriat strategic cu Republica Moldova din anul 2010, pentru integrarea europeană[4], rezultatele nu au fost nicidecum extraordinare. În acest sens, planul de actiune nu a fost finalizat, desfășurându-se doar unele programe sectoriale, în raport cu nevoile determinate de context.

Acelasi lucru se observă și în preocupările strategice ale României, unde prioritare rămân relațiile cu SUA, Marea Britanie, Franța și Polonia, și mai puțin cele cu Republica Moldova[5].

De aici și întrebarea care apare: Avem un parteneriat strategic cu Moldova sau doar o formulă elegantă de definire a minimului interes?

Ex- consilierul prezidențial Iulian Chifu, enunța faptul că ”un parteneriat trebuie să fie comprehensiv”, în sensul în care ar trebui să acopere foarte multe domenii de cooperare, practic să existe formule de apropiere şi cooperare în toate domeniile. Nu am putea numi o relaţie între doi actori sau un parteneriat pe care să-l desemnăm drept „strategic” dacă nu ar avea obligatoriu componenta de securitate/apărare[6].

Observăm că în realitate acest parteneriat între cele două maluri ale Prutului nu este strategic, ci mai degrabă secvențial, așa cum este enunțat și în strategiile de securitate/apărare a celor două state.

Deși incepând cu anii 1990, emotional, românii de pe cele două maluri ale Prutului erau gata de a gasi un drum comun in istorie, rational acest drum aproape ca nu exista, iar cauzele sunt multiple.

Urmând regulile Școlii de la Copenhaga, consider că este corect si  necesar ca analiza privin cooperarea să se situeze pe palierele politico-diplomatic, economic, socio-cultural, militar si de mediu, abordând cu preponderență relația dintre realitatea prezentului și dezirabilul viitorului.

Domeniul politico-diplomatic ne duce la considerentul că elementele fundamentale de analiza trebuie să pună accent in special pe coordonatele România-Republica Moldova care dintr-o perspectiva comună se centrează pe afirmarea caracterului special al acestei relaţii, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiţii si pe dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană[7].

Problema care devine preocupantă este modul în care se manifestă această relatie, având în vedere că la cinci ani de la semnarea parteneriatului, ministrii de externe constată că : … in acest scurt răstimp, Republica Moldova a negociat, a semnat şi a început deja să aplice Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană – document care pune bazele unei integrări aprofundate, politice şi economice, în spaţiul comunitar. Fonduri sporite devin disponibile pentru modernizarea economiei, pentru investiţii în infrastructură şi servicii publice, pentru conservarea tradiţiilor şi patrimoniului, pentru o viaţă mai bună pentru fiecare cetăţean…Cetăţenii Republicii Moldova circulă, de un an deja, fără vize în spaţiul european – o reuşită încă neegalată în rândul partenerilor estici ai Uniunii Europene….[8]

Referirile sunt cu preponderență la ceea ce Republica Moldova a reusit să realizeze in relatia cu UE si mai putin cu România. De asemenea lipsesc referiri la programe clare de politică si diplomație comune iar realitatea dovedește că acest parteneriat este centrat doar pe chestiuni economice, deși este prezentat în zona de politica externă.

Mai mult decât atât România trebuie să utilizeze buna relatie cu SUA pentru a fi parte implicată in procesul de mentinere a integritatii teritoriale a Republicii Moldova prin rezolvarea conflictului înghețat din Transnistria.

Economia reprezintă un alt domeniu de cooperare și congruență în zona securității, iar in acest sens Programul (european) Operațional Comun România-Ucraina- Republica Moldova, cu aria principala de cooperare, în România, judetele de la granita de est, în Ucraina, oblasturile: Odessa si Chernivetska si intreg teritoriul Republicii Moldova reprezinta principalul instrument transregional.

Programul îsi propune ca în contextul unor granite sigure sa stimuleze potentialul de dezvoltare al zonei de frontiera, prin favorizarea contactelor între parteneri de pe ambele parti ale granitelor, în scopul îmbunătățirii situației economico-sociale și a mediului înconjurator[9].

            În aceasta arie de actiune, asteptarile sunt mari iar realizarile depind extrem de mult de fondurile pe care Bruxelles-ul le pune la dispozitie si de modul in care autoritatile regionale dezvolta proiectele commune.In mod concret România rămâne o prezenta putin semnificativa, desi parteneriatul vorbeste despre economie. Prezenta romaneasca se rezuma la a asigura acea suta de milioane de euro ca ajutor nerambursabil si nu exista nicio strategie si cu atat mai mult un plan de actiune privind investii guvernamentale sau private in Republica Moldova, asa cum nici in preocesul de privatizare, companiile romanesti nu au aratat nici un interes, pentru ca este adevarat ca multe din privatizari sunt facute in zona transnistreana, acolo unde Rusia este extreme de prezenta.

Domeniul socio-cultural nu ar trebui să fie o necunoscută pentru nici unul din cele doua state având in vedere ca au traversat impreuna istoria ultimului deceniu, viata socio-culturala fiind aproape in aceeasi măsură marcată atât de comunism cât si de prefacerile sociale ce au urmat căderii acestuia.

Mai mult decat atât pornind de la istoria noastra, prin prezenta la periferia imperiilor si prin postura de teatru de luptă (in acest context am dezvoltat mecanisme de aparare) tendinta a fost aceea de a dezvolta un ethos special.

Astfel dispozitia pentru constructii trainice si de durata s-a diluat, increderea in oameni, in special straini, s-a diminuat, iar indisciplina a devenit o formă de rezistenta a celor slabi, pentru protejarea culturii in raport cu cei puternici[10].

            In acest sens avem nevoie de strategia echilibrului dintre dorintele României si Republicii Moldova, atât in zona socială cât si in cea culturală. Cooperarea ar trebui centrată pe dorinte si pragmatism si mai putin pe impuneri date de dorinta de a oferi cât mai multe locuri in licee si univeritati. Sprijinul cultural este necesar a fi structurat pe schimbul de experiență, pe perspectivele de dezvoltare cerute de societate, pe prezenta mass-mediei in zonele rurale si mai mult pe sprijinul editurilor de carte din Moldova.

Domeniul militar trebuie adus în zona dezirabilă și operațională, cea care produce efecte vizibile și care prin rezultate se prezintă și ca model de dezvoltare pentru alte institutii.

România, ca țară membră NATO, are posibilitatea să devină  platforma de colaborare privind conectarea forțelor și poate juca acest rol, pentru ca dezvolta trei piloni importanţi: restructurarea structurilor de comandă şi de organizare a forţelor, menţinerea unui nivel echilibrat de instruire care să pregătească forţele NATO pentru a continua misiunile necesare, (dar şi să fie gata să desfăşoare misiuni de mare intensitate şi la scară largă) şi implementarea unui program de instruire sporit şi extins.

Această filozofie reprezintă o provocare la adresa militarilor, dar şi o formă excepţională prin care naţionalul se poate include în multinaţionalul aliat, o oportunitate nu numai de a planifica, dar şi de a desfăşura activitati în comun, la toate nivelurile, de a certifica elementele de comanda-control şi mai mult, de a învăţa împreună.

            Moldova la rândul său se declară țară neutră, iar acest statut, deși restrictiv, nu o impiedică să dezvolte programe de cooperare, inclusiv în relațiile bilaterale. In acest sens România, trebuie să fie vector în cadrul Initiativei de Reasigurare Europeana (IRE), anunțată de către președintele Obama, în iunie 2014.

Această inițiativă este adresată statelor europene (în special celor din estul Europei, și mai ales membrelor NATO) și urmărește să confirme angajamentul de a păstra independența și integritatea acestor state, având în vedere comportamentul Rusiei. Aceasta inițiativă corectează o greșeală a SUA din preajma anilor 2000, când încrezătoare în pacifismul Rusiei, a trecut la reducerea drastică a forțelor americane dislocate pe continentul european.

Prin această inițiativă se dorește: sporirea prezenței fortelor armate americane în Europa, creșterea numărului de exerciții în comun cu țările membre ale Alianței Nord-Atlantice dar și cu cele nemembre, investitii în infrastructura necesară dislocărilor și instruirii, creșterea sprijinului financiar necesar dislocării forțelor rotaționale și prepoziționării echipamentelor acestora și nu în ultima instanță construirea unor parteneriate viabile.

Departamentul de Stat a primit, de asemenea, fonduri pentru a spori asistența de securitate pentru parteneri în cadrul NATO, inclusiv Georgia, Ucraina și Republica Moldova[11].

În acest sens este important de subliniat că unul din proiectele SUA, în valoare de 1,6 milioane de dolari, vizează dezvoltarea infrastructurii destinata instruirii armatei Republicii Molodova și pentru a crește gradul de pregătire a militarilor pentru operații de mentinere a păcii.[12]

            Iată că, de peste ocean, SUA si-a aratat disponibilitatea financiară, dar partea română încă nu a decis prin ce și mai ales cum dorește să sprijine Republica Moldova.

România poate fi un bun mentor, având un rol important în consolidarea securității în proximitatea frontierei, cât și experiența pe care a dobândit-o atât in cadrul NATO cât si în Parteneriatul Strategic cu SUA, dar este necesar să se manifeste o dublă voința din partea ambelor state, dar mai ales din partea României.

            În concluzie, este necesar să subliniem că România are obligatii morale față de Republica Moldova și în acest sens are responsabilitatea de a o sprijini în nevoia de racordare la instituțiile euro-atlantice.

            România trebuie să vorbească despre securitatea regională a flancului estic, pronunțând apăsat numele Republicii Moldova.